Antihristul ne conduce acum pe toţi (Era progresului a transformat totul în maşini şi bani)

 

de Paul Kingsnorth

De-a lungul istoriei, poeții, profeții și misticii au reușit, de obicei, să prezică mai bine viitorul decât experții, politicienii sau oamenii de știință. În general, răsplata pentru perspicacitatea lor este să fie ignorați sau să se râdă de ei, dar, din fericire, ei sunt de obicei suficient de departe de centru pentru a nu observa sau a nu le păsa.

Misticul și gânditorul francez René Guénon a fost unul dintre ei. În cele două cărți ale sale (The Crisis of the Modern World and The Reign of Quantity and the Signs of the Times - Criza lumii moderne și Domnia cantității și semnele vremurilor), Guénon și-a expus ideea că lumea modernă s-a deteriorat într-un tărâm al materialismului pur, ca urmare a ceea ce el numea "abaterea occidentală" de la adevărul etern. El a numit acest lucru "domnia cantității" și a prezis prăbușirea sa viitoare. Dar Guénon nu vorbea doar despre economie sau politică. Ceea ce se întâmpla, spunea el, era ceva asemănător cu un război spiritual și, ca musulman sufist, nu se sfia să-i numească antagonistul. Pentru această epocă, scria el, "cuvântul "satanic" poate fi într-adevăr aplicat în mod corespunzător".

A prezenta dezordinea drept ordine și adevărul drept minciună - acesta, scria Guénon, era modul în care Satana se mișca. "Agenții mai mult sau mai puțin direcți ai Adversarului", a explicat el, folosind numele biblic pentru ceea ce europenii aveau să numească mai târziu Diavolul, au avut întotdeauna ca scop inversarea realității. Ceaa ce e corectul este greșit, albul este negru, susul este josul, nu există adevăr, fă ce vrei: aceasta a fost întotdeauna linia adversarului, iar astăzi este proeminentă în toate părțile.

Filozoful catolic Ivan Illich, care a murit în 2002, credea și el că trăim în vremea lui Antihrist, dar din motive diferite. Pentru Illich, orice afirmație că trăim într-o "epocă seculară" era un nonsens. Occidentul modern era încă creștin, spunea el, dar acesta încercase în mod dezastruos să codifice, în cadrul unor sisteme și instituții, expresiile spontane de iubire pe care Hristos le-a arătat ca fiind dorința lui Dumnezeu pentru umanitate. Mai întâi Biserica, apoi statele liberale pretins "laice" care i-au succedat, au încercat să transforme iubirea creștină în obligație și să o impună prin lege, transformând-o astfel într-o nouă formă de opresiune. Biograful său, David Cayley, a explicat într-un eseu recent că opera lui Illich "respinge cu emfază ideea că era noastră este o eră post-creștină. Dimpotrivă", spune el, "cred că aceasta este cea mai evident creștină epocă, care ar putea fi destul de aproape de sfârșitul lumii."".

Cu aproximativ un deceniu înainte ca Illich să scrie, poetul evreu Allen Ginsberg era și el atent la curentul spiritual întunecat al epocii. El avea o interpretare diferită a surselor acesteia - sau poate că folosea doar un nume diferit. În Howl, el a identificat marșul înainte al modernității industriale - și în special ipocrizia și brutalitatea imperiului american - cu zeul păgân Moloch, care cerea sacrificii umane de la credincioşii săi:

Moloch a cărui minte este o mașinărie pură! Moloch al cărui sânge este un ban! Moloch ale cărui degete sunt zece armate! ...

Moloch a cărui iubire este petrol și piatră nesfârșită! Moloch al cărui suflet este electricitate și bănci! Moloch a cărui sărăcie este spectrul geniului! Moloch a cărui soartă este un nor de hidrogen fără sex! Moloch al cărui nume este Mintea!

Ginsberg, se pare, simțea, de asemenea, că spiritul epocii sale nu se afla sub control uman, nici în lume, nici în propriul său suflet și în propria sa minte. De obicei, este mai ușor să vorbești despre acest lucru în poezie sau în ficțiune, căci epoca nu privește cu ochi buni tot ceea ce nu poate fi cuantificat. Se poate ocupa de Ginsberg, dar nu vrea să vorbească despre Moloch. Se poate descurca cu Hristos dacă acesta a fost coborât la nivelul nostru - transformat într-un activist sau într-un apărător al culturii sau într-o manifestare "cosmică" a sinelui - dar nu are nimic de spus despre Antihrist, care aruncă toată povestea în aer. În ceea ce privește faimoasa spusă a Sfântului Pavel potrivit căreia lumea este supusă nu numai naturii, ci și "principatelor și puterilor" care ne vor răul: se presupunea că acest tip de discurs a naufragiat pe țărmurile Iluminismului, pentru a nu mai fi văzut niciodată.

Dar puterile și principatele nu au murit în naufragiul vechii lumi, ci doar au căpătat noi forme. Astăzi putem, de fapt, să vorbim în continuare despre aceste forțe stranii, subiacente, atâta timp cât folosim limbajul corect. Să luăm, de exemplu, noțiunea preferată a filozofului din Silicon Valley, Kevin Kelly, conform căreia tehnologia are propria minte și propriul scop: că, prin intermediul rețelei a ceea ce el numește "technium", ceva se folosește de noi pentru a se crea pe sine. Kelly consideră că tehnologia se transformă în ceva conștient de sine și independent de creatorii săi umani, așa cum a explicat în cartea sa " What Technology Wants  (Ce vrea tehnologia)": "Este posibil ca odată să fi fost la fel de simplă ca un program de calculator vechi, care doar imita ceea ce îi spuneam noi, dar acum seamănă mai mult cu un organism foarte complex care își urmează adesea propriile impulsuri".

Alți magiştri din Silicon Valley, de la Mark Zuckerberg cu al său Metaverse la Ray Kurzweil cu al său Singularity, vorbesc în mod regulat în același registru despre direcția în care ne duce tehnica. Sarcina noastră, par să sugereze ei, este pur și simplu să o slujim în timp ce avansează cu forțe proprii, refăcând totul după chipul său, reconstruind lumea, transformându-ne, dacă suntem norocoși, în mici zei.

Ei nu se gândesc niciodată unde a mai fost auzită această poveste. Ei nu se confruntă niciodată, sau nu par să înțeleagă măcar, ceea ce Illich sau Guénon sau chiar Ginsberg ar fi știut, și pe care mulți sfinți l-ar confirma dacă ar putea auzi noua poveste a tehnicii: că "AI", pe buzele potrivite, poate suna ca un alt mod de a spune "Antihrist".

Inversarea continuă și rapidă a atâtor lucruri pe care le consideram de la sine înțelese până acum pare să se întâmple din ce în ce mai mult independent de acțiunea umană. Este ca și cum altceva s-a manifestat într-un mod pe care nu o putem arăta cu degetul și a stimulat nebunia vremurilor. Poate că a devenit conștient de sine, precum Skynet; poate că se apropie de Singularitatea sa. Poate că a fost mereu acolo, observând, iar acum își valorifică momentul. Sau poate că, pur și simplu, începe să scape de sub control, pe măsură ce sistemele și tehnologiile noastre devin atât de complexe încât nu le mai putem conduce în direcția aleasă de noi. Oricum ar fi, această forță pare să fie, într-un mod inexplicabil, independentă de noi și, totuși, acționează și în interiorul nostru.

Haideți să dăm un nume acestei forțe: un nume mai puțin provocator, deocamdată, decât Moloh sau Antihrist. Să-l păstrăm simplu. Să numim această forță Progresul. Apoi, à la Kevin Kelly, să ne punem o întrebare simplă: ce vrea Progresul?

Filozoful italian Augusto Del Noce a văzut epoca modernă ca pe o revoluție profundă și permanentă - o ruptură radicală cu trecutul uman. El a definit o persoană modernă ca fiind "cineva care crede că "astăzi nu mai este posibil"". Nu avem tendința de a vedea timpul nostru ca fiind o continuitate cu ceea ce a fost înainte, spunea el. În schimb, credem că trăim după o "ruptură violentă cu istoria".

În povestea progresului care ne informează astăzi, se presupune că revoluțiile epocii moderne - industriale, politice și intelectuale - au schimbat radical lumea. Prin măturarea vechilor moduri de a gândi, de a vedea și de a trăi, modernitatea a produs "un tip de violență capabil să rupă continuumul istoriei".

Ceea ce doreşte Progresul este sfârșitul istoriei.

Del Noce pare să fii devenit de  actualitate, ca urmare a unei recente colecții de eseuri și conferințe ale sale, tradusă în engleză sub titlul The Crisis of Modernity. Această criză, în viziunea lui Del Noce, este una a excluderii: ceea ce contează este ceea ce modul modern de a vedea exclude: "ceea ce este exclus este "supranaturalul", transcendența religioasă... Pentru raționaliști, certitudinea despre un proces istoric ireversibil... a înlocuit ceea ce pentru gânditorii medievali era credința în revelație".

Epoca modernă, a explicat Del Noce, ghidată de știință, rațiune și sine, respinge noțiunea de ceva "nevăzut" sau "dincolo". Începând cu secolul al XVIII-lea, filosofia a eliminat religia: lumea era acum înțeleasă în termeni pur umani și gestionată cu noțiuni pur umane. Totul a devenit imanent: literalmente, cu picioarele pe pământ.

Toate acestea, a spus Del Noce, marchează o transformare radicală a viziunii umane. Este, de exemplu, o "ruptură bruscă în raport cu perioadele greacă și medievală". Atât adepții lui Platon, cât și adepții lui Hristos (ca să nu mai vorbim de toate celelalte culturi vechi de pe Pământ, în felul lor particular) credeau că adevărul este transcendent, etern și necreat, și că poate fi cunoscut printr-o combinație de credință, practică și rațiune.

Nu mai este cazul, a spus Del Noce: singura "transcendență" pe care epoca noastră o va permite este cea pe care o creăm noi înșine. Fără un adevăr suprem sau o poveste superioară, nimic nu ne mai poate împiedica să pliem universul pe dorințele noastre: de fapt, este de datoria noastră să facem acest lucru. În opinia lui Del Noce, acest lucru explică istoria secolului XX. După ce am înlocuit religia cu filozofia, am încercat apoi să punem în practică filozofia pe scară largă, cu rezultate teribile.

Cum putem modela universul în epoca imanenței? Potrivit lui Del Noce, "puterea spirituală care în Evul Mediu fusese exercitată de Biserică... astăzi poate fi exercitată doar de știință". În această "concepție totalitară a științei", "orice alt tip de cunoaștere - metafizică sau religioasă - exprimă doar "reacții subiective", pe care suntem sau vom fi capabili să le explicăm prin extinderea științei la sfera umană prin cercetări psihologice și sociologice".

Dar ascensiunea științei nu a dus la sfârșitul religiei, oricât de mult și-ar dori Richard Dawkins să fie așa. În schimb - așa cum a remarcat Illich - religia a răspuns provocării devenind ea însăși imanentă. Creștinismul occidental și-a abandonat progresiv angajamentul față de transcendență și s-a "rezolvat în filosofie", permițându-și să fie coborât pe Pământ, pe tărâmul activismului social, al politicii și al ideilor. "Convertirea unei mari părți a lumii religioase la ideea de modernitate", a spus Del Noce, "a accelerat procesul de dezintegrare" pe care revoluția modernă l-a declanșat.

Ceea ce dorește Progresul este moartea lui Dumnezeu.

Dar omul nu poate trăi doar prin imanență. Religia răspunde unei nevoi umane, iar atunci când aceasta dispare sau este coruptă, golul pe care îl lasă va trebui umplut cu altceva. Ce va fi acela? Răspunsul lui Del Noce este: revoluția. Modernitatea, sugerează el, ar putea fi definită ca o revoluție permanentă și continuă.

Dorința de a construi o utopie pe oasele lumii vechi a fost focul mistuitor al gândirii occidentale timp de 300 de ani. Iacobini, bolșevici, comuniști, socialiști, fasciști, naziști, neoliberali și mulți alții au încercat cu toții să curețe pământul și să o ia de la capăt, iar încă nu am terminat. "Atitudinea revoluționară a violenței creatoare", scrie Del Noce, "a înlocuit atitudinea ascetică de a căuta eliberarea de lume". Dacă odinioară refuzații societății îl imitau pe Sfântul Anton, acum îl copiază pe Che Guevara. Tot ceea ce este solid se topește în aer: aceasta este, în cuvintele celei mai consecvente minți revoluționare, cea mai bună descriere a epocii imanenței pe care am avut-o vreodată.

Ceea ce vrea Progresul este o revoluție permanentă.

Cele două războaie mondiale ale secolului XX - pe care Del Noce preferă să le privească ca pe un singur conflict european, care a durat din 1914 până în 1945 - au răspândit această revoluție împotriva transcendenței și a tradiției în întreaga lume. După 1945, America, monarhul necontestat al domniei cantității, și-a asumat responsabilitatea globală de a purta "războiul Luminismului împotriva propriului trecut". Del Noce a fost de acord cu un alt profet, Simone Weil, că "americanizarea Europei va duce la americanizarea întregii lumi" - și așa s-a dovedit. Dar Europa, urmărind calea imanenței pure, se condamnase oricum deja singură, întorcând împotriva ei însăși armele pe care le folosise de mult timp împotriva altora și golindu-și propria cultură istorică în numele progresului: "Colonizarea nu poate fi realizată decât printr-o singură metodă: dezrădăcinarea unui popor de tradițiile sale.

Europenii au o istorie îndelungată în care au practicat pe scară largă această metodă (și acesta a fost cel mai mare defect istoric al Europei). Acum - oh, minune! - pentru a se preface că regretă, ei aplică aceeași metodă."

Unde ar putea duce toate acestea? Rezultatul final al revoluției modernității, a prezis Del Noce, ar fi fragmentarea, nihilismul și "moartea sacrului". Cele două motoare revoluționare gemene ale epocii postbelice, a sugerat el, au fost scientismul și sexul. Primul a uzurpat rolul religiei și al culturii, reducând întreaga viață la nivelul celor măsurabile și controlabile. Cel de-al doilea, prin intermediul revoluției sexuale din anii 1960 și a "societății permisive" care a rezultat, a declanșat un individualism radical axat pe dorința sexuală, care va duce la fragmentarea a tot ceea ce înseamnă națiune și familie - dar va lăsa intact capitalismul și clasa care îl însoțește, burghezia.

Modernitatea, în contabilitatea finală, a luat în vizor toată autoritatea, toată tradiția, tot ce era înrădăcinat și tot ce era trecut. Predicția lui Del Noce, făcută cu zeci de ani în urmă, a fost că rezultatul final al revoluțiilor modernității va fi ascensiunea unui "nou totalitarism". De data aceasta, acesta nu va implica cizme și uniforme. În schimb, va fi o tehnocrație construită pe baza scientismului și pusă în aplicare de elitele manageriale, concepută pentru a se asigura că ordinea poate continua după ce modernitatea a distrus toate sursele anterioare de autoritate și adevăr. În mod ironic, scria Del Noce, "respingerea autorității, înțeleasă în fundamentul ei metafizico-religios, duce în schimb la plinătatea "puterii"".

Creați un gol, cu alte cuvinte, și în el se vor grăbi monștrii.

Noul totalitarism, a sugerat Del Noce, ar "nega în mod absolut moralitatea și religia tradiționale", bazându-și în schimb viziunea asupra lumii pe "dogmatismul științific". Va nega toate "forțele spirituale", inclusiv pe cele care, în anii 1930, au fost folosite pentru a rezista totalitarismelor lui Hitler și Stalin: "tradiția creștină, liberalismul și socialismul umanitar". Ar fi un "totalitarism al dezintegrării", chiar mai mult decât comunismul rusesc, care se prezentase într-o oarecare măsură ca o continuare a tradiției naționale. De data aceasta, însă, "negarea completă a tuturor tradițiilor", inclusiv a "patriei" - națiunile - ar duce la guvernarea de către singurele instituții mari încă în picioare: corporațiile globale.

Confruntat cu această provocare, Del Noce a insistat asupra faptului că "formulele politice actuale sunt complet inadecvate". Nici stânga, nici dreapta nu erau echipate pentru a înțelege ceea ce se întâmpla: în schimb, ambele se retrăgeau de obicei în zonele lor istorice de confort, stânga dând vina pe "fasciști", iar dreapta pe "comuniști" pentru dezintegrarea în curs. Totuși, adevărata sursă a dezintegrării nu era partizană: era Mașina.

Ceea ce dorește Progresul este eliberarea de orice.

Progresul. Maşina. Moloch. Antihrist. Technium. Cu toții ne agățăm aici, încercând să denumim ceva ce nu putem vedea, dar al cărui impact putem simți că subminează fundamentele a tot ceea ce am cunoscut. Analiza lui Augusto Del Noce a revoluției moderne - și a lumii fără rădăcini, fără spirit și imanente pe care a produs-o - a indicat ca destinație finală atât totalitarismul, cât și nihilismul.

