joi, 27 februarie 2014

Tăriceanul, copil de casă PSD



Odată cu anunţul demisiei din Pnl şi al intenţiei de a face un nou partid, Călin Popescu Tăriceanu a marcat ultimul act al prelungitei sale agonii politice: încheierea carierei pe post de „nebun” de serviciu, sau de Gică-Contra, al Psd-ului.
Cunoscut, până în 2004, dar şi în continuare, ca un pasionat de maşini, motociclete, femei şi afaceri, până la adeveni prim-ministru în anul cu pricina, CPT mai are în trecutul său o scurtă carieră de ministru al industriei în primul guvern CDR-PD, când s-a dovedit un Gică-Contra al industriei româneşti, ieşind peste noapte cu o listă de 35 de fabrici, care „musai trebuiau închise”, deşi includerea pe acea listă a celor mai multe era cel puţin îndoielnică, dacă nu chiar un sabotaj direct al economiei naţionale.
Trecut în rezervă şi ocupat cu pasiunile mai sus menţionate, CPT reapare în prim-planul politicii după carambolul candidaturilor  la preşedinţie din Alianţa DA: Băsescu trece în locul lui Stolojan, care, real sau doar pentru a justifica mişcarea anterioară, se dă suferind şi abandonează conducerea. Para mălăiaţă cade în gura lui, după cum ştiţi deja, Tăriceanu, şi astfel acesta ajunge premier.
Aducerea lui în fruntea partidului şi, implicit, desemnarea pentru viitorul post de prim-ministru rămân totuşi un mister în condiţiile în care în 2004 se profilaseră destul de limpede o posibilă cooperare Pnl-Psd: „mânuitorii” din spate sau din media ai Pnl, Patriciu, pe de o parte, (beneficiar al uriaşului tun oferit de Psd, Rompetrolul) şi Roşca Stănescu-Ziua (partener de afaceri şi intim al primului şi abonat la reclama grasă a instituţiilor de stat de pe vremea lui Năstase), pe de alta, aduseseră de nenumărate ori în discuţia publică oprtunitatea acestui parteneriat. În această ecuaţie, Tăriceanu intra firesc ca un apropiat al lui Patriciu şi, evident, al lui Roşca Stănescu. Şi totuşi, din activul mai bogat în competenţe al Pnl din acel moment , chiar surprinzător pentru public şi nesperat pentru el, apare Tăriceanu.
Apartenenţa proaspătului prim-ministru la grupul organizat de sprijin şi influenţă Psd, devine repede clară în vara lui 2005 când acesta refuză să mai îndeplinească punctele din planul comun al DA, declanşarea alegerilor anticipate, care ar fi adus alianţei, pe valul de optimism şi încredere al momentului, o majoritate de peste 60 % în parlament. Adică posibilitatea renunţării la UDMR, minorităţi, transfugi, independenţi etc şi realizarea punctelor principale din programul de guvernare.
Urmează cea mai aiuritoare guvernare din istoria României, în care un partid cu doar 20 % reuşeşte să se menţină la putere aproape trei ani (cu sprijinul socialiştilor, maghiarilor, voiculeştilor etc.). Buna şi ferma guvernare a lui Tăriceanu în această perioadă este doar un mit. În ceea ce priveşte fermitatea, să ne amintim de nu mai puţin celebrele apelative Moliceanu şi Răzgândeanu, care, după cum s-a văzut şi din 2009 încoace, după ce a pierdut conducerea partidului, îl caracterizează mult mai bine. Tăria lui în a-l înfrunta pe Băsescu a avut un singur nume: Psd, care i-a stat în spate în toată această perioadă şi s-a înfruptat copios din fructele guvernării (a se citi: banii bugetului) alături de Pnl, chiar dacă nu a avut miniştri în guvern. Să ne amintim astfel de masivele plecări de bani (cum a fost şi în toamna lui 2008, înaintea elegerilor) de la guvern către autorităţi locale (evident, mai ales psd şi pnl), chiar şi atunci când criza mondială se declanşase oficial, iar viitorul începea să se întunece şi pentru zglobia Românie. Tot  astfel şi cu mitul boom-ului economic al guvernului Tăriceanu: nimic mai mult decât o aliniere an României la falsul boom internaţional, care a lăsat în urmă prăpăd şi jale în întreaga lume.
Dar să trecem mai departe. Condus de aceiaşi strategi, şi încă netrezit din visul în care venea ca Făt-Frumos pe motocicletă cu amantă nouă la guvern, după alegerile din 2008 Tăriceanu  refuză intrarea la guvernare alături de Pdl şi ca urmare, pierde partidul în favoarea lui Antonescu –  ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă oamenii săi ar fi ajuns din nou – sau ar fi rămas mulţi din ei pe locurile deja deţinute – pe posturile centrale şi locale pe care le aduce orice participare la tortul puterii. Refuză el cooperarea cu Pdl-ul, dar nu refuză, puţin mai târziu, Psd-ul.  Probabil de aceea şi primise ordinul de a refuza.
Din acel moment şi până în prezent, CPT a dat imprersia că din când în când se trezeşte şi, cu glasul său de actor de actor american pornind din statura sa impozantă, enunţă o idee pe care nu o poate duce la capăt, căci între timp se plictiseşte, începe să se joace cu maşinuţele, sau adoarme din nou. Traseul lui din aceşti ultimi 4 ani este un amestec curios de mici răbufniri de (aparent) iluminare şi orgoliu şi, deci de opoziţie la Antonescu. În jurul lui, din când în când, în interiorul Pnl dar mai ales în cei care aşteaptă în afară o fisură a Uslului, apar speranţe că va lua steagul şi va purcede la luptă pentru recuperarea onoarei pătate a liberalismului românesc. Dar, fie pentru că cei de la butoane îi strigau să stea jos că a greşit replica, sau îl retrăgeau după ce îşi făcea o scurtă datorie de agitator al apelor şi aşa tulburi ale politicii româneşti, fie pentru că a lua un astfel de steag însemna o muncă serioasă şi timp mai puţin pentru celelalte pasiuni, de fiecare dată Tăriceanu se întorcea cuminte la existenţa sa ştearsă de deputat Pnl, ratând încă o şansă de a marca cu adevărat vitejeşte istoria. Acesta a fost traseul lui şi atunci când organizaţia sectorului 1 din Bucureşti şi alte câteva glasuri din ţară au intrat în coliziune directă cu Antonescu. Tăriceanu a părut, pentru o clipă, gata să treacă în fruntea rebelilor; până pe seară însă, când avea probabil alt program, Răzgândeanu uitase deja despre ce e vorba.
Şi iată că în 25-26 februarie, când Antonescul rupe Usl-ul şi devine un pericol major pentru Psd, Moliceanu se reactivează brusc şi nu mai adoarme până când nu anunţă părăsirea Pnl-ului (doar o formalitate, altfel fiind plecat de mult) şi înfiinţarea Partidului Reformator Liberal, ceea ce noi cu toţii credem, acum că îl cunoaştem atât de bine, că se vaîntâmpla într-o noapte în care CTP va dormi ca un copilaş legănat de vise. Asta doar dacă, şefii lui din/care mânuiesc Psd-ul nu-l vor pune pe săracul om la treabă o lună-două, ca să mai rupă ceva simbriaşi şi să strice jocurile Antonescului.
Cam asta ar fi vesela şi trista poveste a unui om fără calităţi, care a ajuns mare între alţi oameni fără calităţi, poveste din care noi trebuie să ne ducem acasă următoarea morală:
Călin Popescu Tăriceanu a fost şi este omul Psd-ului . Legătura e veche şi organică, aşa cum ceva mai veche trebuie să fie şi ideea, căreia îi face astăzi reclamă Ponta, candidaturii omului de casă al Psd la alegerile prezidenţiale cu susţinere socialistă, astfel încât să rupă Pnl-ul şi să reducă şansele lui Antonescu. Căci, zice Victoraş, ar putea face echipă bună cu el. Adică, ar lăsa postul de preşedinte pe mâna altuia, în condiţiile în are Constituţia nu se va mai modifica. Dar cine îl crede? Tăriceanul? Dacă e ordin!

duminică, 23 februarie 2014

Ponta nu a primit textul de la Putin

            Am aflat, de la surse apropiate adevărului, de ce nu ne spune Victor Ponta nimic despre Ucraina. Nici el, nici ministrul său de interne: Pentru că nu a primit textul cu ceea ce trebuie să spună. Asta dat fiind faptul că preşedintele rus a fost prea ocupat cu axa Soci - Kiev, în timp ce Victor Ponta umbla fără axă prin România. Aşteptăm cu interes evenimentele din Tartastan.

sâmbătă, 22 februarie 2014

PNL după USL: Un fleac, i-au ciuruit!



USL stă să se rupă. Pe săptămâna viitoare vom putea auzi răcnetele: „USL a murit! Trăiască USD!” în uralele mulţimii ... psd-iste (sper că nu vă gândeaţi că au de unde să aducă şi Voiculescu şi Oprea ceva răzeşi aplaudaci). De la 60 şi ceva la sută, cât avea USL, ajungem la doar vreo 40. Cu UDMR, care este mereu gata de un gulaş guvernamental, cu minorităţi, cu ceva ppdd-işti incoruptibili şi niscai independenţi dispuşi să se sacrifice umanitar, s-ar putea pune de o nouă, firavă de data aceasta şi predispusă la stres, coaliţie de guvernare. Asta dacă, după cum spuneam într-un text anterior, nu se întâmplă, piei-drace, ceva şi se rupe vreo roată a noii căruţe. Dar, din diverse motive, pentru care nu avem loc aici, probabil că nu se va rupe.
Oricum nu pentru această posibilitate ne găsim noi acum faţă în faţă (pentru mai multe comentarii în această direcţie vezi  http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2014/02/pemierul-klaus-iohannis.html) , ci pentru a desluşi ce a câştigat şi ce a pierdut PNL-ul din 2010, adică dinainte să intre în USL, şi până acum.
Din păcate pentru echipa actualului preşedinte al partidului, lucrurile sunt extrem de clare şi de loc trandafirii. Pe de o parte sondajele, care, ne plac sau nu, mânărite sau nu, afiliate sau nu, au, pe ansamblu, un corespondent în realitatea votului şi ne spun măcar care este tendinţa.
Astfel, dacă în 2010 PNL-ul se plimba, după casa de sondaje (adică, în afara perioadei, a metodologiei şi a profesionalismului şi după legăturile cu unul sau altul dintre partidele mari), între 23,5 şi 28 din opţiunile de vot ale celor care intenţionau să se prezinte la vot, în evaluările din ultimile 6 luni PNL-ul nu a mai trecut de 20 % decât o singură dată, un ultim sondaj al CSCI din februarie 2014 (filiaţie Sebastian Ghiţă, ca să fim lămuriţi) dându-l cu doar 16 %.
În ceea ce priveşte traseul lui Crin Antonescu lucrurile stau la fel. Dacă în 2010 se lăfăia undeva între 31 şi 34 %, şi peste fratele de sânge Ponta, acum cade sub 26% (un Avangarde din februarie cotându-l cu acest nivel) şi tot mai departe în urma preşedintelui PSD. Săgeata graficelor s-ar putea să continue să scadă după înlocuirea oficială a USL cu USD, când se va da liber şi la atacurile cu tot arsenalul din dotare din partea Antenelor şi României TV. 
Chiar dacă semnificative, totuşi cifrele de mai sus nu par a justifica pe de-a-ntregul titlul de mai sus. E ceva dărâmare, veţi zice, dar nu chiar ciuruială. Dar dacă ne uitam ca rezerva de cadre?
Problema PNL-ului nu este numai aceea că a pierdut procente: el a pierdut, în lupta cu guvernarea, oameni şi încă din cei de calibru, atât la centru, cât şi în teritoriu. În mod real, după cei aproape doi ani de participare la „administrarea” României, PNL este partidul care pare a avea cel mai mare număr de deja condamnaţi, aproape de condamnare sau în curs de judecare – tocmai s-a anunţat un nou lot condus de maestrul magician financiar Dan Radu Ruşanu. Ceea ce, în perspectivă, va duce la reaşezarea traseelor de putere şi influenţă în partid dar, mai ales, va da suficientă muniţie adversarilor, prietenii de demult, sau cei de ieri. Nu e greu de imaginat cum vor trage în Antonescu&comp televiziunile mai sus amintite şi actualii colegi de alianţă şi guvern, sau cum îi va căina ipocrit Victor Ponta la toate orele şi din toate poziţiile.
Şi uite aşa, cu lipsa la procente plus lipsa la activişti, PNL-ul ne oferă imaginea unui partid „uşor ciuruit” şi cu uşoare neclarităţi privind viitorul lui şi al istoricului său preşedinte, care, împreună cu ciracii săi, a impus participarea PNL la USL. (Vizualizaţi o poză de grup a conducerii partidului din 2012. Acum, în locul unora dintre ei, puneţi nişte siluete gri, iar pe cei rămaşi micşoraţii. Cum pare ceea ce rămâne?)
Ceea ce ne îndreptăţeşte ca în final să punem şi întrebarea cea grea: La ce v-a folosit (în afara banilor noştri intraţi în buzunarele unora dintre voi)? Pentru asta, neicuşorilor, ne-aţi pus pe jar în ultimii doi ani? Pentru asta aţi lăsat deoparte ultimele bune maniere şi bruma de respectabilitate şi bun simţ cu care vă acopereaţi goliciunea? Pentru a fi ciuruiţi? Păi voi nu ştiaţi cine e, ce vrea şi ce poate PSDul? Ori aţi crezut că sunteţi mai ceva decât ei? Că o să vă lase să înhăţaţi ciolanul mai mare şi cascavalul mai rotund?
Apropo: ministrul Câmpeanu este al PSD sau al PNL? Şi dacă pleacă din guvern, unde se duce?

joi, 20 februarie 2014

guvernul României se află la mare distanţă de Ucraina

          Ce bine. Chiar mă temeam că să nu se molipsească cineva de pe aici de întâmplările din maidan. Dar nu e nicio problemă. Aţi văzut (mă rog, auzit) doar: Ucraina nu există prin apropiere pentru guvernul Ponta 2 (mutat cu dosare şi capsatoare către Moscova) şi dacă nu există acolo nu se întâmplă nimic şi dacă nu se întâmplă nimic nici nu vorbim, că nu avem despre ce. Dacă exista şi se întâmpla poate aflam şi noi ce părere are premierul, ce părere are ministerul de externe în frunte cu remacabil de absentul lui ministru atunci când au loc evenimente internaţionale (da' prezent taică când e să se oţărască la duşmanii externi ai psdului şi întâiului plagiator al ţării). Dar aşa, normal, nu se întâmplă şi nu aflăm.
           Mă gândesc că în felul acesta, încetul cu încetul, guvernul psdului, care va urma (că cel de acum cade repede), va părăsi Europa, apoi Vladivostocul, Terra şi chiar sistemul solar şi nu va fi prin preajmă să îşi dea cu presupusu' în 2016 când s-ar putea să se mute maidanul aici şi să avem curse contratimp şi bâte pe spinari de miniştri şi parlamentari ai puterii. Pentru ei însă nimic din acestea nu va fi. Şi dacă nu e şi nu se întâmplă, pe cine să reclame?
      
           Erată: conform activităţii sale guvernul României nu se poate scrie decât cu g mic.

miercuri, 19 februarie 2014

Rusia. Da' ucraineenii ce-au cu ea?

            Diverşi politicieni unsuroşi, comentatori simbriaşi, analişti atotştiutori de la serviciile pe care le servesc şi televiziuni arondate eurasiatic ne tot reproşează că noi românii, sau mă rog, o parte dintre noi, oamenii răi avem ceva cu Rusia. Ne spun ce pierdem, cum nu înţelegem, cât de cârcotaşi suntem că nu am ajuns la iluminarea de a cădea cu toţii în genunchi aşteptând cu ochii în lacrimi mafioţii miliardari, kgb-iştii miliardari, fsbiştii umanitari şi toate lanţurile cu care să ne legăm singuri, fie cu picioarele în jos, fie cu picioarele în sus.
           Am scris despre Rusia de mai multe ori. Am declarat public că îl iubesc pe Dostoievski şi pot oricând să produc o listă de scriitori, cineaşti, muzicieni, oameni de ştiinţă, artişti plastici, pe care îi respect, îi admir şi îi iubesc. Ascult cu mare bucurie limba rusă - spre deosebire de mulţi alţii care afirmă contrariul - şi îmi plac ruşii din popor, evident cei care nu încearcă să ne convingă ce mare bucurie ar fi pentru noi stăpânirea rusă. Dar, cum am mai spus-o, nu iubesc, nu accept, resping Rusia imperială, arogantă, asupritoare, dezanţionalizantă, lipitoare, criminală.
          Şi, poate, având în vedere nu puţinele şi nu distractivele noastre aventuri cu "prietenul de la Răsărit" aş putea fi de acord că noi avem ceva cu Rusia. Poate chiar excesiv. Dar m-am dus eu peste ei? Am furat eu ţinuturi ruseşti? Am deportat eu ruşi? Am masacrat eu ofiţerii lor? Am distrus eu tradiţile, limba, amintirile lor?
          Poate că avem un dinte împotriva lor. (Dar, să nu uităm că nu ne leagă nimic de ei. Nicio picătură de sânge - în afara celor transmise cu dragoste prin violurile soldaţilor armatei roşii. Nu suntem rude, nici măcar de departe. Ceea ce poate justifica, cel puţin reţinerea şi răceala noastră.)  Poate că suntem noi, românii, pricinoşi, certăreţi, nerecunoscători, încuiaţi, lipsiţi de busolă, inculţi, proşti de-a binelea. Dar ucraineenii, fraţii lor slavi, sânge din sângele lor, ucraineenii ce au cu Rusia?

PNL este dat afară de PSD, exact cum a dat el PDL-ul

            Ai grijă ce-i faci altuia, ca să nu ţi se facă ţie asemeni - cam asta ar fi traducerea în înţelepciune populară a ceea ce primesc astăzi liberalii. Este vorba despre propria formulă, pe care Tăriceanu a aplicat-o cu succes pdliştilor în 2007 cu complicitatea (încă) actualilor aliaţi, psdiştii. În plus, poate doar o coincidenţă, dar desigur interesantă pentru amatorii de paranormal: lovitura sorţii are loc după exact şapte ani (martie 2007) de când ei i-au gonit pe bieţii foşti parteneri de alianţă şi guvernare - câteva zile acolo nu mai contează şi, oricum, dramoleta mai are ceva resurse de a continua.
            Că şi liberalii îşi doresc, puţin-puţin da' uşor, catifelat, să fie şutuiţi (deşi nu s-ar da duşi de la ciolan, dar cum să faci să stai şi cu biberonul în gură şi cu sula în coasta aliatului) este însă un alt adevăr: aşa vor putea în curând să demaşte, după ce decuplaţi de la ugerele bugetului vor simţi aerul rece al nopţii sau uscăciunea caniculei de opoziţie,  dictatura roşie a psdului şi a sateliţilor săi. După cum ne amintim, pdleilor le-a folosit atunci recluziunea forţat-dorită, căci în 2008 au atins un scor electoral la care nu visaseră nicicând, devenind, după numărul de aleşi, cel mai important partid. E posibil ca şi pnlul lui Antonescu, sau Antonescul pnlului să ţintească ceva similar ceea ce nu e imposibil, dar pare, oricum, mult mai greu de atins în condiţiile în care pentru 2016 mai aleargă şi pdl-ul şi popularii mişcării lui Traian Băsescu. Şi vor mai fi şi alţii.
            Ce ar mai fi de remarcat este faptul că în politică, mai mult decât în altă parte, se aplică o altă vorbă poporană: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Începută în 2005 şi oficiată în 2007 logodna pnl-psd i-a ajutat pe sugacii de profesie ai ambelor partide, dar, în termeni reali, a salvat psd-ul de la o intrare în mai adâncul apelor tulburi ale opoziţiei lipsite de, dacă nimeni nu te ajută, resurse şi soluţii. 

luni, 17 februarie 2014

Pemierul Klaus Iohannis



            Ar fi una dintre variantele posibile care îi înnegurează lui Victor Ponta planurile vesele de a zburda cu tovarăşii săi roşii, cafenii şi negrii, sub forma unui nou guvern , prin Românica noastră cea de toate zilele. Este de fapt, una dintre piedicile, şi nu lipsită de loc de importanţă, pentru care unsul lui Voiculescu cu toate alifiile, ezită să rupă USL-ul. Căci, spune, mafiota prudenţă, dacă pică tot jocul? Dacă nu mai este EL preşedinte? Dacă nu mai pică pleaşca în curtea noastră?
            Departe de a fi o fantezie, posibilitatea, ca atare, există. Desfacerea Usl-ului înseamnă că Traian Băsescu nu mai este obligat de realitatea unor 70 %, de ridicolul unei împotriviri absurde  şi contraproductive şi de ameninţarea cu destituirea să numească un premier din PSD (conform înţelegerii interne din coaliţia uselistă). Ba chiar mai mult, poate să numească pe cine vrea (de exemplu, tot din PSD) pentru a testa (într-o primă fază) „prieteniile”, „tovaraşiile”, îmbârligăturile celor ce astăzi par de nezdruncit împreună. Ameninţarea cu suspendarea devine astfel o distracţie. Cu PNL în afara USL, şi pornit să ştirbească soclul pe care USD vreo să înlocuiască USL, marja de acţiune a preşedintelui devine mult mai mare. Mai ales că pot exista (poate chiar au existat) şi discuţii (mai mult sau mai puţin cunoscute) între Băsescu şi Antonescu. În plus, justificarea unei (unor) alte opţiuni poate fi imobilitatea, cel mai catifelat spus, nocivitatea, mai realist, guvernului de până acum în plan economic şi de aici pe toate celelalte afectate de lipsa banilor şi a viziunilor strategice şi beneficiare ale unui viitor mai sumbru decât prezentul. Căci, în afară de aranjamente dăunătoare, în economie USL-ului nu i-a ieşit până acum nimic. Ca să nu mai vorbim de eşecurile circăreşti ale unor aşa-zise încercări de privatizare strategică.
            Victor Ponta presează PNL-ul (fie să iasă afară, fie să devină un căţeluş cuminte pus chiar la coada PC-ului) pentru că PSD-ul şi gnomii săi consideră că au majoritatea sau aproape majoritatea în cele două camere – mai votează cu ei un independent doi, nişte trădători de ocazie, una-alta, ceva ciumpăreli. Dar e sigur că această schemă se păstrează în cazul în care un alt partid sau o altă formulă de adunătură conjuncturală primeşte cadoul premieratului? Poate fi Victoraş sigur că tot el va fi numit? De ce? În baza cărei majorităţi (să ne amintim ce repede au migrat în trecut aliaţii de astăzi către Băsescu, sau cum se schimbă şi opţiunile UDMR şi ale grupului minorităţilor atunci când vântul aduce mirosul de vânat din altă parte)? Ca fiind liderul cafeniu al partidului roşu cel mai mare? Ca să nu mai vorbim că Constituţia mai are surprize, mai are elasticităţi, mai poate prezenta capcane. Şi atunci când nu mai ai 70 % în parlament, când puterea şi opoziţia (chiar aşa fracturată) sunt undeva la egalitate, mai poţi da lovituri de stat? Mai poţi scoate instituţile statului pe şoseaua de centură ca să le faci tu lucruri obscene? Iată o întrebare la care acest asiduu client al cabinetelor TV de masaj erotic şi băi de mulţime, domnul Victor Viorel Ponta crede că are un răspuns, dar nu este sigur că este cel corect. Şi nici nu are de unde să copieze.
            Evident, aţi înţeles deja că referirea din titlu la primarul Sibiului este pur generică. Dar nu lipsită de sens şi de, un posibil, viitor.
            P.S. Roşu, cafeniu şi negru se referă la comunism, fascim, nazism. Autorul nu este responsabil pentru alte sensuri pe care cititorii vor dori să le aloce acestor cuvinte.

