Pe Drumul Disprețului Față de Femei al islamului

Pe Drumul Disprețului oricum există multe alte lucruri. Și pentru a ți le demonstra, te port acum prin Afganistan grație unui documentar realizat recent de o excelentă jurnalistă anglo-afgană. Un documentar care, tehnic vorbind, nu este fără cusur, dar e atât de atroce, încât m-a luat prin surprindere, nepregătită fiind, chiar dacă genericul m-a avertizat. „We warn our spectators. Îi avertizăm pe specatorii noștri. This program contains very disturbing images. Acest program conține imagini șocante”. L-au dat în Italia? Ei, fie că l-au dat sau nu, îți spun eu care sunt imaginile cele mai șocante. Sunt cele care prezintă execuția a trei femei vinovate de nu știu ce lucru.

L-au dat în Italia? Ei, fie că l-au dat sau nu, îți spun eu care sunt imaginile cele mai șocante. Sunt cele care prezintă execuția a trei femei vinovate de nu știu ce lucru.

Execuția se desfășoară în piața centrală din Kabul. Pentru mai multă precizie, o parcare pustie. Și în această parcare pustie sosește deodată o camionetă din care coboară trei femei acoperite cu giulgiul cu găurele la nivelul ochilor, așadar burca. Blestemata burca; în comparație cu aceasta, chadorul pare un costum de baie sumar. Cea a primei femei e maro, a celei de-a doua e albă, a celei de-a treia e gri.

Femeia cu burca maro e într-adevăr îngrozită. Se clatină, nu se ține pe picioare. Femeia cu burca albă înaintează cu pași prudenți, ca și cum s-ar teme să nu se împiedice, să cadă și să se lovească. Femeia cu burca gri, foarte scundă și foarte delicată, merge în schimb cu o atitudine sigură și la un moment dat se oprește. Face gestul de a le susține pe cele două tovarășe, de a le încuraja, dar un bărbos cu tunică și turban intervine brusc și le separă. Cu îmbrânceli, le obligă să îngenuncheze pe pavaj.

Totul are loc în timp ce trecătorii traversează piața, mănâncă indiferenți curmale și își bagă degetele în nas, ca și cum acest lucru nu i-ar privi pe ei. Doar unul, în spate, privește curios.

Execuția se desfășoară rapid. Fără citiri de sentințe, fără tobe, fără pluton de militari, adică fără ceremonii sau pretenții de solemnitate. Cele trei femei abia au îngenunchiat pe asfalt că un alt bărbos cu tunică și turban, călăul, țâșnește nu se știe de unde cu o mitralieră în mâna dreaptă. O ține ca și cum ar fi o plasă de cumpărături. Pășind domol și plictisit, mișcându-se ca unul care respectă gesturi obișnuite și poate cotidiene, se îndreaptă spre ele, care așteaptă nemișcate și, așa nemișcate, nu par să fie ființe omenești. Par niște bocceluțe puse pe jos.

Ajunge în spatele lor și, pe neașteptat, trage de aproape cu arma în ceafa femeii cu burca maro, care cade imediat, ucisă pe loc. Apoi, tot domol și plictisit, se deplasează un metru și trage în ceafa femeii cu burca albă, care cade în același mod. Se deplasează apoi încă un metru, se oprește o clipă. Se scarpină între picioare, apoi trage în ceafa femeii cu burca gri, care în loc să cădă în față, rămâne un minut îngenuncheată și cu bustul drept. Drept și mândru. În fine, se prăbușește pe partea dreaptă și, într-un ultim fest de revoltă, își ridică poala rochiei pentru a-și arăta picioarele. Dar, imperturbabil, călăul i le acoperă, cheamă groparii, care apucă repede cele trei cadavre de picioare.

Lasă pe asfalt trei dâre lungi de sânge, le trag de acolo ca pe niște saci de gunoi și, pe ecan, apare ministrul afacerilor externe și al justiției, domnul Wakil Motawakil (Da, i-am reținut numele. Nu se știe niciodată ce ocazii îți oferă viața. Într-o zi aș putea să-l întâlnesc pe un drum pustiu și, pentru a-l ucide, aș avea nevoie să mă asigur de identitatea sa. „Are you, dumneavăstră sunteți, Mister Wakil Motawakil?”).

