duminică, 30 octombrie 2011

FENOMENOLOGIA DESFĂTĂRII ORIENTALE (Coaliţia orientală XII)

În capitolele precedente am încercat să demonstrez că diferenţele dintre Răsăritul creştin şi cel islamic au ca revers afinităţi nebănuite. Tradiţionalul conflict dintre cele două civilizaţii ascunde de fapt o ereditate comună, de tip oriental, care va transforma vechea duşmănie într-o alianţă istorică bazată pe asemănări structurale. Mai tânără cu şase secole decât creştinismul, religia mahomedană e influenţată de mesajul neotestamentar, chiar dacă această influenţă e trecută cel mai adesea sub tăcere. Dar, dincolo de filiaţia profetică, trebuie văzut, aşa cum spuneam, liantul sofianic prin care se înrudesc neamurile răsăritene, acel stil de viaţă oriental care pentru mulţi pare de neînţeles.
O omilie atribuită Sf. Ioan Gură de Aur, citită în fiecare an în timpul utreniei de Paşti, redă plinătatea eshatologică la care năzuieşte creştinătatea răsăriteană, firea “gurmandă” a ortodoxului care sărbătoreşte “ziua a opta” cu masa plină de bucate. Iată un fragment din această omilie: “De este cineva bun şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat (…) Masa e plină, ospătaţi-vă toţi! Viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând! Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi să luaţi bogăţia bunătăţii!” E de observat cât de mult seamănă acest ospăţ sacru cu festinurile arabilor din veacul lui Harun al-Raşid, chiar dacă motivele desfătării culinare erau diametral opuse. Islamicii trăiau epicureic fericirea clipei dată de Allah, precum zice Coranul: “Mâncaţi şi beţi până-n zori de zi”, în timp ce creştinii se ospătau pentru “timpul ce va să vină”. Oricum, putem spune că ospăţul, în lumea orientală, este un modus vivendi, ritualul mesei îmbelşugate conţine bucuria sărbătorescului. Viaţa petrecută în sărbători nu are inflexiuni tragice şi de aceea Orientul e imun la tragism. Chiar şi crucea, simbol al pătimirii şi suferinţei, este la ortodocşi preschimbată în sărbătoare prin razele de lumină care izbucnesc din centrul ei vestind Învierea. Creştinii răsăriteni trăiesc sub semnul ospăţului pascal, ei nu sunt apăsaţi de fatalitatea morţii, precum catolicii. Mentalitatea ortodoxă e străbătută de fascinaţia luminii izbăvitoare, a praznicului eshatologic. La rândul lor, islamicii se înfruntă savant din plăcerile vieţii, cu aceeaşi intensitate cu care creştinii răsăriteni se înfruptă din hrana parusiacă. Descoperim aici o “fenomenologie a desfătării” tipică civilizaţiilor orientale. Chiar Sfânta Scriptură vorbeşte despre înţelepciunea divină pe care “Domnul (a avut-o) în stăpânire la începutul căilor lui, înainte de lucrările lui cele mai de demult” (Pild 8, 22) care era “alături de el veselindu(se) în fiecare zi şi desfătându(se) fără încetare în faţa lui (Pild 8, 30; cf. Cărţilor înţelepciunii lui Solomon şi ale înţelepciunii lui Iisus). Să adăugăm aici şi cuvintele Sf. Ioan Carpatiul care spune; “Desfătare mi-a făcut mie Dumnezeu” (Filocalia IV). Iată deci că arta desfătării purcede de la harul înţelepciunii, de la natura sofianică ce stă la baza spiritului răsăritean. Fără îndoială, vom spune, lumea Orientului are vocaţia fericirii, o fericire al cărei registru se întinde de la hedonismul aristocrat al lui Omar Khayam, la contemplaţia mistică a Sf. Isaac Sirul. Nu întâmplător, Ortodoxia are cultul lui Iisus “aducător de lumină” iar nu a “celor cinci răni” de pe trupul Mântuitorului (vernerate de tradiţia catolică). Creştinismul răsăritean se fundamentează pe “Fericirile” care duc spre împărăţia cerească şi asta ne poate releva acel “eudemonism” oriental, vizibil şi la popoarele islamice a căror morală e inspirată de “grădina plăcerilor” descrisă în Coran. Spiritul Răsăritului nu are tragismul misticii apusene care a născut viziuni tenebroase, coşmăreşti precum în pictura religioasă a lui Grunewald, apăsată de un dolorism insuportabil.Va urma.
Alexandru HORIA

miercuri, 26 octombrie 2011

John Steinbeck despre bănci (şi esenţa capitalismului), pe la 1939 (FRUCTELE MÂNIEI)

