Bucovina de Nord nu a fost niciodată, până la anexarea de către URSS în 1940, rusească sau ucraineană! [Războiul mondial din Ucraina (3)]

Harta Moldovei făcută de Dimitrie Cantemir la 1716 şi tipărită în 1737 la Amsterdam ca anexă la Descriptio Moldaviae

După cum Ucraina nu a existat înainte de 1918, nici Bucovina de nord nu a fost niciodată până în 1945, parte a acesteia. Pentru a rememora câteva date istorice şi a vedea evoluţia demografică a acestui teritoriu, vă propun câteva rânduri din articolul "Frontiera de nord în contextul aderării României la spaţiul Schengen" al lui Săgeată Radu, cercetător principal şi doctor în geografie, la Institutul de geografie al Academiei Române:

 Locuit de români încă din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte până în 1775 din voievodatul Moldovei, ca parte a „Ţării de Sus”. La sfârşitul războiului ruso-turc (1768-1778), armatele austriece ocupaseră zonele Cernăuţi, Câmpulung şi Suceava, după ce anexaseră încă din 1772, Pocuţia şi Galiţia zone ce aparţinuseră Poloniei. In acest context, prin Convenţia de la Constantinopole din 7 mai 1775, Poarta a acceptat să cedeze Austriei nordul Moldovei fără a avea acest drept, deoarece capitulaţiile încheiate cu domnii moldoveni garantau integritatea teritoriului principatului. In acest context, pentru a i se pierde vechea denumire, administraţia austriacă a denumit regiunea „ţara codrilor de fagi”, adică Bucovina. Printr-o altă convenţie (de la Palamutca, din 2 iulie 1776) Austria a mai răpit încă 46 de sate româneşti. Tot cu acest prilej a fost realizat primul recensământ al populaţiei în Bucovina, ce confirma fără echivoc o majoritate absolută a românilor: dintr-un total de 71.750 locuitori, 52.750 (73,5%) erau români, în vreme ce numărul ucrainenilor abia atingea 1.500 (circa 2% din total). Printr-o politică ce încuraja imigrările şi colonizările, administraţia austriacă reuşeşte să schimbe treptat structura etnică a teritoriului bucovinean, astfel că în 1910 românii nu mai deţineau decât 34,37% din populaţia regiunii.

Peste numai 24 de ani, la 1800,  românii erau 110.000 sau 57 %, aşa-zişii ucraineni (de fapt un amestec de ruteni, huţuli, ruşi şi ucraineni) 48.481, sau 25,14 %. La 1910 românii 273254 sau 34,37 %, ucrainenii 305.101 sau 38,38 %. Cu creşteri de 32 de ori în numai 24 de ani, şi apoi de 6 ori în următorii 110 ani, e clar că au fost aduşi masiv rutenui/ucraineni pentru a rupe coeziunea locală. 

Tot la 1910 mai găsim 103000 evrei, care la 1776 erau doar 500(!!!) şi 113600 alte naţii. Şi totuşi, la 1930 în Cernăuţi românii erau 30.367, adică 73 %, iar ucrainenii doar 11.000 adică 27 %. În 2001 românii mai erau 14.000 iar ucrainenii 189.000, adică crescuseră iar ca drojdia de 17 ori.

În cele ce urmează vă propun continuarea interviului luat de  Foreign Policy News Journal, Washington, DC  profesorului lituanian Vladislav B. Sotirović despre Ucraina în trecut şi în prezent, cu o dezvoltare specială pe Bucovina.

De altfel, trebuie să arătăm că istoriografia ucraineană este extrem de naţionalistă atunci când este vorba de istoria ţării şi poporului său şi, în orice caz, lipsită de obiectivitate.  Este fundamental colorată politic, cu sarcina principală de a-i prezenta pe ucraineni ca o naţiune etno-lingvistică naturală, care a dus o luptă istorică pentru a crea statul naţional independent şi de a pretinde, cu totul neîntemeiat, că anumite teritorii sunt etnoistoric „ucrainene”.

