Dragi creştini: Nu mai e îndeajuns să muncim, să ne creştem copii şi să sperăm că vom fi lăsaţi în pace. Trebuie să luptăm; altfel pierim!

Autor: Jonathon Van Maren

Traducere: Paul Ghiţiu

O nemulţumire obişnuită în cercurile pro-viaţă: De ce este adesea atât de greu ca oamenii credincioşi să fie implicaţi în cauzele sociale? Ştim că creştinii fac şi ei avorturi, lucru care ne afectează pe toţi personal. ştim că creştinii sunt, în cea mai mare parte, foarte împotriva avortului – deci nu sunt în dezacord cu mişcarea pro-viaţă. Atunci, ce îi împiedică pe atât de mulţi oameni să se implice?

Apatia este una dintre cauze. Dar adevăratul motiv este o atitudine care e mult mai adâncă. Răspunsul e simplu: oamenii care merg la biserică sunt, adesea, persoane tradiţionale, conservatoare. Şi nu fac referire aici la niciunul dintre acei termeni prin care obişnuieşte analiza politică să descrie poziţiile politice specifice. Înţeleg pur şi simplu că ele sunt persoane care vor să muncească, să-şi crească copii şi să fie lăsate în pace.
„Aţi întâlnit vreodată un părinte a nouă copii care să fie un activist democrat?” a întrebat Dennis Prager în cadrul unei întâlniri. Au râs cu toţii. Chiar dacă poate că nu toţi ştiau de ce e atât de amuzant – era totuşi un gând absurd. Un astfel de părinte, presupune fiecare, ar avea lucruri mai bune de făcut. Oameni ca bunicii mei, care au imigrat practic fără niciun ban în Canada din Olanda în 1953, au început să lucreze pământul, au crescut 11 copii în ferma pe care au construit-o cu sudoare, sânge, trudă şi lacrimi. Erau prea ocupaţi cu creşterea copiilor şi asigurarea hranei pentru a da atenţie cârâielilor feministelor canadiene sau altor activişti.
Aici se ascunde problema pe care o are mişcarea pro-viaţă şi pro-familie în a recruta persoane conservatoare, care să implice cultura pentru a combate relele sociale ce infectează societatea noastră: Este în mod fundamental străină de „activism”. Însăşi expresia „activist conservator” pare a fi ceva de genul unei contradicţii în termeni. Conservatorii şi tradiţionaliştii obişnuiţi nu vor să schimbe lumea. Ei vor să trăiască în ea şi să nu fie deranjaţi.
Este vorba despre însăşi esenţa cuvântului – „a  conserva”. În mod evident diferit ca temperament de „liberal”, care înseamnă acţiune de „liberalizare”. De aceea, mulţi oameni credincioşi şi mai neîncrezători vor considera că cuvântul „activism” poartă cu el un damf de liberalism. Ambrose Bierce a definit în mod strălucit diferenţa dintre cele două temperamente atunci când a definit un conservator ca fiind „Un politician care este îndrăgostit de relele existente, spre deosebire de un liberal care vrea să le înlocuiască cu altele”.
Şi astfel ajungem la descoperirea neplăcută din prezent că, dintr-o perspectivă culturală, tradiţionaliştii şi conservatorii au fost înfrânţi pe toate fronturile în războiul cultural. În cea mai mare parte nici nu ne-am manifestat. Ne-am crescut familiile, am construit ferme şi afaceri şi am fost prezenţi la ceremoniile religioase, în timp ce revoluţionarii secularişti au cucerit industria divertismentului, media, universităţile şi, în final, sistemul de educaţie public, care acum serveşte supus ca o conductă pentru „valorile” seculare. Rugăciunea este dată afară, teoria sexului liber este băgată înăuntru şi mulţi conservatori de vârstă mijlocie au avut recent ocazia să se înece cu cafeaua în timp ce se holbează la ziarul lor: „Cum au putut să se schimbe atât de repede lucrurile?”