"Dar... vezi, o bancă ori o companie nu poate lucra aşa, fiindcă monştrii aceştia nu respiră aer şi nu se hrănesc cu carne. Respiră profituri şi se hrănesc cu dobânzile aduse de bani. Dacă nu obţin profituri şi dobânzi se înăbuşe, aşa cum se înăbuşe oamenii când nu au aer şi mor când nu au hrană….

-  Ne pare foarte rău. Nu noi suntem de vină. Monstrul. Banca nu-i ca omul.
-   Da, dar banca tot din oameni e alcătuită.
-  Ei, nu! Te înşeli, în privinţa asta te înşeli grozav. Banca e altceva decât oamenii. Se întâmplă uneori ca toţi oamenii care lucrează într-o bancă să urască ce face banca şi totuşi să facă lucrul acela. Banca e mai mult decât oamenii, ascultă ce-ţi spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o dar nu pot s-o stăpânească.

Monstrul nu este om, dar îi poate pune pe oameni să facă aşa cum vrea el."

duminică, 23 octombrie 2011

Oameni şi demoni

 
Demonii există şi se manifestă printre noi, uneori clar, alteori disimulat. Cele mai clare cazuri sunt cele ale sataniştilor care au înlocuit închinarea la Dumnezeu cu cea către diavol, în numele căruia se dedau la acte anormale, supunându-şi voinţa acestuia. Mai subtile, ereziile din toate vremurile au încercat acelaşi lucru: să uzurpe locul Dumnezeului cel adevărat propunând o falsă imagine a Lui sau aducându-I o falsă închinare. De cele mai multe ori cei înşelaţi sau posedaţi nu îşi dau  seama de situaţia în care se află dar, prin mila Domnului, prin ispite şi dureri pe care le suferă cât sunt depărtaţi de El, pot fi ajutaţi să-L regăsească  şi să-I ceară vindecarea.
Alte cazuri de posesiune iau, ca manifestare exterioară, aspectul unei boli de nervi, al epilepsiei sau al personalităţii multiple, fără a putea fi, totuşi, diagnosticate clinic riguros ca atare. Şi ca dovadă că au fost false boli, sunt vindecate prin eliberarea de sub stăpânirea demonică, în chip minunat, în mânăstiri, prin mila lui Dumnezeu revărsată în Taina Sf. Maslu şi în alte sfinte slujbe.
Dar mai există o formă comună de stăpânire demonică, ce afectează, în diferite măsuri, majoritatea oamenilor care nu se recunosc în cele de mai sus: patimile grele. Printre acestea necredinţa, uciderea, ura, beţia, fermecătoria şi desfrânarea au ajuns atât de împământenite în unele variante ale lor, încât aproape nici nu mai sunt considerate ceva rău. Credinţa falsă, redusă la un set de superstiţii, atât de răspândită azi, este de fapt o formă de necredinţă, iar încurajarea avorturilor reprezintă punctul de plecare al celui mai mare genocid din istoria umanităţii, mai crud decât orice altă variantă de ucidere cunoscută prin aceea că victimele sunt lipsite de posibilitatea de apărare şi că motivaţia nu este la nivelul vreunui ideal naţional sau spiritual. Şi apoi mai sunt teroriştii, războaiele, şi toate celelalte de care jurnalele de ştiri sunt pline zilnic: răfuieli, accidente produse de beţivi sau teribilişti plini de sine şi prostituţie de toate felurile.
Deşi pentru unii lucrurile nu par a avea o conotaţie diabolică, fermecătoria şi practicile magice, în mod special cele care îşi fac reclamă prin paginile de mică publicitate ale ziarelor, sunt o formă de colaborare cu demonii. Oricâte cruci şi-ar face sau agăţa pe pereţi  vrăjitoarele şi ghicitoarele, apartenenţa lor este clară câtă vreme „nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeru şi lui mamona”. Iar cei ce slujesc lui Dumnezeu ascultă cuvântul Lui şi se feresc de asemenea lucruri care sunt urâciune înaintea Lui atât de mult încât „partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători  şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi pucioasă”.
Patimile robesc pe cel în care s-au cuibărit, făcându-l slugă prin pierderea stăpânirii de sine şi, mai grav, îl fac să idolatrizeze obiectul patimii sale, nemailăsând loc pentru închinarea adusă adevăratului Dumnezeu.
În lumea aceasta în care stăpânirea demonică se întinde ca o molimă, singura soluţie de scăpare este rugăciunea continuă către Dumnezeu, Cel Care poate scoate pe demoni şi le poate porunci „să meargă în adânc”. Iar cei pe care Domnul i-a miluit şi i-a scăpat din aşa cumplită robie, cu recunoştinţă să-I mulţumească şi să urmeze sfatul pe care Hristos l-a dat demonizatului din ţinutul gherghesenilor: „întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”, pentru ca şi alţii să se folosească.

(Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

Coaliția orientală (XI) - Închinarea magilor

Puterea farmecelor orientale este hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei. El are complexul “fata morgana” caracteristic zonelor de deşert mistuite de căldura halucinantă a soarelui. Alexandru Macedonski redă în faimosul său poem “Noapte de decembrie” mirajul acestui peisaj în care cetatea Mecca “rămâne nălucă în zarea pustiei” plutind parcă în irealitate. E simptomatic faptul că una din cele mai obsesive imagini din basmele arabe este “covorul zburător”. Această levitaţie este proiecţia unui vis iluzoriu, ea are o frumuseţe onirică, fascinantă. Covorul zburător din basmele islamice e un laitmotiv magic prin care mahomedanismul îşi dezvăluie firea ocultă. Cu totul altul e sensul “mersului pe ape” al lui Hristos: e o levitaţie născută din lucrarea Duhului Sfânt. “Mersul pe ape” nu e nicidecum un scenariu oniric, halucinant, din contră, e cât se poate de realist. Este manifestarea în real a harului dumnezeiesc, o hierofanie văzută aievea de apostoli a căror minte teafără nu era câtuşi de puţin atinsă de delir. Levitaţia Mântuitorului e harismatică în timp ce “covoarele zburătoare” din povestirile arabe sunt înşelări ale ochiului precum iluziile provocate de halucinogene sau de stări de insolaţie.
Între magia Islamului şi minunile Ortodoxiei este o diferenţă profundă. În primul caz, se instituie o realitate iluzorie, înşelătoare, în cel de-al doilea caz avem de-a face cu o realitate metanoizată prin har divin. Trebuie să discernem cu atenţie lucrarea duhului de cea a vrajei cu atât mai mult cu cât în Răsărit aceste două aspecte adesea se întrepătrund. Pericolul confuziei dintre ocultism şi religiozitate face ca învăţăturile ortodoxe să insiste asupra iniţierii în tainele războiului nevăzut”, un război mult mai subtil decât luptele Inchiziţiei cu ereziile. Ne putem întreba de ce în lumea ortodoxă nu au existat arderi pe rug şi decapitări precum în istoria catolicismului. Observăm că Orientul creştin nu şi-a pedepsit ereticii prin vărsare de sânge, adică prin măsuri punitive. Răul nu a fost aici contracarat prin luptă “la vedere”, ci printr-un soi de “dizolvare” tainică. Fenomenul seamănă cu fagocitoza, sau, altfel spus, duşmanul este anihilat prin “absorbţie”, răul este convertit printr-o forţă misterioasă. Aşa cum Duhul Sfânt l-a transformat pe vrăjitorul Ciprian din Cartagina într-un mărturisitor al lui Hristos preschimbând strălucirea magică a pietrelor preţioase din coroana sa într-o nouă strălucire aprinsă de harul iubirii dumnezeieşti. Această capacitate a spiritului ortodox de a metanoiza fiinţa, defineşte taina creştinismului oriental. Energiile iubirii convertesc puterea necurată a ocultismului. Conflagraţia subtilă din interiorul lumii răsăritene trebuie urmărită în ţesătura ei misterioasă ca să putem separa divinaţia de rugăciune, vraja “lămpii lui Aladin” de taina candelei sfinte – două realităţi care convieţuiesc sub cupola aurită a Orientului. Poate trebuie aici să amintim un episod al Scripturii spre a înţelege mai bine alianţa dintre natura divinatorie şi cea jertfelnică a Răsăritului. Evanghelia spune că trei magi au venit la Betleem să se închine pruncului Iisus. Deci, în momentul întrupării, magia s-a închinat în faţa minunii dumnezeieşti, recunoscându-i întâietatea. Acest episod biblic ascunde în el un tâlc pe care îl vom descifra cu altă ocazie. Trebuie amintit însă că există şi în lumea islamică o Maria Magdalena. Ea s-a numit Rabia – o sclavă eliberată de stăpânul ei şi care a introdus în doctrina sufistă sentimentul iubirii de Dumnezeu ceea ce a însemnat, tacit, o recunoaştere a moralei creştine.  Va urma.