Ca un exemplu tipic al unei astfel de tendinţe de a rescrie istoria Europei de Est în conformitate cu cadrul politic corect şi naţionalist, avem cartea lui Serhy Jekelcyk despre naşterea naţiunii ucrainene moderne în care, printre alte fapte pseudo-istorice ale unor evenimente reinterpretate, este scris că URSS, în anii 1939-1940, a anexat de la Polonia şi România „ţinuturile ucrainene de vest” (Serhy Jekelčyk, Ukraina: Modernios nacijos gimimas, Vilnius: Baltos lankos, 2009, 17).

Totuşi, acest „ţinut ucrainean vestic” nu a făcut parte niciodată din niciun fel de Ucraină înaintea războiului 2 mondial, dat fiind că Ucraina nu a existat ca un stat sau provincie administrativă înainte de crearea, de către Lenin, a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei, dar, la acel moment, fără „ţinutul ucrainean de vest”, care nu era încă parte a USSR. De asemenea, ucrainenii nu au locuit niciodată, sau au fost doar o minoritate pe aceste ţinuturi, ceea ce înseamnă că Ucraina nu are drepturi etnice asupra celei mai mari părţi a „Ucrainei de vest”. Chiar şi astăzi, aproape jumătate din teritoriul Ucrainei nu are majoritate ucraineană. Mai mult, în unele regiuni nu există ucraineni de loc. Prin urmare, întrebarea fundamentală este pe ce principiu sunt trasate frontierele ucrainene?

Un alt exemplu de istoriografie falsă îl găsim în broşura academică despre reşedinţa metropolitană a Bucovinei, publicată în 2007 de către Universitatea Naţională din Cernăuţi. În broşură se scrie că această universitate este „… una dintre cele mai vechi universităţi clasice ale Ucrainei” (The Architecturial Complex of Bukovynian Metropolitan’s Residence, Chernivtsi: Yuriy Fedkovych National University of Chernivtsi, 2007, 31) ceea ce este adevărat numai din perspectiva politică a prezentului, dar nu este din punct de vedere istoric-moral.

Mai precis, universitatea este amplasată în Bucovina de Nord, care în 1775 era a monarhiei Habsburgice. Ţinutul a fost administrat de la 1786 în districtul Cernăuţi al Galiţiei şi, după 100 de ani de la afilierea Bucovinei la imperiu, a fost inaugurată Franz-Josephs-Universität în 4 octombrie 1875 (ziua de nume a împăratului). Cu alte cuvinte, originea universităţii, ca şi a întregii Bucovine nu are nimic de-a face nici cu Ucraina istorică, nici cu etnicii ucraineni, căci înainte de 1940 ea se afla în afara teritoriului Ucrainei, atunci când întreaga Bucovină de Nord a fost anexată în 13 august de către URSS, ca urmare a pactului Hitler-Stalin Pact (sau Pactul Ribbentrop-Molotov), semnat în 23 august 1939. Prin urmare, doi bandiţi notorii (unul nazist, altul bolşevic) au decis transferul Bucovinei de Nord la URSS, iar ţinutul a devenit după război parte a „Marii Ucraine Sovietice”.

În concluzie, în timp ce naţionaliştii ucraineni pretind că Rusia a ocupat Ucraina, anexarea Bucovinei de Nord şi a altor teritorii de la Polonia, Cehoslovacia şi România, de către URSS în 1940, este pentru ei un act legitim de dreptate istorică. Ajunşi aici trebuie să remarcăm că, în conformitate cu acelaşi pact, teritoriile statelor independente Lituania, Letonia şi Estonia au fost de asemenea anexate de către URSS, ceea ce este considerat de către istoricii şi politicienii lor ca o „ocupaţie”, adică un act ilegal de agresiune, care încalcă legea internaţională şi ordinea legitimă. Totuşi, ei nu au acuzat niciodată de a fi făcut acelaşi lucru cu teritoriile ocupate de la cei trei vecini vestici ai ei în 1940/1944.