sâmbătă, 15 februarie 2014

Omul fără gânduri

         S-a înmulţit până a deveni masă ceea ce altădată părea a fi excepţia: omul fără gânduri. Îl vezi legat, ca o prelungire a dispozitivelor, de telefoane, tablete, televizoare, calculatoare, pentru jocuri, chat-uri fără subiect, cumpărături on-line, mail-uri, pornografie... Priveşte fix în ecranul respectiv în timp ce două degete mari pentru gadgeturile mici, sau mai multe, pestru tastaturile serioase, se ridică şi coboară ritmic, în mare viteză. Sunt împreună când lucrează, când nu lucrează, în metrou, tramvai, sau autobuz, alături de şofer în maşina mică, la masă, la wc, în pat, în locul lecturilor, în locul lecţiilor, în locul comunicării reale cu ceilalţi, în locul grijii pentru ceilalţi, în locul dragostei, în locul a tot ceea ce ar putea să construiască armonios timpul pe care îl petrecem în această viaţă.
          Îl vezi părăsind şcoala fără să aibă habar pe unde a trecut, îl vezi în birourile politicii şi ale administraţiei centrale şi locale, îl vezi în clădirile sticloase ale multinaţionalelor, îl vezi în magazinele de firmă din mall-uri, îl vezi oriunde te-ai întoarce, oriunde ai intra, orice ai face în afara spaţiului tău, în măsura în care nu a fost şi acesta linkuit la un astfel de produs pentru spălarea creierului.
          Omul fără gânduri devine în scurt timp omul fără conştiinţă (lipsa gândurilor aduce atrofierea, sufocarea, dispariţia conştiinţei), adică exact ceea ce vor să construiască "arhitecţii" lumii viitoare; ceea ce şi-au propus, rând pe rând, luminiştii, umaniştii, progresiştii, socialiştii, comuniştii.
          Omul fără conştiinţă nu este altceva decât produsul real, mai ieftin şi în producţie de masă, numit omul bionic. Varianta cealaltă, recent expusă public, robotul cu aspect şi structură de om şi care costă 1 milion de dolari nu este decât o diversiune. Ca să adoarmă vigilenţa. Căci ce nevoie ar mai fi să cheltuieşti atâţia bani pentru a face un robot cu aspect de om, doar că, eventual, mai forţos, când ai armate uriaşe de oameni cu creierele spălate şi cu sufletele sterilizate, care vor asculta tot ceea ce le vei sugera sau le vei cere.
          

joi, 13 februarie 2014

Klaus Werner Iohannis. Cine este şi ce doreşte?