Kevin Kelly, bineînțeles, nu ar fi de acord. Pentru el și pentru colegii săi idealiști din domeniul tehnologiei, eliminarea tărâmului transcendent este doar un precursor pentru a construi un altul - și pentru a-l face bine de data aceasta: "Tehnologia face parte dintr-un mare arc asimetric care începe la big bang și se extinde în timp în forme tot mai abstracte și imateriale. Arcul reprezintă eliberarea lentă, dar ireversibilă, de la imperativul străvechi al materiei și energiei."

Del Noce este adesea numit un gânditor conservator sau chiar reacționar, dar el nu a acceptat niciuna dintre aceste etichete. Simpla "reacție", spunea el, nu era o soluție la ceea ce se desfășura. Atât nostalgia, cât și utopia erau în cele din urmă inutile ca instrumente de rezistență. Dacă revoluția permanentă, și dezintegrarea consecventă, este starea de bază a unei lumi care neagă transcendența, atunci alternativa este clară: o întoarcere la centrul spiritual. O redescoperire, sau o revendicare, a tărâmului transcendent și a locului său în viețile noastre. Aceasta, și numai aceasta, este alternativa la domnia cantității și la distribuția de zei, demoni și mașini care o însoțește.

Ceea ce vrea Moloch - Moloch al cărui suflet este electricitate și bănci - este sacrificiul. Trebuie să ne sacrificăm pe noi înșine și pe copiii noștri în fața apartamentelor robotizate și a guvernelor amețite.

Ceea ce vrea Antihrist este opusul transcendenței. Dacă venirea lui Hristos reprezintă pătrunderea transcendentului în temporal pentru a-l schimba, atunci adversarul său va anunța o lume a materiei pure, neîntreruptă de nimic care să nu fie la îndemâna omului. Totul în acea lume este la îndemână. Orice, de la pădurile tropicale până la corpul uman, poate fi revendicat și remodelat în interesul avansării tărâmului voinței umane. Este cea mai veche poveste.

Puterea care curge sub epoca progresului, energia lumii moderne, râul care ne poartă mai departe - unde ne duce? Cunoaștem răspunsul. Oamenii nu pot trăi prea mult timp fără să întrezărească transcendentul sau fără să aibă aspirația, slab înțeleasă, de a deveni una cu el. Refuzați de această cale, ne vom face propria noastră cale. Dacă ni se refuză o viziune a cerului, vom încerca să-l construim aici. Această lume imperfectă, acești oameni imperfecți - ei trebuie să fie înlocuiți, îmbunătățiți, refăcuți. Materia imperfectă este acum în mâinile noastre. Noi știm ce avem de făcut.

Ceea ce vrea Progresul este să ne înlocuiască.

Poate că ultima întrebare care ne mai e la îndemână este dacă îl vom lăsa.

 

Sursa: https://unherd.com/2022/05/the-anti-christ-now-rules-us-all/

 

 

MEDICINA INSTAURATĂ CA CULT NEGRU, ANTIUMAN, RITUAL DEMONIC AL NEGĂRII FIINŢEI UMANE - (Natura, organizatorii, mijloacele şi scopul real al statului totalitar mondial – 6)

 

Giorgio Agamben (n. 1942) nu este un frecventator al saiturilor şi evenimentelor, catalogate oficial ca „conspiraţioniste”, nu este un exaltat, un ideolog-activist al vreunui partid de stânga sau de dreapta, nici (conform definiţiei lui CTP) un „văcar”, adică cleric, sau vreo „vită”, adică un credincios fervent. Nu, el este un filosof italian cunoscut, profesor de filosofie, scriitor de filosofie, chiar, cum este adesea prezentat, o „stea” a filosofiei italiene actuale. Vă propun ca, în cadrul acestei serii dedicate totalitarismului finalului lumii, să vă prezint unele dintre analizele sale dedicate legăturii dintre impunerea unui despotism absolut mondial şi falsa pandemie coronaviriană.

 

MEDICINA CA RELIGIE

 Giorgio AGAMBEN

 

Faptul că știința a devenit religia timpurilor noastre, aceea în care oamenii cred că cred, este deja evident de ceva timp. În Occidentul modern au coexistat și, într-o certă măsură, încă coexistă trei mari sisteme de credință: creștinismul, capitalismul și știința. În istoria modernității, aceste trei „religii” s-au intersectat adesea, intrând din când în când în conflict, pentru ca mai apoi, în diferite moduri, să se împace, până când au ajuns progresiv la un fel de coexistență pașnică și articulată, dacă nu chiar la o adevărată și adecvată colaborare în numele unui interes comun.