Asimilarea politică a anumitor grupuri etnolingvistice slave din Ucraina a fost şi este unul dintre instrumentele standardizate pentru crearea şi menţinerea identităţii naţionale ucrainene în secolul 20. Cel mai brutal caz este cel al rutenilor, care sunt pur şi simplu declaraţi ucraineeni istorici cunoscuţi sub acest nume până la războiul 2 mondial. Ţinutul lor, care a fost în perioada dintre războaie parte a Cehoslovaciei, şi care a fost anexat de către URSS la finalul războiului şi inclus în marea Ucraină sovietică, este simplu redenumit Ucraina Sub-Carpatică. Şi, totuşi, rutenii şi ucraineni sunt două grupuri etnolingvistice slave separate, după cum este recunoscut, de exemplu, în provincia autonomă Voivodina a Serbiei, în care limba ruteană este chiar oficială şi studiată împreună cu filologia şi literatura ruteană în cadrul unui departament separat la Universitatea din Novi Sad. Din nefericire, poziţia rutenilor în Ucraina este încă şi mai proastă decât cea a kurzilor în Turcia, dat fiind că procesul asimilării lor este mai rapid decât în cazul kurzilor.

Din perspectiva curentă a crizei ucrainene şi, în general, din punctul de vedere al rezolvării „Problemei Ucrainene”, trebuie avut în vedere că realitatea istorică este că o parte a Ucrainei de Est a fost încorporată legal în imperiul rusesc în 1654, ca o consecinţă a deciziei hatmanului local al teritoriul zaporojian, Bogdan Hmelniţchi (1595-1657), pe baza unei revolte populare împotriva ocupării polonezo-lituaniene (romano-catolice) a ţinuturilor, revoltă care a izbucnit în 1648.

Asta înseamnă că partea centrală a Ucrainei din zilele noastre s-a unit în mod liber cu Rusia, scăpând în felul acesta de opresiunea romano-catolică polonezo-lituaniană. Prin urmare, teritoriul condus de către Hmelniţchi trebuie să fie considerat, din punct de vedere istoric, ca fiind patria întregii Ucraine de astăzi, patrie care deja în 1654 alesese Rusia.

 (Episodul anterior la https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/ucraina-un-stat-care-nu-existat-pana-in.html)

Va urma.

Evreii lui Stalin, mari criminali ai timpurilor moderne

Yagoda între Stalin şi Yezhov

Public acest articol în contextul ciocnirii dintre Sorin Lavric, senator AUR, şi Silviu Vexler, deputat din partea minorităţii evreieşti în Parlamentul României, privind omagierea lui Mircea Vulcănescu şi a lui Valeriu Gafencu, şi al apropierii Postului Paştilor.

Am tradus şi vă prezint acest text nu pentru informaţiile pe care le aduce şi care sunt cunoscute (şi doar o parte infimă a celor legate de  această temă), ci pentru exemplul pe care îl dă autorul şi pentru înţelesul fundamental (în perfect acord cu ceea ce fiecare are de făcut în Postul Mare, care se desprinde din articol, anunţat pe tot parcursul, dar spus răspicat la final : niciun om, nicio familie, niciun  neam şi niciun popor nu este întreg, nu este adevărat decât în măsura în care îşi recunoaşte, asumă şi regretă şi relele, aberaţiile, deviaţiile, neputinţele, le regretă şi încearcă să nu le repete. Dacă nu, rămânem doar nişte proiecţii false, amăgitoare, cu conţinut parţial şi întotdeauna va exista cineva, cel puţin unul, şi dacă nu dintre oameni atunci măcar Dumnezeu, care va şti adevărul despre noi şi ni-l va reaminti.

Articolul aparţine editorialistului principal al Ynet, cel mai mare site de ştiri online israelian,  Sever Ploker şi a fost publicat în 21 decembrie 2006. Iniţial am publicat traducerea pe saitul solidaritateaeuropeană. 

•  

Evreii lui Stalin

Sever Ploker

Nu trebuie să uităm că unii dintre cei mai mari criminali ai timpurilor moderne au fost evrei.

Iată o dată istorică aproape uitată astăzi: Cu aproape 90 de ani în urmă, între 19 şi 20 decembrie 1917, în mijlocul revoluţiei bolşevice şi a războiului civil, Lenin a semnat un decret care stabilea înfiinţarea Comisiei extraordinare a întregii Rusii pentru combaterea contra-revoluţiei şi a sabotajului, cunoscută, de asemenea, şi ca CEKA. După o scurtă perioadă de timp, Cheka a devenit cea mai mare şi mai crudă organizaţie de securitate. Structura sa organizaţională a fost schimbată odată la câţiva ani, la fel ca numele ei: din Cheka în GPU, apoi NKVD şi, mai târziu KGB.