După o perioadă de relativă uitare şi puţină vizibilitate naţională, pregătit, probabil, ca o lovitură/contralovitură pentru un moment tulbure din USL de genul celui cu formarea USD (care arată intenţia clară a PSD-ului de a se debarasa de PNL prin crearea categoriei de „parteneri pe care îi preferăm”, sau de nivelul 1, respectiv PC şi UNPR, şi a categoriei „măi băieţi, da’ voi nu aveţi vreo treabă pe acasă”, deci de nivelul 2 – PNL), Klaus Iohannis revine în forţă în prim planul politicii „mari”. Nu ca propunere de premier, de data aceasta, ci de vicepremier şi ministru de interne. Mişcare extrem de abilă, care îi asigură PNL-ului, în disputa cu PSD-ul, varianta win-win. Adică, PSD-ul iese prost şi dacă refuză şi dacă acceptă.
Dacă îl acceptă, pentru că un Iohanis sobru, zgârcit în cuvinte şi dedicat ar accentua, prin contrast, maimuţăreala premeierului, i-ar lua acestuia din caşcavalul încrederii şi, deci, al viitoarelor voturi, şi ar fi un puternic factor de presiune în sprijinul unor mişcări dorite de liberali, sau al opoziţiei faţă de cele ale socialiştilor în virtutea zicalei „Dacă neamţu’ zice, aşa trebuie să fie. Că neamţu’ e om serios.”
Dacă îl refuză, pentru îl face erou refuzat, pune sub semnul întrebării toate „onorabilele” intenţii declarate de Victor Ponta, „îl refuză pe neamţ de frică că nu-i mai lasă să fure, că neamţu e om serios”, (semn pe care şi-l pune oricum şi singur prin ţopăiala tot mai haotică printre tot mai fanteziste şi aiuritoare măsuri populiste, care cad în ridicol din momentul anunţării, sau la scurtă vreme după trâmbiţarea lor) şi altele asemenea.
Iată-l deci pe, încă, primarul Sibiului pus în bloc-start, gata de a ataca orice funcţie în stat, eventual, chiar şi pe aceea de preşedinte, pe care probabil ar câştiga-o surclasându-i şi pe Viorel şi pe Crin. În această situaţie, pentru a nu ne mai gonfla încă o dată speranţele în van, aşa cum am făcut-o cu Iliescu, cu Constantinescu şi, parţial, cu Băsescu, urcându-i pe piedestaluri mult mai înalte decât dimensiunea reală a personajelor respective, ar trebui să încercăm să aflăm cine este cu adevărat  Klaus Werner Iohannis.
Adică, este el:
 1. Un neamţ corect, cinstit, hotărât, organizat, responsabil, competent, adept al unor valori morale solide?, sau
2. Un oportunist de rând, asemeni majorităţii covârşitoare a politicienilor români?
Las deoparte, problema lui cu ANI, sau cele legate de partea de folclor negativ din Sibiu, care îl defineşte ca implicat în mafia imobiliară. Sunt, şi unele şi celelalte, probleme care vor trebui clarificate de către justiţie, drept care nu se pot constitui în dovezi despre o faţă întunecată a lui Iohanis.
În schimb, pentru mişcările sale politice nu e nevoie de sentinţa justiţiei. Şi aici poate uimi şi chiar ridica unele întrebări apariţia sa în prim planul PNL-ului în vremurile tulburi ale loviturii de stat ratate din 2012 şi continuarea existenţei sale într-un partid care:
1.       A avut o poziţionare cel puţin ostilă, dacă nu chiar agresivă faţă de Occident, în general, şi de SUA şi Germania, în special.
2.    A arătat dispreţ faţă de lege, de adevăr, de instituţiile statului şi de democraţie
3.    Are în rândurile sale multe personaje importante care au ajuns în puşcărie, sau sunt pe drum către ea, situaţie ce nu pare a-l stingheri, având în vedere că nu s-a manifestat public în niciun fel pe această temă, ba e chiar un vioi candidat al PNL-ului la posturi importante în guvern.
Există două explicaţii la aceste din urmă întrebări:
1.       Fie este vorba, cum spuneam mai sus, de oportunism politic de cea mai „bună” şi întâlnită calitate.
2.       Fie, ceea ce este la fel de posibil, Klaus Iohannis are un proiect politic personal, sau/şi susţinut de cercuri influente, posibil chiar şi din afara ţării, de preluare şi reformulare pozitivă a PNL-ului. Or, o astfel de preluare şi cotitură, după cum ne-o arată alte cazuri din istoria mai recentă, sau mai îndepărtată a lumii, nu se pot face decât tăcând şi mergând cu cei de care mai târziu de vei debarasa. Dar asta numai după ce, încredinţati de frumosul viitor comun, ei te vor aduce pe prima poziţie.
Nu am răspunsuri la aceste întrebări şi, deci, nici la cea care dă titlul acestui text. Iar singurul care ne-ar putea lămuri, adică KJ, nu o poate face din motive lesne de înţeles. Tot ce putem face este să fim foarte atenţi şi să analizăm cu inteligenţă dar şi înţelepciune fiecare dintre mişcările şi vorbele acestui personaj, fie că este vorba de politica şi administrarea Sibiului, fie de cea a României. Şi poate vom reuşi să construim puzzle-ul înainte de a fi cu ştampila în mână în cabina de vot.


,

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...