(Tâlcuire a Postului Paştelui călăuzită de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann.)
Pentru a înţelege postul, trebuie să înţelegem învăţătura Bisericii cu privire la postire. Abţinerea de la mâncare, de exemplu, a existat şi există şi în alte religii, în terapii sau, pur şi simplu în cura de slăbire dar postul creştin, şi mai ales Postul Mare, înseamnă mult mai mult: el ne cere o distanţare de tot ceea ce reprezintă “hrana materiei” adică a simţurilor şi poftelor noastre, rezistenţă în faţa ispitelor de tot soiul, redescoperirea “hranei duhovniceşti”.
Adam a ales moartea
Dumnezeu ne-a oferit viaţa şi odată cu ea coordonatele înlăuntrul cărora rămâne veşnică şi fericită. Omul, prin neascultare, s-a depărtat de la această viaţă, a refuzat-o, a mutilat-o, adică a păcătuit. Păcatul originar ne-a fost prezentat ca un act al mâncării căci pentru noi hrana reprezintă sursa menţinerii vieţii pământene. Dar, dacă “viaţa” are astăzi un sens biologic şi este dependentă de hrană, de lumea materială în general, Sfânta Scriptură ne spune, dislocând toate certitudinile noastre, că ea este moartea. Respingând viaţa oferită de Dumnezeu, omul “a preferat o viaţă care să nu depindă numai de Dumnezeu ci numai de pâine. Cea dăruită era veşnică, cea aleasă este muritoare şi astfel moartea a devenit “singura condiţie absolută” a tot ceea ce există. Moartea este cea care lucrează permanent în această viaţă… Căci Dumnezeu nu a făcut moartea, el este Dătătorul de viaţă. “Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Lumea şi hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine nu are viaţă. Numai Dumnezeu are Viaţă şi este Viaţă. …Astfel, a mânca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El era unul şi acelaşi lucru. Tragedia lui Adam este că el a mâncat de dragul său. Mai mult, el a mâncat separat de Dumnezeu, pentru a fi independent de El, crezând că hrana are viaţă în sine şi că prin acea hrană poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. …Omul este încă Adam, este sclavul hranei. El poate susţine credinţa sa în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viaţa lui, hrana lui, conţinutul atotcuprinzător al existenţei sale. …ştiinţa sa, experienţa sa, conştiinţa sa, toate sunt construite pe acelaşi principiu: numai cu pâine. …Acesta este verdictul morţii.
Hristos, hrana nemuririi
“…Adam a crezut şi a mâncat; dar Hristos a respins această ispită şi a zis: Omul nu va trăi numai cu pâine ci şi cu Dumnezeu. El a refuzat să accepte acestă minciună cosmică pe care Satana a impus-o lumii …că depindem numai de pâine. … Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi dovada că este minciună. …cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame şi că o poate transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămâne din acea mare minciună în care trăim de la Adam încoace.” A posti, afirmă Schmemann, înseamnă a fi înfometat şi a înţelege că foamea ta este foamea după Dumnezeu şi nu după plăcerile acestei vieţi. “Trăind încă în această lume, în lumea vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră – prin care trebuie încă să trecem – a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mâncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja hrană a nemuririi – Trupul şi Sângele lui Hristos însuşi. Şi chiar şi pâinea cea de toate zilele, pe care o primim de la Duzmnezeu, poate fi această viaţă care în această lume ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dumnezeu. Numai postirea poate realiza această transformare dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi preamărirea lui Dumnezeu pot deveni ele însele duhovniceşti.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu