Omul contra maşinii

Sau cum argumentează un Ludit(1) al zilelor noastre că ne omoară computerul sufletul

(Reiau această traducere a eseului lui William S. Lind , pe care am postat-o cu un an în urmă, într-o vreme când aveam doi-trei cititori, pentru semnificaţiile sale profunde şi legătura cu momentele pe care le trăim.)

      Russell Kirk, poate singurul conservator autentic din mişcarea conservatoare americană de după război, a interzis introducerea aparatelor de televiziune în casa strămoşească, Piety Hill. Într-o zi, pe când lipsea, soţia şi fiicele lui au introdus unul pe furiş. Dr. Kirk l-a descoperit şi în curând şi ele l-au descoperit pe el, sus în turn, cu televizorul în mână, aruncându-l de pe acoperiş.
          Televiziunea, ca toate realităţile virtuale, vine de la diavol. (Autorul acestui articol, care a fost gazdă pentru câteva emisiuni de televiziune, ştie cât de dificil este să foloseşti media pentru lucruri folositoare, când, de fapt, televiziunea este făcută să fie rea.) Generaţiile timpurii de conservatori au ştiut instinctiv că maşinile pot fi diavoleşti şi au privit tehnologiile inovative cu neîncredere.
          Este probabil o măsură a cât de mult şi-a pierdut conservatorismul direcţia, faptul că cei mai mulţi conservatori primesc astăzi cu braţele deschise orice nouă tehnologie care apare. Sunt îndrăgostiţi de telefoanele mobile, care distrug şi puţinul spaţiu public rămas. Se entuziasmează în faţa ingineriei genetice, care va crea arme ce vor readuce ciuma. Cei mai mulţi, sunt utilizatori convinşi ai computerelor şi ai tuturor urmaşilor lor, chiar dacă, peste tot în jurul nostru, semenii noştri, supuşi ai Cerului, le folosesc pentru a crea realităţi virtuale în care pot trăi aproape tot timpul. (Din fericire, încă mai trebuie să mănânce.)
          Principiul creştin fundamental, principiu fundamental şi al civilizaţiei apusene, este acela că există numai o singură realitate. Dacă ar putea fi mai multe realităţi, atunci am rămâne atât fără Ierusalim cât şi fără Atena. Dacă pot exista mai multe realităţi, atunci pot exista mai mulţi dumnezei. Astfel cade Ierusalimul şi monoteismul. Dacă pot exista mai multe realităţi, ceea ce este logic într-una nu înseamnă nimic în alta, în care chiar logica s-ar putea să nu mai fie valabilă; astfel pierdem Atena şi raţiunea. Totul devine relativ atunci când realităţile se multiplică.
          Diavolul a urât întotdeauna realitatea, pentru că în lumea reală Dumnezeu este împărat. Problema lui Sarsailă, dintotdeauna, a fost aceea că filozofia s-a dovedit o armă prea slabă împotriva realităţii. Chiar şi cea mai sofisticată invenţie a diavolului, ideologia, a căzut victimă sigură a realităţii, adesea nerezistând mai mult decât câteva generaţii. Împăratul neantului a înţeles că are nevoie de o armă mai puternică şi mai rezistentă decât cea pe care i-o furniza filosofia. El avea nevoie de imagini convingătoare care să mistifice adevărul: realităţile virtuale.
           Realităţile virtuale nu au fost inventate astăzi. Domus Aurea al lui Nero a fost una; viaţa Mariei Antoanette ca ciobăniţă, alta. Statele majore militare au fost adesea generatoare perfecte de realitate virtuală. (Acum, le producem pe ale noastre cu ajutorul computerelor, înrăutăţind şi mai mult situaţia.) Dar acestea, aveau nevoie de controlul puterii şi de resurse importante pentru a fi create astfel că au fost imposibil de susţinut.

