sâmbătă, 5 aprilie 2014

România retorică şi Rusia tanchistă



"Rusia a remarcat o noua serie de declaratii antirusesti ale presedintelui Traian Basescu". "Un alt val de retorica anti-ruseasca din partea conducerii de la Bucuresti - intr-o etapa in care dialogul Bucuresti-Moscova a inceput sa ia o dinamica pozitiva -, nu corespunde interesului niciuneia dintre parti si nu poate sa nu genereze dezamagire", din comunicatul MAE rus de vineri 4 aprilie 2014.
Unii cu retorica, alţii cu tancurile. Şi răii, în această strâmbă dreptate a celui mai puternic, sunt tot cei cu vorbele. Dar să ne aplecăm puţin asupra comunicatului. Conform acestuia:
-          Băsescu face declaraţii antiruseşti şi la Bucureşti se manifestă o retorică antirusească. De
ce? Pentru că dacă se vorbeşte pe şleau despre politica externă a Rusiei – caz concret, anexarea Crimeei - asta înseamnă, în logica îngustă a Moscovei că eşti anti-Rusia. Eşti duşmanul. O logică, evident strâmbă, de repetent la aritmetică, la scriere şi la citire.
-          Dialogul Bucureşti – Moscova tocmai avea o dinamică pozitivă  De când, că noi n-o
văzurăm? Cum se manifestă ea? În ce constă? Pentru că nu au apărut, de exemplu, de acum un an, detalii semnificative. Ba chiar nimic nou pe această relaţie. Sau guvernul Ponta tocmai ce ne-a vândut şi nu ştim noi?
De ce fac referire la acum un an? Păi pentru că atunci lucrurile stăteau pe dos după cum scriam în articolul Federaţia Rusă, un imperiu în metastază, din care voi relua mai jos şi alte pasaje:
21.03.2013 – Vocea Rusiei, trompeta de stradă a Moscovei în România (mai corect Răcnetul Rusiei la România), reia tema dragă acesteia (de fapt un îndemn făţiş la rebeliune de stradă care ar trebui privit mai serios de organele în drept) a „războiului civil”. Dacă în vara trecută erau îndemnaţi la luptă „cetăţenii” nemulţumiţi de slăbiciunea USL-ului în a termina lovitura de stat, acum ni se anunţă o Revoluţie anti Ponta, titlul articolului, după care, exact prima frază a acestuia ne spune că România se află în război civil. Toată însăilarea de poveşti de groază pe care Moscova le-ar dori desfăşurate aici pleacă de la o insinuare perversă şi departe de a fi adevărată – dar pe care mulţi dintre cei spălaţi pe creier de antene, s-ar putea să o creadă - despre cum şi-a luat Washingtonul mâna de pe România; adică „Măi băieţi, predaţi armele că sunteţi mâncaţi, aţi ajuns acum la pulanul rus!”
Mai amintesc, din exact această perioadă, „războiului contra SRI” condus pe faţă de oameni, care, printre alte păcate, îl au şi pe acela că sunt legaţi de Moscova.
Dacă, în urmă cu exact un an, Ponta era duşmanul poporului, între timp, ca prin minune, toate sunt pe dos, dinamica e pozitivă şi doar „cozile de topor” ale Occidentului, mai stau în calea unirii fericite dintre poporul rus şi cel român.
Golanul din curtea şcolii
De fapt, de la nivelul imperial în care a adormit (ce poveste tristă, să încerci să-ţi ţii rangul imperial doar cu biciul, nu şi cu vorba şi fapta bună, ceva cam ca bătăuşii din curtea şcolii, care îi chinuie pe cei mai mici) Rusia practică în permanenţă stilul agresiv al acuzării celuilalt: acuză, dar nu se scuză, pentru că cel mai tare, imperiul, are întotdeauna dreptate. Genul ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă ideea de a fi contestat şi de aceea cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi să fii în continuare supus. Sistemul e construit pe un principiu exponenţial: orice răspuns palid al incriminatului, orice sugrumat protest provoacă o adevărată canonadă. Doamne fereşte de un glonţ real rătăcit dincolo de graniţă, adesea tras chiar de o un agent rus: tunurile, tancurile, aviaţia rad tot ceea ce întâlnesc pe teren, în timp ce înalţii demnitari şi presa oficială rusă spulberă orice contra-argumentaţie. Mistificare, aroganţă, bădărănie. Un adevărat” comportament imperial.