Nu putem ştii cu siguranţă numărul de morţi de care se face  vinovată Cheka în diversele sale manifestări, dar numărul este cu siguranţă cel puţin 20 milioane, incluzând victime ale colectivizării forţate, foametei, epurărilor masive, interdicţiilor, execuţiilor şi omorurilor în masă din gulaguri. Întregi straturi de populaţie au fost eliminate: ţărani independenţi, minorităţi etnice, membrii ai burgheziei, vechi ofiţeri, intelectuali, artişti, activişti sindicali, „membri ai opoziţiei”, care au fost definiţi complet aleatoriu, şi nenumăraţi membri ai partidului comunist însuşi.

În noua sa carte deosebit de apreciată, „The War of the World,” istoricul Niall Ferguson scrie că nicio revoluţie din istoria umanităţii nu şi-a devorat copiii cu o asemenea poftă nestăvilită cum a făcut-o revoluţia sovietică. În cartea sa despre epurările staliniste, Dr Igal Halfin scrie că violenţa stalinistă a fost unică prin aceea că a fost direcţionată către interior.

Lenin, Stalin şi succesorii lor nu şi-ar fi putut realiza planurile fără cooperarea pe scară largă a „oficialilor disciplinaţi ai terorii”, interogatorilor nemiloşi, călăilor, paznicilor, judecătorilor, pervertiţilor şi multor inimi sângerânde care erau membrii stângii progresiste vestice şi care erau păcăliţi de regimul sovietic al ororii şi care au asigurat chiar un certificat de conformitate.

Toate aceste lucruri sunt cunoscute într-o măsură sau alta, chiar dacă arhivele fostei Uniuni Sovietice nu au fost complet deschise pentru public. Dar cine ştie aceste lucruri? În Rusia, foarte puţin au fost judecaţi pentru crimele lor în serviciul NKVD-ului sau al KGB-ului. Discursul public rusesc ignoră comlet astăzi întrebarea „Cum de ni s-a putut întâmpla?” Spre deosebire de naţiunile est-europene, ruţii nu şi-au rezolvat problema trecutului stalinist.

Şi noi, evreii? Un student israelian termină liceul fără a fi auzit vreodată numele lui „Genrikh Yagoda”, cel mai mare criminal evreu al secolului 20, comandantul adjunct al GPU şi fondatorul şi comandantul NKVD. Yagoda a implementat ascultător ordinele de colectivizare ale lui Stalin şi este responsabil pentru morţile a cel puţin 10 milioane de oameni. După ce Stalin nu  l-a mai plăcut, Yagoda a fost destituit şi executat şi a fost înlocuit ca călău şef în 1936 de Yezhov, „piticul însetat de sânge”. Yezhov nu era evreu, dar fusese binecuvântat cu o activă nevastă evreică. În cartea sa „Stalin: Curtea ţarului roşu”, istoricul evreu Sebag Montefiore scrie că, în timpul cele mai negre perioade a terorii, atunci când maşina de omorât comunistă lucra în plin, Stalin era înconjurat de frumoase şi tinere evreice.

Între asociaţii şi credincioşii apropiaţi ai lui Stalin este inclus membrul Comitetului Central al Biroului Politic, Lazar Kaganovitch. Montefiore îl caracterizează ca fiind „primul stalinist” şi adaugă că cei ce mureau de foame în Ucraina, o tragedie fără egal în istoria rasei umane în afară de ororile naziste şi teroarea lui Mao din China, nu-l impresionau pe Kaganovitch.

Mulţi evrei şi-au vândut sufletul diavolului revoluţiei comuniste şi au sânge pe mâinile lor pentru vecie. Îl voi mai menţiona doar pe unul: Leonid Reichman, şeful departamentului special al NKVD şi interogatorul şef al organizaţiei, care a fost un sadic nemilos aparte.

În 1934, conform statisticilor publice, 38,5 % dintre cei care deţineau posturi de conducere în aparatul securităţii sovidetice erau de origine evreiască. Ei, desigur, au fost eliminaţi în epurările ulterioare. Într-o conferinţă fascinantă la convenţia Universităţii din Tel Aviv, din această săptămână, Dr. Halfin descrie valurile de teroare svietică ca pe un „carnaval al omorului în masă”, „fantezie a epurărilor” şi „mesianism al răului”. S-a dovedit că şi evreii, atunci când sunt captivaţi de ideologia mesianică, pot deveni mari criminali, printre cei mai mari cunoscuţi în istoria modernă.