Pentru ca diavolul să triumfe asupra realităţii şi să o facă definitiv – ceea ce este aproape acelaşi lucru cu a-l învinge pe Dumnezeu – trebuia să găsească un mecanism care putea să creeze realităţi virtuale puternice, irezistibile, să le prolifereze pe scară largă şi să le permită oamenilor să trăiască în ele, autoconvinşi, cea mai mare parte a timpului. Astfel s-a ajuns, ca printr-o lovitură de maestru, atelierele iadului să aducă pe lume tubul catodic şi ecranul video. 

Este evident că mulţi oameni ai zilelor noastre trăiesc vieţi în care ecranul video, în multiplele lui variante, este realitatea dominantă. (Poate că ar trebui să împurmutăm aici de la Derida şi să scriem realitatea.) De la răsăritul soarelui până la culcare, televizoarele sunt deschise umplând toată casa cu zgomotul lor. Copiii petrec ore fără număr cu jocurile lor video; zilele însorite nu mai înseamnă nimic. Alternativa adulţilor este internetul, al cărui cea mai răspândită utilizare este pentru pornografie. Toate oferă realităţi alternative, într-o diversitate tot mai mare, şi cu o tot mai bună capacitate de a părea reale. La început ne ispitesc, apoi ne satisfac, pentru ca în final să devină dictatoriale. Clanţ! Şi diavolul ne-a înghiţit.

Dacă cei mai mulţi conservatori ar fi încă conservatori adevăraţi, ar fi deranjaţi de această situaţie. Unii găsesc într-adevăr conţinutul multor realităţi virtuale zăpăcitor; arena romană este un fleac în comparaţie cu ele. Dar puţini par a înţelege că însuşi principiul realităţii (vechiul duşman al lui Marcuse) este în joc. Poate fi urmărirea unei liturghii la televizor acelaşi lucru cu a participa la o liturghie? Nu. Este ştirea despre vremea minunată din Ouagadougou similară cu a te bucura de o zi minunată undeva în natură? Într-adevăr, nu. Dar, în tot mai multe vieţi, virtualul înlocuieşte realul.

Iar imaginea înlocuieşte Cuvântul, Logosul. Apusului i-au trebuit mai mult de 3000 de ani de luptă pentru a reuşi să impună Cuvântul în locul imaginii. Tema războiului Cuvântului împotriva imaginii este poate tema fundamentală a Vechiului Testament. Nenumăraţi creştini au pierit în această luptă. Iar acum, datorită ecranului, istoria îşi întoarce cursul pentru că pe ecrane imaginile sunt mult mai puternice decât cuvintele. Nu e de mirare deci că păgânimul este în expansiune atât în afara cât şi în interiorul Bisericii.

Dacă conservatorii nu pot sesiza pericolul din substituirea adevărului cu mistificarea, te-ai putea aştepta ca măcar să fie îngrijoraţi de faptul că orice realitate virtuală este expusă manipulării. Astăzi, în America, cele mai multe sunt deliberat şi sistematic manipulate pentru a servi ideologia marxismului cultural, şi anume corectitudinea politică. De aceea, primim nenumărate programe de televiziune şi jocuri video în care bărbaţii sunt neputincioşi, iar femeile puternice (ele îi înving pe bărbaţi), tâlharii sunt albi şi medicii sunt negri, iar singurii bărbaţi albi cu aparenţe normale sunt homosexuali. Datorită realităţilor virtuale, industria de divertisment a devenit cea mai puternică forţă din cultura americană, fiind în mare parte proprietatea unor marxişti culturali. Prin intermediul ei, marxismul cultural face ceea ce se presupune că ar trebui să facă: condiţionarea psihologică. În scurt timp, oricare om, a cărui viaţă este dominată de realităţile virtuale, care va îndrăzni să se gândească că poate civilizaţia occidentală este superioară, se va uita în oglindă şi va vedea „un alt Hitler”. Oare perspectiva unei Brave New World nu îi mai deranjează de loc pe conservatori?

Răspunsul la toate întrebările de mai sus al multor conservatori dependenţi de tehnologie este acela că computerele şi accesoriile lor ne asigură minunate surse de informare. Fără îndoială, este adevărat. Dar iată o altă întrebare cu adevărat conservatoare: este informaţia în sine atât de minunată?