În acest tablou al impertialismului rusesc, România se bucură din partea Moscovei de un „răsfăţ special”. România este, în viziunea acesteia, nedreaptă, dispreţuitoare, agresivă, nerecunoscătoare, slugă a imperialismului occidental (american), ea însăşi cu ambiţii şi acţiuni imperialiste, idioata satului, (după cum se înţelege în subtext din declaraţiile demnitarilor ruşi, şi destul de direct din materialele propagandistice ale trompetei oficiale mai sus amintite), care refuză visul siberian în favoarea celui american. Şi Siberia e atât de goală! (De fapt, nu mai e chiar aşa de goală: câteva milioane de chinezi refac aici, cu migală vechile posesiuni ale imperiului chinez. Aşa că, nu peste mult timp, un referendum, sau o serie de referendumuri ar putea da mari dureri de cap Maicii Rusia.)
Nemulţumirea faţă de România este permanentă, ţâfna mai intensă decât în raport cu oricare alt fost stat comunist prieten, agresivitatea şi agresiunea verbală mai paranoice, dispreţul mai evident. Cei care ne ceartă, în numele marelui stat rus, nu sunt numai înalţii demnitari; acum suntem biciuiţi apoi împachetaţi în varza murată a revoltelor anti-europene şi antiamericane de slujbaşii mărunţi şi de ziariştii oficiali, care execută această sarcină cu meticulozitatea şi cu satisfacţia perversă a torţionarului în raport cu deţinutul care trebuie reabilitat.
Rusia deplânge complexele, fobiile, ostilitatea românilor şi ale statului românesc în raport cu ea, refuzul acestora de a le fi mai bine în braţele ei puternice (în care mulţi şi-au pierdut răsuflarea). Glasului ei i se alătură şi destui români, fie plătiţi, fie vuvuzele voluntare în aşteptarea recunoştinţei, sau pur şi simplu persoane simple în gândire care preiau această retorică. Criticile acestora: noi nu ştim să ne orientăm spre Rusia şi să profităm de Rusia, relaţiile economice sunt la pământ, cele politice sub nivelul solului, nu speculăm potenţialul mare al pieţei ruseşti, nu ştim să culegem din relaţia cu Rusia şi alte fructe decât cele ale unei mânii nejustificate. Noi greşim, am greşit şi, precis, vom greşi. Pentru că, ajungi să înţelegi la un moment dat (numai să nu ajungi să o şi crezi) noi suntem greşiţi întru totul. (Eistă o parte de adevăr în ceea ce priveşte relaţiile economice, dar acelaşi adevăr este valabil şi acasă: politicienii acestor 25 de ani s-au ocupat de sufocarea şi nu cu dezvoltarea economiei)
Conform reţetei imperial-comuniste (adică, rezultat al ambelor surse) adevărul se găseşte depozitat întotdeauna la Kremlin, aşa că tezaurul e o minciună, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de nord e o minciună, românitatea basarabenilor e o minciună, limba română e o minciună, execuţiile în masă a mai multor zeci de mii de militari români e o minciună, deportarea a sute de mii de basarabeni şi bucovineni e o minciună, istoria României e o minciună, însăşi România e o minciună. De fapt: România e marea agresoare a poporului rus/sovietic, a teritoriului, limbii, istoriei, avuţiei naţionale.