Evreii activi în aparatul oficial de teroare comunist (în Uniunea Sovietică şi în afara ei) şi care, în anumite perioade l-au condus, nu au făcut acest lucru, evident, ca evrei, ci, mai curând ca stalinişti, comunişti şi „oameni sovietici”. Prin urmare, ne este uşor să-i ignorăm şi să „ne facem că plouă”. Ce avem noi cu ei? Opinia mea este însă diferită, consider inaccepabil ca o persoană să fie considerată un membru al poporului evreu, atunci când el face lucruri măreţe, dar să nu-l mai considerăm ca parte a poporului nostru atunci când face lucruri extrem de reprobabile.

Chiar dacă o negăm, noi nu putem scăpa de evreitatea „călăilor noştri”, care au servit teroarea roşie cu loialitate şi dedicaţie din interiorul structurii sale. La urma urmelor, oricum alţii ne vor aminti întotdeauna de originea lor.

 

DIAVOLUL ÎN ISTORIE ŞI ÎN POLITICĂ. ADAM ŞI EVA, PALEO-COMUNIŞTI?

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse: văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau chiar într-o fiinţă omenească.

Comunismul, în formula terorism de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea, prin 1990, că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Cum a intrat diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie de natură demonică cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990, în principal în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, cei ce suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie, după îndelungata perioadă a păgânismului universal scur-circuitat timp de 2000 de ani de creştinism, de o asemenea complexitate, cu o religie (ideologia), cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte.

La Universitatea Templeton, în 1980, Alexander Soljeniţîn a spus că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”. Şi în cine altul nu mai poate intra nimic altceva decât ură împotriva lui Dumnezeu, şi creaţiei Lui, dacă nu în diavol?

Adam şi Eva, paleo-comunişti?

Dar are Leszek dreptate? Atunci a intrat diavolul în istorie? Sau de fapt comunismul este numai o nouă lucrare a diavolului, deci a intrat mai demult în istorie? Şi una şi alta.

Despre comunism, ca invenţie ideologică a ultimilor 300 de ani, s-a mai spus şi că ar fi un creştinism fără Dumnezeu. Dar unde am mai avut noi o lume fără Dumnezeu (acelaşi lucru cu ignorarea lui Dumnezeu)? În Rai, atunci când perechea strămoşilor noştri a acceptat ideea că ei ar putea fi la fel cu Dumnezeu, deci ar putea exista, s-ar putea descurca, chiar mai bine, căci nu ar mai fi niciun fel de oprelişti. Şi atunci, ca şi acum, după “revelaţia diavolească” a urmat trezirea într-o lume a păgânismului, a dictaturii acelor părţi ale sufletului şi trupului nostru care intră uşor şi mereu în rezonanţă cu diavolul: slăbiciunile, neputinţele, patimile noastre lumeşti. E, în acelaşi timp adevărat, că atunci eram, Adam şi Eva erau înainte de istorie, adică în veşnicie. Istoria a început odată cu acceptarea ispitei şi alungarea din Rai. Şi nu numai că atunci a intrat diavolul în istorie, ci el este, în proporţie de 50 %, autorul ei.  

Atenţie! Diavolul este real şi contează pe noi!

Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau, în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată, pe o parte de uneltele răului, de slugile sale, de mercenarii săi, adică, pentru perioada modernă şi contemporană de cei care au finanţat şi impus comunismul sub toate formele sale, de la Revoluţia Franceză până la neo-marxismul de astăzi, pentru a aduce pe lume supunerea  noua ordine mondială. Pe de altă parte de noi înşine, de pactizarea cu el, de agrearea lui, de încântarea şi grabnica cedare în faţa ispitelor lui.

Politica demonică nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plin cu slugile mafiei bancare globaliste este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute în societatea actuală sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamentul persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, poate (Dumnezeu ştie) ireversibile.