Ţin adesea cursuri unor tineri, absolvenţi de colegiu, de obicei pe teme militare. Sunt cu toţii adepţi ai tehnologiilor informaţiei, pe care le-au înghiţit ca pe laptele mamei lor. Dar problema este, pentru a vorbi direct, că cei mai mulţi dintre ei nu pot gândi. Ei nu mai pot gândi tocmai din cauza informaţiei şi nu pentru că ea lipseşte.

Un prieten, membru al comunităţii Amish, David Klein, a definit corect fenomenul, în timp ce discutam, vara trecută, sub copacii casei sale de ţară din Wayne County, Ohio. Părerea lui este că, folosind tehnologiile informaţiei, este ca şi cum ai încerca să construieşti o maşină alegând piesele legat la ochi, la întâmplare, într-un depozit uriaş. Astfel funcţionează şi minţile acestor tineri. Ei nu-şi pot însuşi niciun fel de cadru sau ordine a gândirii. Tot ceea ce au întâlnit până acum sunt biţii şi bucăţi din aia şi din aialaltă, scuipate aleator dintr-un soi de automat care, asemănător cu cele care distribuie, de exemplu, dulciuri, distribuie informaţii. Nu este numai faptul că lucrurile sunt lipsite de sens; aceşti tineri nu au nicio idee despre cum ar trebui să aibă lucrurile noimă. După cum ne-a avertizat Ortega că se va întâmpla, ei au devenit nişte barbari competenţi tehnologic.

O generaţie mai timpurie de conservatori ar fi înţeles. Dar, atunci când viaţa este de fapt un nesfârşit proces de întreruperi, gândirea, aşa cum tradiţional o ştiam, devine imposibilă. Gândirea apuseană este liniară dar „informaţia” este haotică. Mai mult, gândirea are nevoie ca să fi singur cu gândurile tale, ceea ce dependenţii tehnologic nu pot nici aştepta, nici atinge.

După cum haosul intelectual este normal pentru generaţia informaţiei, tot astfel este şi statutul lor modest de umili slujitori ai unei grămezi de plastic bej. Trebuie să mărturisesc că, în urmă cu un an, am fost terorizat de cei de la birou ca să-mi pun un fax în casa de vacanţă din Ohio. A fost mult mai solicitant decât poate fi o pisică. Până când nu i-am îndeplinit fiecare dorinţă codată şi bipăită, şi au fost o groază, a refuzat să funcţioneze. (O pisică neglijată prinde soareci.) Vara asta însă am realizat că eu eram servitorul iar el stăpânul şi am rezolvat această inversare a ordinii naturale după metoda Kirk, adică dându-i una cu barosul. Înlocuitorul său uman, un curier al FedEx îmi rezolvă aceeaşi problemă cu mult mai puţină bătaie de cap.

Dar revolta de acest fel este cu totul în afara vederilor celor care venerează computerul şi rudele sale. Ei nu-şi pot imagina viaţa fără maşinile lor, chiar dacă o astfel de viaţă era a tuturor cu câteva decenii în urmă. Nici o speranţă pentru aceştia: fără calculatoarele lor nu mai pot face nici măcar o adunare. Du-te la bancă într-o zi frumoasă şi cere-i tinerei de la ghişeu să facă ceva ce „nu este în computer” şi ea se va uita la tine cu o privire bovină.

Conservatorii ştiau că informaţia nu egalează cunoaşterea şi cunoaşterea nu egalează înţelegerea. (T.S. Eliot are ceva de spus în această privinţă.) Tranziţiile cer gândire, iar computerele, atât sub masca informaţională cât şi sub cea virtuală, sunt duşmanii raţiunii. Raţiunea nu funcţionează decât „unplugged”.

   
(1) Vezi mişcarea ludiţilor din Anglia secolului 19.

Traducere Paul Ghiţiu după articolul Race against machine publicat în The American Conservative, ianuarie 2003