Şi violată şi scuipată
Într-un simpozion internaţional pe tema relaţiilor dintre Rusia şi România, desfăşurat cu ceva vreme în urmă la Academia Română, am pus următoarea întrebare (a cărei idee a fost preluată ulterior de Dan Dungaciu într-un interviu):
- Dacă Rusia chiar ne doreşte prietenia şi colaborarea, dacă ea chiar e o mamă bună şi noi nişte berbeci încăpăţânaţi, de ce nu a mers şi pe latura sentimentală, de ce nu a încercat niciodată să ne seducă, să ne cucerească fără armate, comisari, presiuni şi represiuni economice şi politice, aşa cum a făcut cu unii dintre vecinii noştri? De ce nu a venit să ofere ceva, ci numai să impună, să ceară şi să ia după care, la final, ne-a mai tras şi un şut în gură şi ne-a înjurat?
Mai nou, pentru răceala dintre România şi Rusia de vină sunt Băsescu şi guvernele ultimilor 10 ani. Dar, de ce nu a venit în timpul lui Iliescu şi Năstase (1990-1996; 2000-2004) să ne ofere măcar nişte mărgeluţe, oglinjoare, alămuri ieftine? De ce, de exemplu, Gazpromul, braţul economic al puterii moscovite, nu ne-a oferit nişte gaz mai ieftin, cu care ne ambalau şi ne făceau apoi scrumbii sărate pe care să le mănânce ruşii cu votcă? De ce, după cum inspirat a completat Dungaciu ideea de mai sus, în loc să ne seducă, Rusia a ales şi alege să ne violeze în mod repetat? Şi dacă coana România nu consimte la viol, să o mai şi scuipe?
Poate fi la mijloc, aşa cum s-a mai spus, atitudinea imperială (arogantă, distantă, dispreţuitoare, agresivă, politica pumnului şi a manipulării prin propagandă dar şi prin acţiuni subversive) a conducătorilor Rusiei, care folosesc în continuare această pistă pentru a-i controla politic pe ruşi: dacă nu ai ce să le dai injectează-i cu visul lui Petru cel Mare în varianta Putin. Poate fi realitatea încercării de a reface imperiul cu toată complexitatea ei. Poate fi dezamăgirea că România a ales Vestul. Dar ceva nu merge, parcă nu ajunge.
Adică, Ion vrea să o ia de nevastă pe Maricica dar în loc să-i facă curte, să-i cumpere mărgele, parfum, flori, să o ducă, dacă nu la teatru, măcar la film, sau la un concert gratuit în piaţă, alege să o ia de păr, să o târască pe maidan, să o violeze după care să o înjure că e o târfă. Dar pe care, afirmă el, ar lua-o la curăţenie, la spălat izmene şi vase, dacă Maricica ar fi ceva mai cooperantă, ar avea acolo un orgasm-două şi i-ar declara iubire în timpul violului. Cineva e sigur bolnav în povestea asta.
De aceea cred că pe lângă cele de mai sus, motivul real al acestei atitudini faţă de România (fără precedent în cadrul relaţiilor Rusiei  cu state din afara fostului imperiu comunist) este faptul că România este considerată, de facto, parte a imperiului  (vezi anexarea Basarabiei în 1812 şi protectoratul Rusiei asupra principatelor române după pacea de la Adrianopol din 1829, de fapt o ocupaţie militară în toată regula începută cu cca 3 ani înaintea încheierii lui. Tot de atunci, şi nu la Băsescu vodă, s-a stins şi rusofilia temporară a populaţiei declanşată de speranţa eliberării de sub turci.). România e considerată o slugă-rob obraznică, proprietate a Rusiei, scăpată temporar de sub biciul vechilului. Iar cu o slugă-rob nu discuţi; nu-i dai de mâncare, o baţi, o pui în  fiare, o ridici în furci; poţi chiar să o elimini fără repercursiuni. Cu atât mai mult cu cât românii, nefiind slavi, formează o populaţie de rang inferior.