Alexandru HORIA 
 

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Coaliţia orientală (X) - DUH ŞI MAGIE

Să ne întoarcem la tema “lămpii lui Aladin”. Povestea ne spune că tânărul a golit grabnic lampa de ulei pentru a face loc duhului misterios să pătrundă în ea. Gestul e în antinomie cu ritualul creştin al aprinderii candelei. Pentru creştini, candela e un obiect deţinător de puteri nevăzute. Dar ea nu este golită, ci, din contră, i se pune ulei sfânt pentru a întreţine flacăra duhului. Aşezată sub icoană, candela luminează neîncetat Chipul Mântuitorului. Untdelemnul îi dă viaţă, îi transmite harul dumnezeiesc. În schimb, duhul lui Aladin (denumit în arabă “efrit”, adică “harap negru”) este robul dorinţelor stăpânului său. Cu trăsături monstruoase şi chip întunecat, efritul semnifică duhul malefic; românul i-ar spune “necuratul”. El este întruparea magiei. Când vorbesc despre miracole şi taine, creştinii ocolesc cuvântul “magie” pentru că el exprimă puterea diavolului. Oare ce ar face un călugăr isihast în faţa lămpii lui Aladin? Bineînţeles că s-ar comporta ca mucenicul Haralambie: ar formula rugăminţi duhovniceşti, nu egoiste. şi, fără îndoială, lampa fermecată i-ar îndeplini numaidecât dorinţele smerite. Dar asta ar însemna o formă de magie albă, care tot necurată este. Fiindcă rugăciunea nu face casă bună cu vrăjitoria, morala lui Dumnezeu nu acceptă dictonul “scopul scuză mijloacele”. Și totuşi, din nebăgare de seamă, apar astfel de confuzii care duc la o religiozitate ocultă, amestecată cu superstiţiile de tot soiul. Orientul strecoară în viaţa creştină simţul superstiţiei, teama de semne, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt momelile subtile ale diavolului. Am putea spune că sufletul ortodox e mai încercat de ispite, de chemări viclene decât cel catolic, pentru că în Orient răul are forme magice, disimulate. Scriitorul E.M. Foster afirma că defectul fundamental al Orientului este bănuiala şi suspiciunea. După părerea mea, nu e vorba de un defect ci de un reflex normal de apărare fiindcă Răsăritul are o satanologie sofisticată care necesită un plus de prudenţă. Aici păcatul este înşelător, duhul rău are arta de a se insinua, de a pătrunde pe nesimţite în mintea şi inima omului, el este onctuos, mai degrabă farmecă decât agresează. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc cu insistenţă în textele filocalice despre “trezvia” sufletului, despre discernământul duhovnicesc, arta lăuntrică de a deosebi răul de bine căci demonii umblă împrejur şi întind picioarelor cursă împletită din funii de pofte viclene spune un călugăr bătrân ucenicului său. În lupta cu aceste păcate insidioase, e necesară “înţelepciunea şarpelui” pe care o recomandă Iisus apostolilor. Creştinismul oriental posedă refinamentul “trezviei”, el are o deosebită capacitate de a filtra duhurile, de a le sesiza nuanţele benefice şi malefice. Această virtute a nuanţării este specifică şi vocabularului filocalic plin de subtilităţi semantice.
Există în limbajul părinţilor pustiei o capacitate morfologică de a sensibiliza cuvintele, de a le face atente la lucrarea păcatului viclean. Această capacitate subtilă a deosebirii duhurilor este pneumatomorfă, ea ţine de logica sufletului, nu a raţiunii. Răul este perceput printr-un soi de “respiraţie” lăuntrică, nu prin analize etice. În Orient, duhurile sunt “prizate”, adulmecate cu fineţe, deoarece păcatul are aici forme oculte greu de perceput mental. De altfel, Coranul atrage atenţia că duhurile rele se strecoară în ceruri şi iscodesc planurile lui Allah. Putem afirma că răul oriental, adesea ceremonios, are puteri seducătoare, că el acţionează asupra fiinţei altfel decât satanismul catolic fiindcă posedă o anume vrajă, o anume frumuseţe. Războindu-se cu puterile vrăjitoreşti, Cartea Sfântă a Islamului condamnă magia: Ei ziseră: aceasta este fermecătură şi noi nu credem în aceasta (Coranul 43, 29). Puterea farmecelor orientale este însă hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei.     Va urma