Să ne uităm în jurul nostru la transformările diabolice pe care le suferă omul/lumea. La ura generalizată, la refuzul raţiunii, la înrobirea în slujba instinctelor dezlănţuite, la ceaţa tot mai groasă a ignoranţei, la sinuciderea programată şi asistată a speciei umane prin holocaustul nenăscuţilor, prin războaie pustiitoare, prin revoluţii sexuale şi prin multe alte pulsiuni demonice cărora ne aliniem. Şi atunci, dacă partea răului din noi nu dispare, ci ea se amplifică, dacă morala, respectul, iubirea, bunăvoinţa, jertfirea, curajul, credinţa devin păsări tot rare, cum ar putea să dispară demonismul din politică şi din societate?

Şi eu sunt un bădăran. Ba chiar şi golan. Şi uneori şi animal.

Dorogoy tovarishch (Dragă tovarăşe) Malghinov,

(Folosesc termenul  „tovarăşe” pentru că în textul dumnitale, ca în toată această politică rusească a apropierii teritoriale până la contopire, am simţit o nostalgie clară după tovărăşie.)

În primul rând, ţin să îţi mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii şi am înţeles, că şi eu şi cei mai mulţi dintre români suntem nişte „bădărani”. Nu te îngrijora, nu mă voi simţi jignit, nu am să mă supăr, asta e realitatea şi ţin să-mi exprim infinita gratitudine pentru ajutorul dat. Ba, aş zice, ştiind că nu prea o ai cu limba română şi că de fapt ai folosit destul de greşit termenul, că sunt chiar încântat de ceea ce se adună de fapt în mintea dumitale şi a şefilor dumitale de la Kremlin pentru a da consistenţă acestui blând cuvânt.

Doi, îţi mulţumesc că l-ai demascat final, irevocabil şi definitiv pe tovarăşul Iliescu, zis şi Ilici, nume de cod, Bunicuţa. Am înţeles acum, peste ani, chiar peste decenii, ce înţelegea el prin şi de unde veneau calificativele „golan” şi „măi animalule”. Din acelaşi dicţionar al limbii moldoveneşti făurit cu migală, neţărmurită dragoste şi nestinsă înţelepciune în cadrul Universităţii Liubianca. Dar parcă mai contează unde, când vezi atâta omenie, atâta iubire, atâta ortodoxie cu care ne învăluie de vreo două sute şi ceva de ani marele prieten de la Răsărit pe care cu aplomb îl reprezinţi!

În al treilea rând, te-aş ruga să mă luminezi cu o părere într-o anumită „cestiune” care mă frământă de când am devenit vecini:

Este anexarea Moldovei Orientale la 1812 expresia înţelegerii sufletului ortodox, umanist şi european al românului şi al nesmintitei prietenii  a Rusiei faţă de România? Drept care a vrut nu numai să fie mai aproape, dar chiar să şi-o aşeze în braţe, să o ţină la inima ei?

Şi dacă da, nu i-ai cataloga tot ca nişte bădărani pe acei indivizi susţin altceva, printre care s-au strcurat şi unii, altfel, mult dragi tovarăşului Lenin, tovarăşului Stalin şi, probabil, tovarăşului Putin, cât nu mă îndoiesc, că şi dumneavoastră tovarăşe Malginov, care au îndrăzneala să afirme că ocuparea Moldovei a fost un act samavolnic? (Mărturisesc că personal nu–i agreez pe cei doi pe care îi voi denunţa mai jos, şi tocmai de aceea le  şi aduc mărturiile, să nu zică cineva că citez din prietenii mei şi că am ceva, Doamne fereşte!, cu dumneata, cu tovarăşul ţar Alexandru I şi cu restul de tovarăşi şefi de la Moscova, de atunci şi până în zilele noastre)? Şi nu ar trebui certate editurile, ziarele, revistele, universităţile, partidele etc, care îi publică, popularizează, promovează, iubesc pe aceşti domni, că tovarăşi nu merită să le zicem? Iată ce afirmă diversioniştii şi deviaţioniştii ăştia:

Domnul Karl Marx, în  „Note despre români”, zice că trecerea Basarabiei la Rusia în 1812 s-a făcut cu încălcarea statutului Moldovei de către Imperiul Otoman:

„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, deoarece Poarta Otomană nu a fost niciodată stăpână peste Ţările Române. Acest fapt s-a confirmat în timpul tratatului de la Karlowitz, când Poarta, presată de polonezi să cedeze Moldova, a răspuns că nu are dreptul să facă această cedare teritorială neavând drept de suzeranitate”.