marți, 1 aprilie 2014

Cum poate cuceri Rusia Europa fără armate



După întâmplările din Crimeea, abordarea temei pericolului rusesc este în mare parte axată pe emoţia provocată de o posibilă agresiune militară a Rusiei împotriva Ucrainei şi Moldovei. Mulţi au mers şi mai departe, prezentând ca posibilă o intervenţie militară şi împotriva altor state din fostul Est sovietic, printre care şi România. Toată lumea priveşte la mişcările de trupe ruseşti. Sunt evaluate capacităţile, sunt trasate pe hartă viitoarele acţiuni, se lăcrimează pentru viitoarele victime, pe care, se pare, nimic nu le mai poate scăpa de sub tancurile ruseşti. E un concert de propagandă şi fum de mari dimensiuni. Înţepeniţi în logica războiului cu toţii facem jocul Rusiei şi discutăm despre viitoarele cuceriri prin forţă ale acesteia.
Personal consider că o astfel de punere în pagină a intenţiilor „marelui frate de la răsărit”, să-i zicem „varianta hard”, este nu numai lipsită de fundament (pe de o parte ar însemna un conflict cu NATO; pe de alta, armata rusă e mare numeric dar nu toată la fel de bine antrenată şi la fel de bine dotată ca în spectacolul de cagule şi tehnică militară din show-ul crimeean), ci şi folositoare acestuia atât în mascarea adevăratelor căi de acţiune ale planului său de cucerire a Europei, cât şi în propagarea unei unde  de emoţie intensă, premergătoare şi pregătitoare pentru acceptarea fără replică a mult mai probabilei „variante soft”: cucerirea Europei fără armate.
Faţă de gestul, desfăşurat cu brutalitate şi aroganţă imperială, de anexare  a peninsulei Crimeea, replica Occidentului a fost cel puţin pe atât de palidă pe cât conta Putin că va fi: UE dezbinată între interesele fiecărui stat component şi subminată pe faţă, încă de acum 6 ani, de centrul ei de greutate, Germania, marea prietenă de la vest a Rusiei; Statele Unite ocupate, în era Obama, cu scăderea puterii militare (privatizarea unei mari părţi a armatei, adică transformarea a înseşi trupelor într-o afacere) şi concentrarea pe construcţia socialismului cu toate dimensiunile sale abuzive, absurde şi distructive.
Două ştiri au fost vehiculate zilele trecute: una a unei reduceri (neconfirmate) a efectivelor de la graniţa ucraineeană şi cealaltă a insistării Rusiei pe soluţia federalizării Ucrainei. Din cele două, singura reală şi cu adevărat importantă, acum şi în viitor, este cea a federalizării. Ea ne arată strategia lui Putin pentru cucerirea Europei de Est şi Centrale şi pentru supunerea în final a celeilalte părţi.
Imperiul Eurasiatic
În pană de soluţii concrete pentru relansarea reală a Rusiei (după o perioadă în care vecina sa China a întrecut-o în mai toate privinţele), Putin a repus pe tapet, în octombrie 2011, în preajma campaniei electorale, ideea construcţiei imperială a Eurasiei. Preluând,  de la geopoliticianul Alexandr  Dughin, ideea pornită de cneazul Trubeţkoi în 1920, Putin a reuşit o revenire spectaculoasă la Kremlin oferindu-le printre altele ruşilor, dintre care peste 60 % regretă fosta URSS, visul marelui imperiu care să se întindă de la Atlantic la Pacific şi care să fie condus de „împăratul rus”.