Alexandru HORIA

luni, 3 octombrie 2011

Opriţi! Porniţi! Roşia Montană - sau - Despre criza de încredere din societatea românească

Mă îndreptam astăzi către staţia de autobuze de pe  Dorobanţi, din faţa restaurantului Perla. Sesizez că am în faţă, pe trotuar, un cort, genul de strâns semnături pentru ceva. Ridic ochii aşteptând să citesc despre opoziţia la un proiect al, de exemplu, Elenei Udrea. Nu; era vorba despre: Opriţi proiectul Roşia Montană. Trec pe lângă el când o doamnă cu o listă mă întreabă:
-       Nu semnaţi pentru oprirea proiectului cu Roşia Montană.
Bună întrebare. Nu semnez? De ce aş semna? Dar de ce n-aş semna?
-       Nu m-am decis încă – îi răspund doamnei activiste.
-       Păi, hotărâţi-vă îmi cere ea, oarecum îndreptăţit imperativ.
Da, mă gândesc eu, poate că ar trebui să mă hotărăsc. Dar cum? Ce ştiu eu cu adevărat despre acest subiect? Nimic. Câteva personaje cu o relativă credibilitate mi-au spus –  au spus-o public, evident, nu neapărat personal - unele  că da, altele că ba. Alte personaje, cu o certă lipsă de credibilitate mi-au spus unele că da, altele că ba. Instituţii ale statului sau private, partide şi asociaţii, cu o neclară credibilitate sau cu o lipsă certă de credibilitate, au făcut acelaşi lucru. Aşa că eu pe cine să cred? Eu, cu cine să votez? Nu am timp să cercetez toate dilemele care îmi stau în faţă, în care ar trebui să mă implic şi să dau un răspuns. Şi, din păcate, nu are cine altcineva să-mi spună care este adevărul.
Este o temă perpetuă. Şi de fapt, nu numai a societăţii româneşti ci a lumii de azi. Pe cine să credem?