Ele, desigur, nu s-au schimbat foarte repede. Revoluţia sexuală s-a declanşat în urmă cu peste 60 de ani. Dar doar acum, pentru prima dată, oamenii încep să se trezească şi să realizeze că ceea ce se întâmplă nu este ceva ce se poate ignora, deoarece, foarte repede, a început să ni se întâmple nouă. Deja, influenţele industriei de divertisment şi ale pornografiei sunt evidente la tineri. este motivul pentru care publicaţiile creştine deplâng apariţia “ateiştilor sexuali” – oameni care încă cred în Dumnezeu, dar nu consideră că regulile Sale se aplică vieţii lor sexuale. Bisericile din toată America de Nord îi pierd masiv pe tineri pentru că sistemul public de educaţie face ceea ce este pus să facă: să planteze scepticismul, să submineze credinţele oricărui copil dintr-o familie creştină, şi apoi îi trimite la universitate pentru ca facultăţile de acolo să termine treaba. Acesta este motivul pentru care un uriaş număr de creştini îşi pierd credinţa în timpul universităţii.
Nici guvernul nu ne mai lasă în pace. După cum am mai scris  referitor la războiul din Ontario privind educaţia sexuală, guvernul are nevoie de posibilitatea de a reeduca copiii după valorile seculare ale sistemului lor secular şi va porni războiul cu părinţii pentru dreptul de a face astfel. În unele state europene copii sunt luaţi de lângă părinţii lor pentru că credinţele creştine îi pot „afecta” pe copii – iar unii universitari deja anunţă că creştinătatea persoanei va fi în curând „tratabilă”.
Conservatorii doresc să fie lăsaţi în pace să-şi crească copii. Din nefericire ei nu vor fi.
Seculariştii nu au avut niciodată intenţia de a ne lăsa să ne croim enclave în care să putem trăi în pace  – iar legislaţia, precum Alberta Bill 10, care îi va forţa pe cei ca fac şcoala acasă, sau în şcolile particulare, să-şi schimbe programa privind educaţia sexuală, este pur şi simplu cea mai recentă dovadă.
Rolurile s-au inversat. Acum ideologia progresivă seculară este status quo-ul, după ce s-a infiltrat şi s-a stabilit în fiecare instituţie importantă.  Ei au câştigat un nou status quo pe când noi, tradiţionaliştii, am rămas cu nimic pe care să-l putem „conserva”. Nu mai putem fi Chamberlain care cedează teritoriu bucată cu bucată – suntem de fapt broasca din oala cu apă fierbinte şi trebuie să ne decidem cum să înfruntăm aceste uzurpări pentru a păstra libertatea de care avem nevoie ca să trăim ca creştini într-o societate care ne tratează cu tot mai mult dispreţ.
Cum mai poate fi cineva un conservator într-o societate în care nu i-a mai rămas nimic de conservat şi totul pentru a se lupte? Este o întrebare presantă, iminentă, care necesită atenţia noastră. Sarcina dublă de a trece copiilor noştri credinţa noastră creştină şi de împiedica guvernul de a interfera în acest proces era odată uşoară – puteam trăi şi să-i lăsăm şi pe alţii să trăiască. Aceasta a fost însă o strategie nefericită, în special pentru că ignora masiva pierdere de viaţă prin avort care avea loc în oraşele şi cartierele noastre. A ne ridica pentru vecinii noştri pre-născuţi nu este numai o „cauză”, ci şi o poruncă biblică. Şi acum, este în chiar interesul nostru să ne implicăm. Nu sunt numai copiii altora pemtru care trebuie să ne facem griji, ci chiar ai noştri. Nu vom mai avea liniştea de a ne creşte copiii în felul în care au făcut-o părinţii şi bunicii noştri. A venit momentul să-i spunem Adevărul puterii.

Sursa: LifeSiteNews

Contestarea apelului academicienilor. Sau: Când în locul raţiunii vorbeşte Gâgă progresistu’

România, ultimul bastion al UE din Estul Europei, se găseşte, după cum voi arăta în curând într-o amplă analiză dedicată evenimentelor grupate în jurul celebrei ordonanţe 13,  sub o puternică ofensivă a instituţiilor globaliste europene şi a trompetelor, acoperiţilor şi descoperiţilor, activiştilor, mercenarilor, spălaţilor pe creier locali şi internaţionali, aflaţi în slujba ideologiilor promovate prin intermediul uniunii: globalism financiar şi politic, adică sexualitate, avort, migraţie, spălare pe creier, sclavagism fără limite.

În această notă trebuie citite şi contestarea aprinsă, criticile vehemente şi reproşurile supărate ale presei şi societăţii civile progresiste faţă de un demers perfect democratic şi normal: apelul unor academicieni pentru România. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră l-aţi citit, aşa că pentru a discuta despre el îmi permit să vă redau aici fragmentul ce cuprinde temele care îi preocupă pe respectivii semnatari şi care reprezintă centrul lui de greutate:

„îngrijoraţi de evoluţiile interne şi internaţionale din ultimele decenii, caracterizate
printr-o continuă şi alarmantă încercare de erodare a identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României, cu multe acţiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate „corectitudini politice”, dar şi cu multe acţiuni îndreptate direct împotriva Statului şi Poporului Român (rescrierea tendenţioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naţionale, subminarea valorilor şi instituţiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoştenirea generaţiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului şi subsolului, prin defrişări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităţilor economice, prin degradarea învăţământului şi a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului şi societăţii, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupţia, lipsa de eficienţă, apariţia unor tensiuni sociale,
preocupaţi în mod deosebit de încercările recurente de „regionalizare” a României sau de
crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituţiei României şi tendinţelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calităţii vieţii în aceste zone,...”

Urmează chemarea adresată intelectualilor, autorităţilor, nouă tuturor de acţiune pentru remedierea acestor defecţiuni. Care din problemele de mai sus nu este o problemă reală? Despre care dintre ele nu s-a vorbit şi nu s-a scris pe larg. Care nu a fost obiectul unor aprinse dezbateri? Este, oare, măcar una dintre aceste teme, subadiacente identităţii, suveranităţii şi unităţii, o diversiune? O pălăvrăgeală goală?

Şi atunci, ce i se reproşează apelului?

1. Că, zice Hot News alături de alte medii progresiste şi glasuri vigilente ale societăţii civile progresiste, „Academia Romana preia propaganda PSD: In pline proteste anticoruptie, face apel la cetateni sa lupte pentru integritatea teritoriala a Romaniei.”

1.1 Aceasta se vrea o ştire a unei agenţii de ştiri. Un mod „ireproşabil” şi „nepartizan” de informare, o adevărată „lecţie de jurnalism”: pui un titlu sentinţă, apoi prezinţi inocent fragmente din apel. Evident, cititorul va citi pasajele având deja formulată concluzia.

1.2 Temele enumerate în apel au fost şi sunt teme politice şi au făcut/fac parte din propaganda tuturor partidelor. A le reduce apartenenţa numai la PSD e un mod grosolan de a manipula.

1.3 Dar, dacă, prin absurd, ar fi adevărat că ele aparţin PSD-ului, care ar fi problema? Sunt inventate, nerealiste? Sau sunt bubele concrete ale României 2017? Ar reduce sau anula acest lucru, importanţa demersului academicienilor? Necesitatea dezbaterii publice a tuturor acestor teme? Păi atunci să nu mai vorbim nici despre integrare europeană, căci este propaganda principală a PNL-ului şi USR-ului, mai puţin a PSD-ului. Sau despre pace. Că ne-au omorât comuniştii (chiar şi la propriu) cu lupta pentru pace.  Sau despre democraţie, că şi Republica Socialistă România era o democraţie.

1.4 Sau se vorbeşte despre şi se dezbate numai ceea ce decid „elitele luminate” că e voie?

1.5 Şi pe urmă, dacă PSD-ul chiar ar fi preocupat de toate cele de mai sus, nu ar fi extraordinar? Nu ar merita votat cu două mâini pentru următorii 25 de ani?

1.6 De când anticorupţia este în coliziune cu integritatea teritorială a României? Sau ele trebuie puse pe agenda publică pe rând? Măi, azi vorbim despre corupţie. Marş în Piaţa Victoriei. Mâine, despre integritate. Marş la Miercurea Ciuc. Poimâine despre sănătate. Marş la Belu.

2. Că, ne spune digi 24 „este un apel cu un accent puternic naţionalist”.

2.1 Chiar aşa? Zice apelul că românii sunt cei mai tari? Cei mai buni? Cei mai viteji? Cei mai inteligenţi? Că numai noi merităm să trăim, restul să moară, sau să ne slujească nouă? Zice oare ceva despre etnicitate? Cum că românii 1 (100 %) sunt ok, iar românii 2 (unguri, sârbi, ţigani etc.) sunt  mai puţin?

Sau e vorba despre îngrijorarea unora din afară şi a cozilor lor de topor din interior despre posibilitatea de a scăpa din mână şi România, după Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, vechile modele de democratizare reuşită, azi doar, nişte mizerabile „democraţii iliberale” în viziunea constructorilor statului global? România, ultima  redută a UE, adică a globalismului financiar şi politic promotor al războiului cu identităţile (fie personale, fie naţionale), cu statele (vezi desfiinţarea frontierelor), cu familia, morala, adevărul (adevărul este relativ, deci el nu există, căci există tot atâtea adevăruri câte sunt necesare ei).

3. Că aşa este ne-o arată diversele declaraţii şi comunicate ale progresiştilor îngrijoraţi, definitoriu  şi complet lămuritor fiind „contra-apelul” unui „grup de istorici simpatizanţi  şi participanţi la proteste”, care ne luminează cum că: „În numele identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale, se atacă tocmai nevoia de modernizare a României, într-un spirit care ne inspiră vremuri apuse. Principalele pericole identificate ar fi, în opinia academicienilor semnatari ai apelului, globalizarea şi corectitudinea politică, „rescrierea tendenţioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei”, dar şi „încercările recurente de «regionalizare» a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice”. Toate aspectele invocate în apel sunt false probleme, care au ca efect divizarea şi mai accentuată a societăţii româneşti, adâncirea unor divergenţe dintre comunităţile etnice care locuiesc în România.”
Ei nu, serios? Chiar aşa? Discuţia despre globalism şi corectitudinea politică divizează societatea? Îngrijorarea privind repetatele demersuri pentru autonomie ale politicienilor şi activiştilor civici maghiari(nu ale majorităţii cetăţenilor maghiari) produc divergenţe? Dar de ce nu produc divergenţe aceste demersuri şi manifestările ostile statului ale acestor personaje?

În ceea ce priveşte hulita temă a integrităţii, suveranităţii şi unităţii am scris aici.

Lăsând de o parte faptul că semnatarii de mai sus reduc multele teme ale apelului la doar câteva, să vii tu, „istoric revoluţionar” şi să spui că cele câteva pe care le-ai ales sunt, toate, false probleme, adică minciuni, nimicuri, zero este mai mult decât a te descalifica. Poate că în societatea românească tema globalismului şi a corectitudinii politice au penetrat încă, din cauza necazurilor locale, mai puţin. Dar  când în lume, pe aceste teme, sunt înfruntări tot mai aprinse, când din cauza acestora popoarele Europei şi Americii se revoltă şi dau de pământ cu progresiştii globalişti, să spui o aşa gogomănie, nici de nivelul lui Gâgă nu te poţi numi. Doar dacă nu nivelul e de vină, ci comanda, ordinul de zi pe unitatea progresistă din România. (Iar pe respectivii semnatari sunt sigur că îi putem găsi în diverse ong-uri finanţate de UE sau/şi de Soros.) Şi că, de fapt, aşa stau lucrurile ne-o dezvăluie cu candoare  chiar comunicatul istoricilor progresişti, care iată ce ne spune:

„Încercarea actualului Guvern de a schimba printr-o procedură netransparentă a unor prevederi ale Codului Penal a fost doar ocazia şi nicidecum cauza apariţiei acestei mişcări. Dorinţa noastră de a păstra parcursul european şi euro-atlantic al României, de a continua politicile de modernizare şi sincronizare ale instituţiilor statului român cu cele ale democraţiilor consolidate din Europa şi din Statele Unite ale Americii, constituie adevărata cauză a manifestărilor de stradă.”
„Parcursul european” şi „modernizarea şi sincronizarea instituţiilor” (de parcă acestea ar fi nişte instalaţii de tip tehnic, nu cu bază umană, reglezi ceva şuruburi şi merg) astea sunt, în viziunea istoricilor militanţi, marile probleme care frământă somnul românului; nu sabotarea viitorului prin vânzarea pământului, a resurselor solului şi subsolului, prin defrişări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităţilor economice, prin degradarea învăţământului şi a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului şi societăţii, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupţia, lipsa de eficienţă, apariţia unor tensiuni sociale. Nu decăderea morală, relativismul moral rezultante ale ideologiilor globalismului progresist (socialiste, comuniste, marxiste, ca să fie mai clar).

Iată că ni se spune de-a dreptul: unii erau pregătiţi şi aşteptau doar ocazia. Cauza (motivul ascuns): dorinţa lor de a păstra parcursul UE, mai precis implementarea politicilor şi măsurilor progresiste amintite mai sus, şi sincronizarea instituţiilor locale cu cele europene (falimentare democratic, expresii tot mai evidente ale unei dictaturi ideologice avansate din statele occidentale), adică instituţii pentru măsurile şi politicile respective.

În această ecuaţie, românii din stradă, supăraţi şi nemulţumiţi pe bună dreptate pe PSD pentru manevrele grosolan arogante şi dispreţuitoare, dar şi pe toate partidele (Toate partidele, aceeaşi mizerie!), pe guvernele  şi pe parlamentele succesive, devin pe zi ce trece mase de manevră pentru obiective deloc favorabile lor.

Apelul academicienilor în formula integrală îl găsiţi aici.