Ceea ce este nou este faptul că între știință și celelalte două religii s-a reaprins, fără a băga de seamă, un conflict subteran și implacabil, ale cărui rezultate victorioase pentru știință sunt acum în fața ochilor noștri și determină într-o manieră fără precedent toate aspectele existenței noastre. Acest conflict nu privește, așa cum s-a mai întâmplat în trecut, teoria generală și principiile, ci, ca să zic așa, practica cultică. De fapt și știința, ca orice religie, cunoaște forme și niveluri diferite prin care își organizează și își ordonează propria structură: elaborării unei subtile și riguroase dogmatici îi corespunde în practică o sferă cultică extrem de amplă și răspândită, care coincide cu ceea ce numim tehnologie.

Nu este surprinzător că protagonistul acestui nou război religios este acea parte a științei în care dogmatica este mai puțin riguroasă, iar mai puternic este aspectul pragmatic: medicina, al cărui obiect imediat este corpul viu al ființelor umane. Să încercăm să stabilim caracteristicile esențiale ale acestei credințe victorioase cu care va trebui să ne reglăm conturile din ce în ce mai mult.

1. Prima caracteristică este aceea că medicina, precum capitalismul, nu are nevoie de o dogmatică specială, ci doar se limitează la a-și împrumuta conceptele fundamentale din biologie. Spre deosebire de biologie, ea își articulează aceste concepte într-un sens gnostic-maniheist, adică conform unei exagerate opoziții dualiste. Există un zeu sau un principiu malign, anume boala, ai cărui agenți specifici sunt bacteriile și virusurile, și un zeu sau un principiu benefic, care nu este sănătatea, ci vindecarea, ai cărei agenți cultici sunt medicamentele și terapia. Ca în fiecare credință gnostică, cele două principii sunt clar separate, dar, în practică, se pot contamina reciproc, iar principiul benefic și doctorul care îl reprezintă pot comite o greșeală și colabora în necunoștință de cauză cu inamicul, fără ca prin aceasta să fie invalidată în vreun fel realitatea dualismului și necesitatea cultului prin care principiul benefic își luptă bătălia. Și este semnificativ faptul că teologii care trebuie să-și stabilească strategia sunt reprezentanții unei științe, virologia, care nu-și are locul propriu, dar se află la granița dintre biologie și medicină.

2. Dacă această practică cultică a fost până acum, ca orice liturghie, episodică și limitată în timp, fenomenul neașteptat la care asistăm este acela că a devenit permanentă și atotcuprinzătoare. Nu mai este vorba despre a lua medicamente sau de a ne supune, atunci când este necesar, unei examinări medicale sau unei intervenții chirurgicale: întreaga viață a ființelor umane trebuie să devină, în orice moment, locul unei celebrări cultice neîntrerupte. Inamicul, virusul, este întotdeauna prezent și trebuie combătut fără încetare și fără niciun posibil armistițiu. Religia creștină cunoștea, de asemenea, tendințe similare de totalitarism, doar că vizau doar unii indivizi – în special călugării – care alegeau să-și pună întreaga lor existență sub stindardul „rugăciunii neîncetate”. Medicina ca religie preia acest percep paulin și, în același timp, îl inversează: acolo unde călugării se reuneau într-o mănăstire să se roage împreună, acum cultul trebuie să fie practicat la fel de asiduu, dar rămânând separat și la distanță.

3. Practica de cult nu mai este liberă și voluntară, expusă doar sancțiunilor de natură spirituală, ci trebuie făcută obligatoriu, în mod normativ. Complicitatea dintre religie și puterea profană nu este, cu siguranță, un fapt nou; ceea ce este însă cu totul nou este faptul că nu mai privește, așa cum s-a întâmplat în cazul ereziilor, profesiunea dogmelor, ci exclusiv celebrarea cultului. Puterea profană trebuie să vegheze ca liturghia religiei medicale, care coincide acum cu întreaga viață, să fie respectată punctual în fapte. Că avem aici de a face cu o practică cultică și nu cu o exigență științifică rațională este evident în mod imediat. Bolile cardiovasculare sunt de departe cea mai frecventă cauză de mortalitate în țara noastră și se știe că acestea ar putea scădea dacă s-ar practica un stil de viață mai sănătos și dacă s-ar respecta o anumită dietă. Dar niciunui medic nu i-a trecut vreodată prin minte că această formă de viață și de alimentație, pe care el o recomandă pacienților, ar putea deveni obiectul unei reglementări legale, care ar decreta ex lege ce trebuie mâncat și cum trebuie trăit, transformându-ne întreaga existență într-o obligație sanitară. Tocmai acest lucru s-a întâmplat și, cel puțin deocamdată, oamenii au acceptat ca și cum ar fi fost evident să renunțe la libertatea lor de mișcare, muncă, la prieteni, la iubiri, la relațiile sociale,  la propriile convingeri religioase și politice.