duminică, 2 octombrie 2011

Coaliția orientală (IX) - Vraja deşertului şi taina Iordanului

Atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu un “al treilea ochi”, adică percep energiile subtile care ne înconjoară sau ne constituie. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc. Lipsiţi de comunicarea cu transcendenţa, arabii şi-au dezvoltat măiestria practicilor oculte, ei scotocesc elementele naturii pentru a obţine forţe magice din plante, metale, pietre preţioase etc. Dimpotrivă, la ortodocşi, spiritul apofatic a înălţat sensibilitatea spre tainele împărăţiei divine, spre universul sideral în care locuiesc îngerii. Creştinii orientali văd în abis “lumea de dincolo”, arabii cercetează misterele “lumii de dincoace”. De altfel, există în tradiţia islamică o formă de ocultism numită “geomanţia” adică arta de a ghici în nisip. Această formă de divinaţie se explică poate prin destinul popoarelor arabe care au trăit timp de milenii în deşert. Să notăm că nisipul este pentru islamici o materie cu puteri sacre; mahomedanii se şterg cu nisip pe faţă în timpul rugăciunii. Ni se pare ciudată o astfel de ceremonie, la fel cum arabilor le poate părea ciudat obiceiul nostru de a scufunda în apă copilul la botez. În Orientul Apropiat, la care ne referim în studiul de faţă, coexistă două tradiţii: magia nisipului şi harisma apei, adică vraja deşertului şi taina Iordanului. Deşert înseamnă nisip şi piatră, un peisaj natural mineral, născător de halucinaţii. Nu întâmplător pietrele preţioase au la arabi semnificaţii oculte, vrăjitoreşti (se spune că Allah era stăpânul pietrei Ka’ba). Nestematele din părul Şeherazadei au o frumuseţe magică, ele farmecă privirea, fascinează ochiul. Dar să recunoaştem că nestematele abundă şi în ritualul ortodox; mitrele episcopilor sunt împodobite cu puzderii de pietre preţioase, au acea strălucire orientală de stil bizantin. Se naşte atunci întrebarea: este Bizanţul expresia unei seducţii oculte? Putem vorbi în ritualistica ortodoxă de reminsicenţe magice? Podoabele bizantine seamănă mult cu luxurianţa musulmană a califilor şi asta pentru că între creştinismul răsăritean şi tradiţia islamică există acea asemănare orientală bazată pe cultul frumuseţii “care-ţi fură privirea”. În Orient, frumosul este virtutea principală, e criteriul fundamental al vieţii, de aceea modelul răsăritean este “sublimul” nu “absolutul” spre care năzuieşte raţionalismul apusean. Tentaţia islamică a absolutului (bazată pe tradiţia gnozei) e covârşită de imaginea lumii ca frumuseţe divină. Frumuseţea de tip oriental e în relaţie cu arta ispitirii. De la mirodeniile culinare şi parfumurile rafinate, până la muzica persuasivă şi cultul pietrelor preţioase, Orientul ni se dezvăluie ca o mare paradigmă a Seducţiei. Harul ispitirii e comentat chiar şi în cartea sfântă a arabilor: O voi, cei ce credeţi că vin la voi femei credincioase, atunci ispitiţi-le… (Coranul 60, 6). E imposibil să desprindem tradiţia ortodoxă a ceremonialului religios de această paradigmă orientală dar totodată ar fi greşit să identificăm liturgicul cu “ispita”. Vom face aici o paranteză lămuritoare. Dezvoltat pe solul calofiliei răsăritene, creştinismul ortodox a asimilat la nivel expresiv, un anume ceremonial fastuos, o anume “punere în scenă”. Dar întregul arsenal al esteticii este deturnat în Ortodoxie spre credinţa în Dumnezeu, căpătând chipul rugăciunii. Această translaţie dinspre luxurianţa bogăţiei pământeşti spre nădejdea bogăţiei cereşti e un fel de “insurecţie” pe care a comis-o Evanghelia în Orient. Vom observa că muzica, arta ornamentaţiei, parfumurile şi nestematele Răsăritului au devenit în cultul ortodox ofrande sfinte. Tot ceea ce era ispită s-a convertit în doxologie, slavă a lumii “de dincolo”. Prin spiritualitatea creştină, ornamentele strălucitoare ale Răsăritului păgân s-au transformat în lauda Ierusalimului ceresc. Fastul din bisericile ortodoxe nu vorbeşte nicidecum despre opulenţa lumii de aici, el prefigurează parusia, timpul viitor, lumina de negrăit a Sfintei Treimi. “Cupolele bisericilor strălucesc de o lumină care nu e în această lume – spune Vladimir Lossky. Această bogăţie “virtuală”, alta decât bogăţia terestră a islamului, are la ortodocşi o frumuseţe parusiacă, sau, cu alte cuvinte, metafizică. E un fast “viitorologic” nu prezent, e imaginea anticipată a “timpului ce va să vină”. Frumuseţea sclipitoare a bisericilor ortodoxe, desprinsă de orice orgoliu terestru, îndeamnă spre cunoaşterea duhovnicească pe care Sfântul Isaac Sirul o defineşte drept simţul vieţii veşnice sau simţul realităţilor tainice. Faţă de fascinaţia magică a Islamului, Ortodoxia dezvăluie o fascinaţie apocatastazică. Dacă mahomedanii consumă epicureic frumuseţile vieţii de acum, îndemnaţi fiind de Coran să trăiască ritualic bucuria cărnii, mărturisitorii lui Iisus “pregustă” dulceaţa împărăţiei lui Dumnezeu din ziua “a opta”. Iată cele două forme ale seducţiei orientale, cele două imagini ale bogăţiei Răsăritului, ambele născute sub zodia Nestematelor.  Va urma

Alexandru Horia

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...