E o bucată mare de slănină, la vreo treizeci sau patruzeci de ani, Mister Wakil Motawakil. Foarte gras, cu turban, foarte bărbos, foarte mustăcios și cu o voce ascuțită de castrat. Vorbind despre cele trei femei, se bucură, tare mulțumit, tremură ca o piftie și chițăie: „This is a very joyful day, aceasta e o zi de mare bucurie. Today we gave back peace and security to our city. Astăzi am redat orașului nostru pacea și siguranța.” Dar nu spune în ce fel cele trei femei i-au luat orașului pacea și siguranța, pentru ce vină sau delict au fost condamnate și executate.

Și-au scos poate burca? Și-au descoperit poate fața pentru a bea un pahar cu apă? Sau au sfidat interdicția de a cânta și a intona vreun cântec de leagăn copiilor lor? Sau să se fi făcut vinovate de delictul cel mai grav dintre toate: să râdă. (Da, domnilor, să râdă. Am spus să râdă. Nu știați că în Afganistan, la talibani, femeile nu pot să râdă, că le este interzis până și să râdă?)

Șirul de întrebări mă sufoca, până când, după dispariția lui Wakil Motawakil, pe ecranul TV văd o sală mică, plină cu fete fără burca. Fete cu fața descoperită, brațele goale, rochii decoltate. Și una își face bucle, alta își machiază ochii, una se rujează, alta își lăcuiește unghiile cu roșu. Câteva râd, bucuroase, provcatoare. De unde deduc că nu mai suntem în Afganistan, că excelenta jurnalistă s-a întors la Londra, de unde vrea să ne consoleze cu un final plin de speranță. Eroare. Suntem încă la Kabul și sărmana este pradă unei asemenea spaime, încât vocea sa catifelată sună răgușit, chiar înăbușit.

„Pentru a filma ceea ce vedeți, eu și echipa mea ne-am asumat un mare risc. Ne găsim, de fapt, într-unul din locurile cele mai interzise ale orașului: un salon clandestin, un loc foarte periculos, un simbol al rezistenței la regimul talibanilor. Un salon de coafură.”

Și cu un fior, îmi amintesc răul pe care, fără să-mi dau seama (interviul cu Khomeini), l-am făcut în 1980 unui coafor din Teheran, al cărui salon, Chez Bashir – Coiffeur pour Dames, fusese închis de armată pentru că era un loc al pierzaniei și al păcatului. Pentru că, neluând lucrurile în serios și, profitând de faptul că Bashir avea toate cărțile mele traduse în farsi, prin urmare mă citea, l-am convins să deschidă o oră pentru mine.

Fiți amabil, Bashir. Doar o oră, am – nevoie – să – mă – spăl – pe – cap – și – în – camera – mea – apa – caldă – nu – curge.

A scos sigiliile puse de soldați și, lăsându-mă să intru în salonul pustiu, tremura ca un câine ud, sărmanul Bashir. Spunea: „Dumneavoastră nu înțelegeți la ce mă expuneți și la ce vă expuneți! Dacă ne descoperă sau află cineva, eu sfârșesc în pușcărie și dumneavoastră la fel”. Nu ne-a descoperit nimeni în ziua aceea. Dar opt luni după aceea, când m-am întors la Teheran (o altă istorie urâtă, despre care nu am vorbit niciodată), l-am căutat și mi s-a spus: „Nu știți? Cineva a observat ce-a făcut, așa că, imediat după ce ați plecat, a ciripit. L-au arestat și e încă la închisoare”.

Îmi amintesc și înțeleg că cele trei femei au fost ucise pentru că se duseseră la coafor. Înțeleg, în concluzie, că era vorba de trei femei combatante, de trei eroine. Spune-mi: aceasta este cultura la care te referi când vorbești despre două culturi?!?

Oriana Fallaci - Mânie și orgoliu (Ed. Corint - 2011) 

Criza, usl-ul și Edmund Burke

Lumea noastră pare, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină: omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor.

De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă.

Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd.

Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel.

Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare.

Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu.

În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.”

Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului.

Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi. Uneori simt că nu mai am suflu; uneori simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că nu mai am logică; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urâ şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvinte. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei.

E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem Cuvântul.