Se afișează postările cu eticheta statul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta statul. Afișați toate postările

luni, 13 aprilie 2020

Statul s-a substituit spaţiilor şi instituţiilor religioase, ne-a interzis identitatea spirituală, s-a declarat unica PUTERE şi pe noi toţi infractori!

STAREA DE URGENŢĂ SE PRELUNGEŞTE CU ÎNCĂ O LUNĂ. Iohannis: "Voi ... 

În orice religie este surprinsă importanța spațiului și a timpului în ritualul său. Indiferent dacă se recunoaște unui spațiu dat, o sacralitate anume ori ba.
În creștinismul ortodox și catolic, bisericile sunt ”pământ sfânt”. Ele sunt spații sfințite, iar mistagogiile (precum cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul) subliniază rolul lor de a ”întrupa” cerurile, de a fi adevărate ”vehicule” spre o altă dimensiune. În (neo)protestantism această dimensiune este anulată (odată cu preoția ca atare), bisericile sau casele de rugăciune fiind importante mai degrabă pentru coagularea congregației, a comunității, au, așadar, un rol social și educațional marcant, dar care ”sfințesc” participanții (oricum sunt sfințiți doar prin propria credință și prin botez) prin Euharistie.
Sinagogile din iudaism sunt, de asemenea, altceva decât Templul dispărut (să nu ne lăsăm amăgiți de denumirea de ”templu” pe care o au unele sinagogi din lume, inclusiv cel din București). Așa cum (mult mai târziu) vor fi bisericile (neo)protestante, sinagogile au fost mai mereu spații ale rugăciunii și ale învăță(tu)rii, dar nu presupuneau sacralitatea pe care doar Templul o (putea) avea. Rabinul este în esență un învățat și un învățător, nu și un preot (în sensul preotului de la Templu, ori al preotului creștin ortodox sau catolic). Se aseamnă mai mult unui pastor (sau, istoricește vorbind, invers!). Preotul evreu (în sensul său autentic) se cuvine a avea o anumită descendență și filiație și are acces la gesturi ritualice specifice (tocmai pentru că ei existau în umbra - sau în lumina! - Templului), care nu sunt de găsit în cazul rabinilor.
Tocmai de aceea, rabinul este mult mai marcant în istorie și-n imaginarul colectiv, pentru că dispariția de acum două milenii a Templului a eliminat în mare măsură importanța preotului evreu și a subliniat-o pe cea a rabinului din comunitățile evreiești disparate în toată lumea. Rabin care era teolog, învățător, administrator, judecător etc. în comunitatea în care activa. Pentru evrei, Templul este spațiul sacru. Spațiu dispărut de două milenii, dar spre care se întorc de fiecare dată. Iar o eventuală reconstruire a acestuia nu se va face altfel decât după criterii extrem de riguroase, ritualice, care se impun tomai datorită dimensiunii sale sacre.
În islam, moscheea și geamia sunt importante, dar nu se substituie templului de la Mecca, singurul loc sacru, recunoscut ca atare de lumea musulmană. Iar pelerinajul la Mecca (fie și o singură dată în viață) este unul dintre cei cinci stâlpi ai islamului. Nici imamul nu este un preot în sensul vechilor preoți din iudaism sau ai celor din creștinismul ortodox și catolic, ci se aseamănă mai mult rabinului sau pastorului.
Nu vom merge aici spre hinduim, budism etc., unde lucrurile devin ceva mai complexe (și mai complicate), dar nu fac rabat de la ideea de spațiu sacru. Nici nu vom pretinde că am zis ceva despre diferitele curente, școli și ramuri din islam, ori despre ramurile conservatoare sau reformiste din iudaism.
Ideea acestui text este că în toate religiile există conceptul de sacru și că acesta se reflectă fără echivoc (chiar dacă în maniere diferite și specifice fiecărei religii) asupra spațiului. Există munți și râuri sacre, există obiecte sacre. Există temple și biserici.
Un musulman, spre exemplu, nu va folosi ”covorașul de rugăciune” din motive de confort, ci pentru a nu avea contact cu solul care ar putea fi impur. Așadar, covorașul cu pricina decuplează credinciosul de la murdăria acestei lumi (ablațiunea sau gesturile ritualice fiind și ele extrem de importante în ritualul unui musulman). Actul rugăciunii trebuie săvârșit într-ul LOC curat.
În bisericile tradiționale (precum cele ortodoxe și catolice) se impune (fie și teoretic) o anumită ținută vestimentară și însăși clădirea bisericii presupune o ”ieșire din lume” și o intrare într-un spațiu ”non-mundan”, chiar dacă aflat aici și acum. Cum s-ar zice acum, prin consacrarea/sfințirea lor bisericile devin ”portaluri”.
Un lucru este clar: în toate religiile vedem cum coexistă atât ideea de spațiu sacru, în sensul de spațiu consacrat, cât și ideea că subiectul însuși, credinciosul ca atare ar fi (locul) cel sfințit. Mai toate religiile păstrează ambele aspecte. Diferența constă în mare măsură în accentul pe care-l pune fiecare religie/confesiune în parte sau în felul în care le combină.
În cazul evreilor o comunitate este constituită pe baza prezenței unui număr minim de persoane. În islam, orice musulman poate fi ”preot”. Și în creștinism (de orice confesiune) aflăm că ”acolo unde sunt doi sau trei în numele Meu, acolo sunt și Eu”. Dar, totodată, iudaismul își păstrează (fie și în suflet), Templul, islamul merge la Mecca (spre care se închină în fiecare zi), iar creștinismul (ortodox și catolic) iese din lume, în biserici. (Neo)protestantismul creștin pare singurul fără un loc sacru, acela fiind definit exclusiv de persoana credinciosului. Ceea ce nu relativizează, însă, importanța bisericilor sau a caselor de rugăciuni, căci practica împărtășirii este esențială și în ritualul confesiunilor (neo)protestante, chiar dacă și la nivel de Euharistie există diferențe notabile de interpretare și de înțelegere între Ortodoxie și Catolicism pe de o parte și (Neo)protestantism pe de alta. Dar dacă spațiul ca atare nu este sfânt pentru un neoprotestant, totuși, credința îi cere să participe cu necesitate la actul euharistic. Ține chiar de ”mecanismul” credinței care-l sfințește. Respingerea, relativizarea sau ignorarea acestui act sunt incompatibile cu credința (și cu conținutul acesteia). Oricât de ”individualizat”, credinciosul (neo)protestant nu-și va putea ”fabrica” euharistia în bucătărie!
Astăzi, cu această carantină care pare să monopolizeze aproape întreaga omenire, toți suntem decuplați în mod forțat de spațiile sacre și de gesturile care ne sfințesc. Ba, aș zice eu, este relativizată însăși ideea de spațiu sacru.
Și este relativizată sub imperativul unei temeri de ordin sanitar, laic, mundan, în care tot discursul religios privind raportarea trupului la non-trupesc, la spiritual, și toată cosmologia în care boală și moarte sunt subsumate unui înțeles și unei realități superioare sunt scurt, simplu și fără echivoc expediate în irelevant. Aproape că ni se spune, condescendent: ok, bine, e dreptul vostru să credeți ce vreți voi, dar nu azi! Acum e cazul să lăsați deoparte credințele și practicile ce țin de ele, pentru că aveam de-a face cu ”realitatea”. Aparent vorbim despre protejarea sănătății populației. În substrat vorbim despre anularea identității spirituale a acesteia.
Credințele noastre religioase (care, să nu uităm, au o dimensiune profund identitară) sunt astăzi literalmente tratate ca simple chestiuni de gust, de opinie oarecare, subiectivă, tolerate cu un soi de condescendență. Ni se admit, așa cum admitem copiilor să se joace, să se imagineze super-eroi sau personaje din basme ori din filme, dar până când le amintim că trebuie să-și facă temele sau să se culce.
La ora actuală, Statul (în toate ipostazele sale din lume) s-a substituit templelor, sinagogilor, moscheilor, bisericilor și caselor de rugăciune, intervenind ca SINGURĂ realitate posibilă, și nu face altceva decât să transmită, să implementeze în forță și să execute voia OMS-ului - devenit un soi de instituție cvasi/meta-spirituală. În această pseudo-religie (nimic altceva decât o uluitoare desfășurare a Puterii), nu există nevinovați. TOȚI suntem pasibili de vina de a fi ”contaminați”. Am mai scris despre asta. Prin urmare, toți avem obligația de a ne supune acestui singur adevăr: acela că toți suntem suspecți! Ni se vorbește despre responsabilitate socială, dar în spatele ei vedem dizolvarea familiilor prin izolarea bunicilor și a părinților vârstnici (întru protejearea lor, desigur), vedem spargerea comunităților de credință și atomizarea membrilor acestora în apartamente ferecate. Social-distancing-ul este noul ritual. Și NU este opțional. Este impus cu forța, sub semnul penalizării drastice, întru ignorarea declarat salutară a realităților de ordin spiritual.
Dacă ne grăbim să vedem aici doar măsuri practice și pragmatice temporare, menite să evităm un pericol (despre care - atenție! - știm aproape exclusiv, tocmai de la instanțele care ne impun izolarea), ar trebui să ne mai gândim: în esență este un război al discursurilor și al proiecțiilor despre realitate și lume. Și vedem cum deocamdată discursul mundan, lumesc, de tipul ”realitatea e doar aici și acum” a dat o lovitură cumplită discursului care susține că există și un plan spiritual (prin nimic iluzoriu sau mai puțin real decât cel fizic, de aici și de acum).
Cel mai uimitor este faptul că toate instituțiile religioase (din interiorul cărora se aud doar voci sporadice de opoziție) au îngenunchiat rapid în fața noii religii și a noii instanțe de autoritate, dovedind o acută lipsă de flexibilitate, de versatilitate și de reacție. Plecând capul au pasat greutatea pe umerii credincioșilor. Trăim un moment cu o mare relevanță istorică.
Mulți vor vedea aici un motiv să se rupă din respectivele comunități (ceea ce e grav!), alții își vor vedea justificate discursurile new-age-iste potrivit cărora sacrul există peste tot (dar, într-un anumit sens, nicăieri!).
Dar dincolo de toate acestea vedem cum azi, acum, ni se cere sub aparența păsării și a griji de semeni să ne reformulăm credințele privind sensul spiritual al lumii, al vieții, al bolii și al morții. Sau, dacă se poate, să renunțăm la ele. Căci acolo, în renunțarea totală se află acceptarea deplină a poruncilor Puterii. De aici și de acum.