O primă etapă a acestuia ar fi Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) cu majoritatea fostelor republici sovietice, în care toţi ar fi egali dar votul ar fi ponderat după puterea economică. Votul Rusiei, statul de departe cel mai puternic, ar controla cel puţin minoritatea de blocaj, ceea ce i-ar  asigura acesteia controlul relaţiile comerciale ale tuturor celorlalţi cu Uniunea Europeană şi pe de altă parte ar putea bloca toate celelalte variante ale UE de a scăpa de şantajul gazului rusesc. Este adevărat că un astfel de proiect ar putea fi o contrapondere şi la dezvoltarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai pe care oficialii ruşi îl privesc ca pe instrument de creştere a influenţei economice chineze. Un soi de doi iepuri dintr-o lovitură, cu Moscova stăpână pe circa 35% din rezervele mondiale de gaze.
O a doua etapă ar fi „recuperarea” fostelor state socialiste şi includerea lor în noul imperiu pe o aceeaşi formulă cu fostele republici sovietice.
Etapa a treia ar fi cea a „înfrăţirii” cu ceea ce a format şi încă formează Occidentul european.
Globalizarea, aliatul Rusiei
Statele Unite – Europa ar avea mijloacele pentru a forţa Rusia să se retragă în limitele slavismului ei istoric: mijloace economice şi mijloace de diversiune militară („incendierea” spatelui frontului rusesc prin susţinerea masivă a războiului de gherilă din statele cu preponderenţă islamică, dar nu numai). Dar, în acelaşi timp nu le au. Pentru că încâlcitura negustorească, împletirea iţelor afacerilor internaţionale este astăzi atât de complexă şi de extinsă, dependenţa politicienilor – sau chiar apartenenţa lor la această categorie economico-socială -  atât de profundă, iar deznaţionalizarea (sau, altfel zis, mercenizarea) lor atât de avansată, încât binomul de mai sus nu poate face decât ceea ce aceşti păpuşari, ascunşi în spatele banilor reali şi virtuali, le comandă. Adică astăzi, când pentru toate aspectele persoanei şi pentru toate dimensiunile societăţii s-a găsit o formulă de transformare într-o afacere, şi afacerile sunt tot ceea ce contează, globalizarea a legat mâinile şi opţiunile Occidentului şi l-a condamnat la neputinţă.
7 căi de seducere şi cucerire
Ceea ce este nu imposibil, dar extrem de costisitor militar, cu posibile mari pierderi şi distrugeri într-un război cu final imprevizibil, adică recuperarea fostelor state socialiste, dat fiind faptul că acum mai toate sunt membre ale NATO, poate fi făcut mult mai ieftin şi mai lipsit de pericole prin seducerea lor şi extragerea atât din alianţa nord-atlantică cât şi din UE. Cum? Combinat:
-          cu avantaje şi ajutoare economice (vezi miliardele de euro pentru Ucraina şi pentru Ungaria);
-          cu pomparea de energie şi materii prime (vezi gazoducturile care traversează Bulgaria, Serbia, Ungaria către vestul Europei);
-          cu cumpărarea parţială (sectoarele cheie) sau integrală  a economiilor lor;
-          prin destabilizare politică şi agresiune economică;
-          cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote) şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul acestor state;
-          cu mafia rusă controlând  mafiile locale;
-          prin, în final şi ca un corolar al tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de contestat.
Este un proces care deja a început şi care, dacă Rusia nu este băgată repede şi cu hotărâre în corzi, va continua, indiferent de micile accidente de parcurs, cum ar fi cel cu pierderea din mână – probabil temporară – a Ucrainei.
Scurt scenariu de acţiune
            Afirmam la începutul acestui text că susţinerea de către Rusia a federalizării Ucrainei ne dezăluie planul ei: componentele estice ale unei astfel de federaţii fiind evident mai curând sub tutela Rusiei decât a Kievului, vor beneficia de ajutoare substanţiale şi vor reprezenta, prin „reuşitele” economice şi sociale, termenul de comparaţie pentru ca şi cealaltă parte să-i pună pe fugă pe europenişti şi să se predea de bună voie Moscovei. Ucraina ar fi desfiinţată de facto, iar entităţile componente ale federaţiei ucraineene ar deveni, separat, mici republici sau regiuni ale Federaţiei Ruse.    