Aici vedem măsura în care celelalte două religii ale Occidentului, religia lui Hristos și religia banului, și-au cedat primatul, aparent fără luptă, medicinei și științei. Biserica și-a renegat pur și simplu principiile, uitând că sfântul, al cărui nume actualul papă îl poartă, îmbrățișa leproșii, că una dintre lucrările milostivirii era vizitarea bolnavilor, că sacramentele pot fi administrate doar în prezență. Capitalismul, de partea sa, deși cu unele proteste, a acceptat pierderi de productivitate pe care nu îndrăznise niciodată să le socotească, sperând probabil pe mai târziu să ajungă la un acord cu noua religie, care în acest punct pare dispusă să negocieze o soluție.

4. Religia medicală a preluat fără rezerve din creștinism urgența escatologică, pe care aceasta din urmă a lăsat-o baltă. Deja capitalismul, secularizând paradigma teologică a mântuirii, eliminase ideea sfârșitului timpurilor, înlocuind-o cu o stare permanentă de criză, dar fără răscumpărare sau sfârșit. Krisis este la origine un concept medical, care desemna în corpusul de texte ale lui Hippocrate momentul în care medicul decidea dacă pacientul va supraviețui. Teologii au preluat termenul pentru a indica Judecata de Apoi care are loc în ultima zi. Dacă observăm starea de excepție cu care ne confruntăm, am putea spune că religia medicală unește criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unui timp ultim, a unui eschaton în care decizia finală este întotdeauna în curs, iar sfârșitul este atât accelerat, cât și dilatat, în încercarea neîncetată de a-l putea guverna, fără însă a-l rezolva o dată pentru totdeauna. Este religia unei lumi care se simte la sfârșit și totuși nu este în stare, ca și medicul hippocratic, să decidă dacă va supraviețui sau va muri.

5. Precum capitalismul și spre deosebire de creștinism, religia medicală nu oferă nicio perspectivă de mântuire și răscumpărare. Dimpotrivă, vindecarea pe care o urmărește nu poate fi decât temporară, întrucât zeul cel rău, virusul, nu poate fi eliminat o dată pentru totdeauna, căci se modifică încontinuu și își asumă mereu forme noi, cel mai probabil tot mai periculoase. Epidemia, așa cum sugerează etimologia termenului (demos înseamnă în greacă popor în calitate de corp politic, iar polemos epidemos este în Homer numele pentru războiului civil) este, în primul rând, un concept politic, care se pregătește să devină noul teren al politicii – sau non-politicii – mondiale. Într-adevăr, este posibil ca epidemia cu care ne confruntăm să fie realizarea războiului civil mondial care, conform celor mai atenți politologi, a luat locul războaielor mondiale tradiționale. Toate națiunile și toate popoarele sunt acum într-un război de anduranță cu ele însele, deoarece inamicul invizibil și evaziv cu care se luptă se află în noi.

Așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în decursul istoriei, filosofii trebuie să intre din nou în conflict cu religia, care nu mai este însă creștinismul, ci știința sau acea parte din ea care și-a asumat forma unei religii. Nu știu dacă focurile de arme vor reveni și cărțile vor fi puse la index, dar cu siguranță, gândirea acelora care continuă să caute adevărul și să respingă minciuna dominantă va fi, așa cum se întâmplă deja în fața ochilor noștri, respinsă și acuzată de răspândirea de știri (știri, nu idei, pentru că știrile sunt mai importante decât realitatea!) false. Ca în toate momentele de urgență, reale sau simulate, vedem încă o dată cum ignoranții îi calomniază pe filosofi și cum ticăloșii încearcă să profite de nenorocirile pe care ei înșiși le-au provocat. Toate acestea s-au întâmplat deja și vor continua să se întâmple, dar cei care mărturisesc pentru adevăr nu vor înceta să facă acest lucru, pentru că nimeni nu poate depune mărturie în locul martorului.