Sursa: https://www.facebook.com/silviu.dancu.98/posts/673070433506840

joi, 14 noiembrie 2019

Şapte paşi pentru ca tu să faci România minunată!

Nu-ţi place cum arată România. Nu-ţi plac oamenii ei. Ai pleca în Occident. Îţi pare că rău că nu ai făcut-o şi acum este poate prea târziu. Îţi programezi copii să plece, căci aici nu merită să trăiască.
Foloseşti cuvinte grele pentru a descrie ţara, poporul, istoria ei. Te declari scârbit de politică, îi critici pe politicieni, dar o faci numai pentru că nu eşti în locul lor. Cum ajungi acolo schimbi registrul.
Devii fanatic, îi urăşti pe unii şi îi îmbrăţişezi necondiţionat pe alţii. Aştepţi soluţii miraculoase, dar acestea refuză să se arate. Ai vrea să trăim ca în Vest, deşi dincolo de sclipiciul tot mai jupuit al acestuia nu prea ştii nimic despre ce e cu adevărat Vestul şi, mai ales, ce va fi el în curând.
Eşti dezamăgit, eşti deprimat, nu te mai interesează, spui tu, decât propria persoană, propria salvare. După tine potopul. Dar, oare, chiar ai încercat să schimbi cu adevărat ceva în bine? Oare soluţia nu este chiar la tine în timp ce tu o cauţi tot în jurul tău?