Tot la fel de reacţionar, domnul Fr. Engels, în lucrarea „Politica externă a ţarismului rus”,consideră că:

„Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus găsise unele pretexte – nu vreau să spun justificare, ci scuză – pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească,iar Polonia Concresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de-a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”.

Altfel zis, cei doi afirmă, în deplină luciditate şi cunoştinţă de cauză, că Imperiul Rus a dus o politică expansionist agresivă în sud-estul Europei şi a reuşit la 1812 să-şi strămute hotarul pe Prut şi gurile Dunării, anexând un teritoriu străin lui din punct de vedere etnic, istoric, geografic, politic şi cultural. Păi să nu le fie ruşine de “bădărani”, “golani” şi “animale” ce se află?

despre carenu au reuşit să mă lămurească cărţile de istorie, care una zic astăzi, alta mâine, una la Bucureşti, alta la Moscova, nici bunicii, nici părinţii, te-aş ruga, aşa ca de la ditamai ambasadoru’ la celavec, să mă lămureşti, în cazul în care ceea ce au scris nesimţiţii ăia doi de Stan şi Tismăneanu e o bădărănie (aşa e tovarăşe Ernu, tovarăşu ambasador a fost delicat, ai dreptate, e chiar o samavolnicie) , dacă, aşa cum am înţeles eu din amabilele explicaţii ale nacealinicilor dumitale din trecut, fie-le betonul uşor, din prezent (bine i-au făcut cecenii de serviciu pramatiei ăleia de Nemţov) şi din viitor (cu musulmanii noi ne-am avut întotdeauna bine),

Comunismul (I). Stăpânul inelelor veghează de la Kremlin

Într-un text anterior despre nostalgia românilor după Ceauşescu şi comunism, afirmam că acesta din urmă este în ofensivă la nivel mondial. Am dat în fugă câteva argumente fără a insista, căci subiectul era legat de o gugumănie populistă şi demagog-nostalgică a guvernanţilor actuali. Promiteam însă că în legătură cu tema comunismului voi reveni. Iată că o fac.

·          

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau, în cazul duhurilor, într-o fiinţă omenească. Este exact povestea comunismului, ascuns nu în natură, ci în noi.

Comunismul terorist de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea acum 23 de ani că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie, deci ca fundamentare teoretică, cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990 în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, care suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, despre care vom vorbi mai târziu, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie de o asemenea complexitate, cu o ideologie, cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte. Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată de comunism.

Comunismul nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plini de penali este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute de el sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamental persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, ireversibile. Deci, dacă comunismul din noi nu dispare, oare cum ar putea să dispară el din societate?

Stăpânul inelelor veghează din Kremlin…

„O statuie a liderului revoluţionar rus Vladimir Lenin a fost dărâmată în sudul Ucrainei, a anunţat sâmbata poliţia regională, informează RIA Novosti. Autorităţile descriu incidentul drept un nou exemplu de vandalism, parte a unui val de astfel de atacuri asupra monumentelor care îl reprezintă pe fostul lider sovietic.” (Sursa: HotNews)           

Veşti bune: Hitler s-a dus, Stalin s-a dus, Ceauşescu s-a dus, Iliescu e bine mersi; pe Năstase l-au dus pesedeii lui la Jilava să-şi scrie blogul şi să-i mai lase şi pe ei să fure, Fenechiu joacă în „Lethal transformers”, iar pe Voiculescu îl dor “ficapul şi hipopotalamusul” de la ICA. Ca mâine însă, toate noutăţile  despre cei aflaţi acum încă în viaţă, vor veni şi pentru ei din trecutul lor. Cimentul (sau marmura pentru asemenea persoane dichisite) sunt la fel de tăcute ca şi firul de iarbă pentru cei săraci.

Veşti proaste: Rămân însă ceilalţi, mulţi, foarte mulţi, prea mulţi pentru o ţară atât de rotundă şi un popor atât de în scădere. Şi pentru o lume atât de sferică şi atât de globalizată. Şi mai ales rămâne stăpânul lor din acest ciclu, stăpânul întunericului şi distrugerii, care ne urmăreşte „vigilent” din mausoleul său şi din toate locurile în care sunt amplasate statuile şi busturile sale. Rămâne, tovarăşul Lenin – în mai noua interpretare a tovarăşului Putin, „sfântul Lenin”.