Sursa:  https://forum-nepantla.org/giorgio-agamben-medicina-ca-religie/

 

NOTĂ:

Anul din urmă, cu ticăloşia perfidă a pandemiei, cred că a dovedit tuturor (dar mulţi sunt nepăsători, crezând că vor avea în continuare burta plină şi se înşeală, amarnic se înşeală, iar multor altora, micii dictatori piloni ai marii dictaturi, le convine) că trăim într-o sumă de societăţi totalitare, care se îndreaptă către statul totalitar mondial.

Şi nu orice fel de totalitarism, ci cel mai crunt, prin complexitatea şi mijloacele lui de coerciţie şi de condiţionare şi prin puterea lui de înrobire şi de desfigurare a fiinţei umane, menite îndumnezeirii. Suntem în Babilonul cel Mare, adică în lumea confuziei, disoluţiei, dezintegrării, izolării, urii, egoismului atroce, nihilismului, deznădejdii, nebuniei absolute, cu care demonul dictator îşi hrăneşte puterea.

Vă propun, printr-o serie de texte traduse şi personale, puse în pagină fără o ordine anume, să mergem împreună până în burta "chitului" pentru a înţelege foarte bine în ce situaţie ne aflăm şi pentru a gândi şi pune în practică soluţiile de supravieţuire. Pentru că, aşa cum ştim deja, la fel ca Babilonul cel mic, şi cel mare va fi sortit pierii. Pentru acel timp, deloc îndepărtat, trebuie să începem să gândim şi să ne pregătim. Pentru cei dintre noi, care îl vor prinde, dar mai ales pentru ca unii dintre urmaşii noştri să ducă mai departe lumea făcută după Cuvântul lui Dumnezeu. Dar asupra acestui subiect voi reveni într-o altă serie de scrieri.

Reeducarea României: experimentul Pitești sub altă haină şi la dimensiuni naţionale

„Am ieșit la pensie pentru că acum e o altă lume. Înainte era ‘Cântarea României’, acum e Cântarea comunității europene. E o ideologoe sinistră, patologică, care acum trebuie pusă și în scenă. Din moment ce se umple totul cu mediocritate și cu proxenetism, prin bășcălie și derizoriu. Este o lume la care eu nu m-am putut și nu mă pot adapta. La ce să ma adaptez? La noile directive culturale kulturnice? La un public care a început să guste cu ferocitate din ordinăria de stand-up comedy, unde promiscuitatea a atins cote de pornografie? Teatrul nu este o latrină”

„Astăzi, teatrele noastre sunt pline de spectacole LGBT, despre toleranță, care aruncă cu noroi în biserică și în istoria României, eventual și cu un scurt „m**e PSD” strecurat așa, măcar de formă”.

În interviul acordat, Dan Puric spune că România e sufocată de trendurile vestice, o Românie în care normalitatea însăși e crucificată.

„Ne așteaptă un program de reeducare a României. Pe lângă orele de religie vor apărea și orele de educație sexuală, deci pregătim un copil schizoid, traumatizat. Să vedem cum va accepta un copil, care de la clasa a treia este traumatizat cu patologii sexuale în numele acceptării. Acceptării a ce? Pentru prima oară, în România este crucificată normalitatea. Bunul simț și matca acestei țări. Este o stârpire a normalității fără precedent. Nu poți să-i spui copilului prostii ca să-l călești pentru viață. De ce se vorbește de toleranță, când, de fapt, eu am început să mă simt tolerat în normalitatea mea și în ceea ce fac.

Nu Biserica ne-a ținut pe noi 2000 de ani? Ziua Națională a devenit din ce în ce mai internațională. Ne-am învațat cu impostura și să nu mai fim noi înșine. Lichele, cum avem acum, au fost și în trecut, dar nu lichelele au făcut România Mare. Oamenii politici pe care i-am avut la vremea respectivă, și pe care nu-i avem acum, erau dublați de lichele. Azi avem subspecii. Un om de stat este paznicul conștiinței naționale, nu negustorul conștiinței naționale.
Este toată această clasă politică abjectă care de 30 de ani a aruncat 6 milioane de români afară, pe fereastră. Tineretul de acum vrea ‘o țară ca afară’. Este incapabil să-și clădească o țară pe temeliile ei, pentru că nu le cunoaște. Clasa politică a dat voie să se formeze ceea ce în medicină se numește ‘un spațiu de receptivitate morbidă’. Tineretului de azi i s-a furat busola”