Trecând dincolo de Ucraina, în 25 noiembrie 2013, fostul director SIS (Serviciul de informaţii şi securitate) din Republica Moldova, deputatul PCRM Artur Reşetnicov  scria pe o reţea de socializare: „Nu ştiu, însă, dacă Băsescu înţelege că aprinde un nou fitil în regiune? Bine, nu ţine cont de Moldova, dar îşi dă seama cum vor reacţiona Ungaria şi Ucraina? Potoleşte-te Băse, că de altfel va trebuie ca România să întoarcă ceea ce nu-i aparţine: Iaşiul, Suceava şi întreaga Moldovă de peste Prut”.
            Din prostie, din aroganţă, sau din ambele (Rusia era în acel moment sigură că are Ucraina în mână), deputatul Reşetnicov ne dezvăluia ceea ce cei lucizi bănuiau demult: Rusia are în vedere anexarea Moldovei de la vest de Prut, la actuala Republică Moldova readusă la poziţia de vasal ascultător al Rusiei.  De ce? Pentru că Rusia are în vedere să-şi consolideze dezvoltarea teritorială pe un aliniament sufocant pentru Europa de vest:  statele baltice, Belarus, Ucraina, o parte (în înţelegere cu Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Albania.
O primă breşă importantă în sistemul de parteneriat militar şi economic european l-a constituit momentul în care Ungaria, mult mai legată de Vest decât Grecia, Bulgaria sau Serbia, a schimbat în mare măsură atât macazul democratic, în interior, cât şi cel al parteneriatelor strategice, în exterior.  
În acelaşi timp, mai vechea opoziţie a Germaniei la primirea în NATO a Ucrainei şi Georgiei şi replica palidă a Occidentului la Crimeea au arătat acestor mici şi, adesea, debile state din Est şi Centru că nu pot conta pe marii din Vest şi că trebuie să se descurce singure în gestionarea relaţiei cu Rusia.
Privită prin această situaţie şi având în vedere modelul combinat de acţiune descris mai sus, posibilitatea reorientării rapide a stastelor din zonă, cu excepţia Poloniei şi, poate, a României, încă ireductibilele din regiune şi, posibil, mai ales în cazul Poloniei,  cele care ar opune o mai mare rezistenţă, devine o posibilitate apropiată de o certitudine.
Grecia a cochetat mai mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia mutilată deja de Vest este slavă şi ea. Iar statele baltice, cu puternice minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi înconjurate de Rusia şi acoliţii săi, sunt cam ca gustarea de dimineaţă pentru Kremlin. Odată terminată această fază, alte popice de pe hartă, în primul alte state mai mici, vor cădea sau se vor arunca singure în braţele eliberatorului rus.
Urmarea va fi dominarea totală, atât militară şi teritorială, cât şi economică a Europei, subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu Imperiul Eurasiei. Ceea ce, la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi că era deja convenit).
În acest plan vast, care este deja pus în aplicare într-o proporţie deloc neglijabilă, dar încă mai puţin vizibilă (unii ne aburesc ca să fim orbi, dar nici noi nu ne-am arătat prea dispuşi să înţelegem), schimbarea orientării Ucrainei a creat, pentru moment o breşă importantă, o iregularitate, o problemă de remodelare. Ucraina este importantă atât pentru continuitatea frontului amintit, cât şi pentru că şi prin ea urma să se acţioneze asupra Poloniei, României  şi, în combinaţie cu Ungaria, a Slovaciei.
De-abia având în faţă această maşinaţiune monstruoasă şi harta aplicării ei, putem înţelege acum reacţia Moscovei faţă de schimbarea din Ucraina, furia şi mișcarea grăbită, dar deloc nepregătită, a anexării în pripă a Crimeei (programată a avea în loc prin cedarea Crimeei de către fostul regimul prorus de la Kiev în cadrul unor aranjamente multiple).

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...