Trăieşte pentru celălalt
Nu trăieşti singur. Dar cu cine? Ai habar? Poţi răspunde la această întrebare? Dincolo de sfera ta de interese, plăceri, sentimente, mai trăiesc şi alţi oameni? Sau tu eşti singurul, eşti OMUL, iar restul sunt nişte prezenţe care, după ce nu-ţi mai folosesc, te încurcă?
Te-ai gândit vreodată că fără ceilalţi, adică fără celălalt, fără alternativa la tine, nu poţi fi nici inteligent, nici bogat, nici frumos, nici puternic, nici cult, nici artist, nici mafiot măcar. De fapt, dacă ai fi singur se cheamă că nici nu ai fi, pentru că inteligenţa, frumuseţea, creativitatea, bogăţia sau puterea, chiar ticăloşia ta, nu ai avea în cine le reflecta. Toate le datorezi existenţei celorlalţi; cei pe care îi bombăni, înjuri, acuzi, foloseşti, furi, jefuieşti, terorizezi, asupreşti, schilodeşti, omori.
Dar dacă în loc să ne judecăm, să ne privim acuzator să ne facem toate relele posibile ne-am gândi unii la alţii cu îngăduinţă? Cu respect? Cu înţelegere? Cu prietenie? Dacă am înţelege că fiecare dintre noi depinde de ceea ce se întâmplă cu toţi ceilalţi? Dacă  în faţa răului, care năvăleşte mereu peste noi, pe felurite căi, sub diferite înfăţişări, din interiorul nostru şi al celorlalţi, am fi uniţi şi nu dezbinaţi. Uniţi nu politic, nu sindical, nu organizaţional sau instituţional, ci pur şi simplu uman. Dacă am înţelege că suntem cu toţii oameni şi am fi parteneri, prieteni, fraţi, nu duşmani?
Dacă în loc de egoism, de opacitate, de trufie, iritare, dispreţ i-am da celuilalt solidaritate, înţelegere, generozitate, disponibilitate, apreciere? Ţi se pare greu? Dar ai încercat vreodată? Ai încercat ca înainte să zici „EU” (cu „superbă” îndreptăţire) şi „tu” (cu „îndreptăţită” acuzare) să faci invers?
Păi dacă nu facem aşa, dacă, vorba strămoşilor noştri, o ţinem tot „homo homini lupus”, cum oare aşteptăm să mai fie plăcut traiul în ţara asta? Cum să fie armonie, bună înţelegere şi cooperare, când noi, cu persoana noastră nu suntem în stare de aşa ceva cu ceilalţi? De unde să coboare laptele şi mierea peste naţie când fiecare dintre noi le-ar vrea numai pentru el, când justificarea existenţei noastre se face doar prin „a ne fi nouă mai bine decât celorlalţi”, „a fi noi peste ceilalţi”, „a fi superiori”?
O ţară nu poate fi mai bună decât sunt oamenii ei. Vrei o Românie mai bună? Începe prin a fi tu mai bun cu ceilalţi, prin a avea grijă de ei şi nu prin a-i considera nişte mijloace destinate asigurării bunăstării, sau nişte cauze ale nereuşitelor tale.
Gândeşte-te la celălalt român. 18 milioane se vor gândi la tine. Respectă-i persoana. 18 milioane te vor respecta. Ajută-l. 18 milioane vor fi gata să te ajute.

Fă-ţi datoria
Acest al doilea lucru, în măsura în care îl înţelegi şi îl faci pe primul, va decurge firesc, va fi un detaliu permanent al vieţii tale. Am să-ţi spun totuşi câteva cuvinte despre necesitatea lui.
Fă-ţi datoria acolo unde lucrezi; vei avea astfel grijă de cei care depind de munca ta.
Fă-ţi datoria şi îi vei împiedica pe hoţii de la toate nivelurile, pe şpăgarii, corupţii, mafioţii să-şi facă jocurile. Niciun ministru, parlamentar, director etc, nu poate fura de unul singur. Fură cu complicitatea noastră: complicitatea directă, complicitatea băgării capului în nisip, a tăcerii, a minciunii, a indiferenţei. De fiecare dată când se întâmplă astfel suntem complici lor. Şi din cauza noastră mor, suferă, se îmbolnăvesc, nu au ce mânca, trăiesc în mizerie, sunt lipsiţi de educaţie, de perspective, de o viaţă mai bună mulţi alţii. Cei despre care vorbeam mai sus.
Niciun înalt responsabil al statului nu poate lua o decizie majoră fără fundamentarea ei prin activitatea voastră. Sau dacă o ia, va fi repede expus public şi rejectat din sistem. De cine, vă întrebaţi? Chiar de către voi. Vom ajunge şi acolo.
Nu te ascunde, nu lăsa pe seama altora, nu te baza că vor face alţii „curăţenie”. Niciun preşedinte, niciun partid, niciun DNA sau serviciu secret nu va putea face nimic fără tine. Pentru că tu eşti în partid, în DNA şi în serviciul secret şi dacă tu nu-ţi faci datoria ele vor fi confiscate de nelegiuţi.

Informează-te
Ca să poţi să-ţi faci datoria (de lucru, civică, omenească), ca să selectezi între prieteni şi duşmani, între lupi în piei de miel şi oamenii de treabă trebuie să fii informat.
Ca să-l alegi pe cel care vine şi încearcă să-ţi câştige încrederea, trebuie să ştii cine este el cu adevărat. Ieri era mai greu, astăzi, mult mai uşor.
Ca să susţii propunerea, cauza, proiectul unuia sau altuia trebuie să ştii cine ţi-l propune şi măcar în mare despre ce este vorba. Să iei mai multe opinii. Să cauţi specialiştii reali şi bine intenţionaţi. Să-ţi cauţi prietenii care au o idee despre acel ceva şi în care ai încredere.
Ca să te aperi, ca să-ţi aperi familia, în primul rând copiii, ca să-i aperi pe ceilalţi trebuie să ştii ce se ascunde în spatele vorbelor meşteşugit "măreţe", dar goale de conţinut, deplasate dinspre bine spre rău, dar care îţi prezintă binele ca rău şi invers, adevărul ca minciună şi invers, moralul ca imoral şi invers; propunerilor „avantajoase”; îndemnurilor „pentru binele tău”; libetăţii fără limite; revoltei fără sens.
Nu crede tot ceea ce ţi se spune, mai ales atunci când se umblă la coarda sensibilă. Nu-i crede pe cei care profită de necazurile şi problemele tale pentru a-ţi câştiga încrederea, ca mai apoi să te spele pe creier şi să te facă un zombie. Nu mă crede nici chiar pe mine. Verifică-mă, vezi cine sunt, dacă am furat, dacă am interese ascunse, dacă am nevoie să te manipulez, dacă cred în cele ce-ţi spun.
Informează-te despre oamenii care fac apel la tine, informează-te despre problemele care ajung în faţa deciziei sau implicării tale, informează-te despre lumea în care trăieşti.