La 97 de ani de la debutul holocaustului roşu, Revoluţia comunistă din 1917, şi la peste două decenii de când a dispărut Uniunea Sovietică, Lenin stăpâneşte netulburat lumea din însuşi simbolul şi centrul puterii ruseşti - Kremlinul. Spaţiul ex-sovietic este încă înţesat cu mii de reprezentări ale celui numit cu deferenţă, admiraţie, nostalgie „liderul revoluţionar rus” (şi nu criminalul, călăul popoarelor, anti-omul, aşa cum ar merita). Numai în Republica Moldova din cele peste 4000 de monumente din perioada sovietică dedicate acestui geniu al răului, câteva sute sunt încă bine mersi la locul lor. Alte mii – poate zeci de mii – se găsesc  în celelalte ţinuturi ale fostului imperiu. Ca să nu le mai putem la socoteală pe cele închinate lui Stalin şi altor lideri, “eroi”, stahanovişti comunişti! E de mirare? Nu! 70 de ani de decimare a propriului popor şi a popoarelor înrobite în fosta Uninune Sovietică, de genocid uman, spiritual şi cultural nu pot fi lăsaţi atât de uşor în urmă. Mai ales, dacă ceea ce ţi se oferă ca alternativă nu este decât o formă cosmetizată a aceluiaşi socialism pustiitor.

…. până la Praga …

Moştenirea comunismului mai există încă în inimile şi minţile celor din Republica Cehă, afectând încă psihologia oamenilor, dar şi starea economică şi socială a ţării. Este evident că experienţa comunismului le-a răpit multe cehilor şi că încă mai încearcă să se adapteze la lipsa comunismului – un proces încă în curs de desfăşurare.

Una dintre cele mai mari moşteniri ale comunismului este atitudinea cehilor faţă de lucrurile importante din viaţă. Sistemul comunist le-a distrus simţul individualităţii şi a transformat populaţia într-o entitate unică – un grup de oameni vidaţi de opinii, competenţe şi merite personale. Acest lucru i-a făcut pe cehi să devină introvertiţi, lucru care se mai vede şi astăzi, când mulţi dintre ei pot fi caracterizaţi prin aceea că nu concep că ar putea schimba tabloul de ansamblu sau că sunt singurii stăpâni ai destinelor lor.

Textul de mai sus apare într-un ghid turistic actual al oraşului Praga, un oraş locuit de cehi. Nu de ruşi, nu de români. El ne vorbeşte despre Cehia, despre locuitorii ei, despre o ţară şi un popor cu un solid background de civilizaţie occidentală anterior epocii comuniste. Şi totuşi…

…şi Berlin

La peste 22 de ani de la reîntregirea Germaniei în urma prăbuşirii Zidului Berlinului, diviziunile est-vest încă se fac simţite în mentalitatea germanilor. Cei din est au în continuare păreri negative despre cei din vest, dar păreri foarte bune despre ei înşişi, arăta un studiu al Institutului Allensbach din 2012. (Radu Bostan, Ziarul Financiar, 26 dec. 2012)

Iată realitatea, iată efectele: au fost deajuns 45 de ani de comunism pentru a rupe un popor în două şi insuficiente peste 2000 de miliarde de euro şi 22 de ani pentru a vindeca această fractură majoră. Pentru că, în final nu este vorba de nivelul de trai, de vise şi perspective, ci de distrugeri majore operate în cei care au trăit în fosta Germanie comunistă.

Comunismul residual, implantat ca un rău devorator în fiinţele celor din fosta zonă comunistă, este însă numai o formă, un prim virus mortal al acestei teribile maladii care urmăreşte distrugerea omului; este forma care a pornit, cu mult timp în urmă chiar din lumea apusului către Orient sub forma marxismului economic. O altă formă,  asemănătoare unui virus modificat, a luat deja în stăpânire organele Occidentului: este marxismul cultural.

Mulţi americani împărtăşesc două păreri greşite. Prima este aceea că comunismul a încetat să fie o ameninţare atunci când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. A doua este aceea că Noua stângă a anilor 60 s-a dezumflat şi de asemenea a dispărut. (George Will - "Slamming the Doors," Newsweek, Mar. 25, 1991) 

(Va urma)