Despre dispariţia românilor şi braţele lui Dumnezeu

Mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură, indiferenţă, lipsă de responsabilitate, cruzime, minciună, dorinţă de mărire, nerăbdare, sete de putere, vedetism şi nevoia de adulare încât nu cred că, în afara voii lui Dumnezeu şi a intervenţiei sale minunate, noi, românii, vom supravieţui ca neam după ce am reuşit - sub diverse alte denumiri - să străbatem mileniile. Uitarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişarea diavolului fac ca, pentru foarte mulţi/prea mulţi, viitorul să fie precum cel al tâlharului al doilea, care, pe cruce fiind - ca noi acum - a ratat Viaţa. Despre el vorbim ca despre tâlharul cel pierdut, atunci când îl amintim, dacă îl amintim, pe când celălalt este admirat şi lăudat de noi aici şi răsfăţat în Împărăţia lui Dumnezeu.
            Instituţiile statului, de la cel mai înalt pînă la cel mai de jos nivel, prin oamenii care le însufleţesc, sunt atât de corupte, de putrede, de bolnave, de dăunătoare, de criminale, încât nu cred că există posibilitatea schimbării lor. Iar dintre cei din afara lor, din mase, care ar putea veni să-i înlocuiască pe cei dinăuntru - într-un exerciţiu de imaginaţie, în care, ca pe nişte vase, le-am goli de conţinut şi am turna altul în loc - cei mai mulţi, foarte mulţi, în mod sigur prea mulţi sunt asemenea celor dinăuntru şi poate mai răi. De aceea, disoluţia morală a neamului, lipsa de unitate, indiferenţa faţă de soarta lui, dispreţuirea lui şi dezicerea de el, chiar atacarea lui din interior, vor fi tot mai mari, ajungând până la acel punct - de care nu mai suntem aşa departe - de la care întoarcerea va fi imposibilă; ca într-un cancer al trupului aflat într-un stadiu, brusc, foarte accelerat.
            Iar dacă sunt alţii dinafară care ne vor răul (şi sunt sigur de asta, ştim asta atât de clar acum când ne sufocăm sub bocancul democratic) şi dacă sunt unii care vor să schimbe în rău lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim asta), şi dacă sunt unii care vor să stăpânească lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim deja asta) aceştia aproape că pot să doarmă liniştiţi pentru că noi lucrăm pentru ei (ceea ce, vedem, nu fac, pentru că nu mai au răbdare, pentru că ne ştiu slăbiciunea şi ştiu că e momentul să ne joace în picioare).

Despărţirea de Dumnezeu, indiferenţa faţă de Dumnezeu, ura faţă de Dumnezeu şi lupta cu Dumnezeu au ajuns atât de departe încât diavolul - cel care urmăreşte distrugerea omului şi a lumii -, stăpânul din umbră sau asumat al celor pomeniţi mai sus poate să stea şi el liniştit: noi facem chiar mai mult decât şi-ar imagina şi ar putea face el. Şi spunând aceste lucruri nu mă gândesc numai la români: alţii, pe alte căi, au ajuns mai departe decât noi în drumul spre disoluţie ca fiinţe umane şi ca neam.
            Şi totuşi, oricât de potrivnice ne-ar părea vremurile, oricât de nemulţumiţi, dezamăgiţi, dezorientaţi am fi nu trebuie să abdicăm, fiecare dintre noi, de la a gândi binele, de la a face binele, de la a compătimi, de la ajuta, de la a asculta, a da un sfat şi, dacă e cu putinţă, o mână de ajutor, de la ne îndrepta, şi nu a ne îndreptăţi, de la a spera şi a crede, de la a lupta pentru Bine. Tabloul sumbru de mai sus trebuie să îl cunoaştem pentru a şti unde ne aflăm, dar el nu are voie nici să ne sperie, nici să ne înfricoşeze, nici măcar să ne clatine. Nu-i vorbă, am avut, avem şi vom avea fiecare micile noastre clipe de tristeţe, de confuzie, de deznădejde chiar, avem, vom avea fiecare ispitele lui, dar ele, oricât de grozave, trebuie să rămână nesemnificative în raport cu ceea ce urmărim, trebuie să fie depăşite repede, căci la orizont avem cerul albastru al victoriei Binelui, al triumfului lui Dumnezeu. Alături de care trebuie să ne găsim în acel moment. Căci asta (trebuie să) urmărim.
       Să avem, deci, ochii sufletului şi ai minţii larg deschişi şi luminaţi pentru a înţelege, voinţa puternică pentru a rezista şi inima blândă pentru a ajuta şi iubi.
       Şi, oricât de potrivnic ar părea totul, să avem şi speranţa că, împotriva analizei logice şi statisticii seci, unii dintre noi, după noi, purtaţi pe braţele Domnului, vor reuşi să rămână Români!

PS: Faţă de anul 2010, când am scris textul acesta (căruia i-am adus câteva mici modificări) situaţia de azi este mult mai evident şi mai amplu dezastruoasă: am rămas între timp mai puţini şi mai bătrâni; am aflat că caracatiţa mafiei interne a cuprins toate instituţiile, inclusiv pe cele de forţă, de bază, justiţie, servicii; am aflat că serviciile de informaţii sunt şi de represiune; am aflat că au fost şi sunt chiar capul intern al acestei mafii anti-umane aflat total la ordinele mafiei financiar-bancare globaliste; am aflat şi astfel că suntem o jalnică colonie; am aflat că generaţiile care vin vor fi decimate spiritual şi sufleteşte prin ideologizare încă de când sunt în pamperşi; am aflat că nu există şi nici nu pare a mai fi posibil să se ridice o forţă internă care să salveze România. Am aflat că suntem trataţi ca nişte viermi şi că multora dintre noi le place starea de vierme.

Şi totuşi (şi acesta este adâncul şi minunatul înţeles al existenţei noastre) tot ceea ce am spus în finalul de mai sus rămâne perfect valabil.

Dragostea "Înfricoşătoarei Judecăţi". În ce credeţi, asta veţi primi. După cum iubiţi, veţi primi.

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

Dragostea

Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.

Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. 

Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. 

În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.

Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.