Acţionează
Nu-ţi cere nimeni să te ocupi de toate problemele lumii; nici nu ai putea şi ar fi o tâmpenie uriaşă în care te-ai risipi trăgând în gol în toate direcţiile. Dar în problemele societăţii noastre, cu care ajungi în contact, reacţionează, semnalează, cere să fie îndreptate, cere o funcţionare a instituţiilor în beneficul semenilor tăi şi nu al şmecherilor, care ocupă posturile din structură.
Trimite scrisori, trimite mail-uri, fă povestea publică, cere ajutor, cheamă-ţi prietenii, cere aplicarea legii, cere schimbarea legii dacă este strâmbă, cere demisia sau demiterea vinovaţilor, iniţiază petiţii, semnează petiţii, acţionează în judecată persoanele şi instituţiile care nu-ţi răspund, nu rezolvă problemele, nu au grijă de oameni.
Protestează public
Dacă le vei face pe primele patru, ultimele nici că vor mai fi necesare. Dar asta în viitor, dacă vom fi şi vom trăi ca mai sus. Până atunci nelegiuirea şi ciracii săi îşi fac de cap şi e nevoie să fii prezent, luptător conştient şi hotărât.
Şi atunci când constaţi că demersul tău oficial, legal, documentat, susţinut de argumente, instituţional, şi glasul tău decent, cumpătat, dispus la comunicare şi parteneriat nu sunt luate în seamă, când proiectele tale şi ale prietenilor tăi pentru o Românie mai bună sunt refuzate, chiar sabotate, atunci protestează, arată-ţi public dezacordul. Nu aştepta să te cheme altcineva; de exemplu, nu te uita întrebător la liderul de sindicat, în cazul că există un sindicat, pentru că, de cele mai multe ori acesta e parte a sistemului ticăloşit.
Protestează public în toate modurile paşnice posibile şi, la nevoie, ieşi în stradă; cu demnitate, cu calm, hotărât, conştient de drepturile tale încălcate şi de dreptatea ta nerecunoscută, decis să continui până la capăt; dar fără furie, fără orbire, fără violenţă, fără distrugeri, fără anarhie. Nu crea haosul, ci ordinea naturală, refuză discordia, promovează armonia. Demersul tău final trebuie să fie unul al construcţiei şi nu unul al distrugerii.
Protestează înarmat cu soluţiile corecte, nu cu bolovani, bâte sau pietre. Protestează pentru cei din jurul tău şi nu pentru a ajunge să te cocoţi tu pe un jilţ mai înalt. Protestează. Alte milioane vor fi alături de tine.

Află cine eşti, cunoaşte-te
Acest pas ar fi trebuit să ţi-l recomand primul, dar ca să nu te sperii şi să fugi înainte de a trece prin ceilalţi, am ales să ţi-l pun la final. Poate deja eşti mai pregătit să-l accepţi.
Ca să poţi Fii cu adevărat trebuie să ştii cine eşti; de unde vii; unde te duci; care este rostul tău; care este sensul vieţii. Nu te lăsa amăgit de teorii inventate ieri, condamnate să fie schimbate mâine. Nu căuta acolo unde nu există răspunsuri, ci pierdere de timp, risipă de tine, mai multe întrebări. Nu te lăsa prins în capcana simţurilor devenite stăpânele tale. Nimeni altul nu-ţi poate răspunde mai adânc, mai complet, mai adevărat, mai logic decât Dumnezeu. Caută-L! Te va aştepta. Întreabă-L! Îţi va răspunde. Trăieşte-L! Te va purta pe braţe.

Nu te teme!
Aşa cum te văd că deja ai devenit, niciun sistem nu-ţi va putea sta împotrivă.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...