Odată cu anunţul demisiei din
Pnl şi al intenţiei de a face un nou partid, Călin Popescu Tăriceanu a marcat
ultimul act al prelungitei sale agonii politice: încheierea carierei pe post de
„nebun” de serviciu, sau de Gică-Contra, al Psd-ului.
Cunoscut, până în 2004, dar şi
în continuare, ca un pasionat de maşini, motociclete, femei şi afaceri, până la
adeveni prim-ministru în anul cu pricina, CPT mai are în trecutul său o scurtă
carieră de ministru al industriei în primul guvern CDR-PD, când s-a dovedit un
Gică-Contra al industriei româneşti, ieşind peste noapte cu o listă de 35 de
fabrici, care „musai trebuiau închise”, deşi includerea pe acea listă a celor
mai multe era cel puţin îndoielnică, dacă nu chiar un sabotaj direct al
economiei naţionale.
Trecut în rezervă şi ocupat cu
pasiunile mai sus menţionate, CPT reapare în prim-planul politicii după
carambolul candidaturilor la preşedinţie
din Alianţa DA: Băsescu trece în locul lui Stolojan, care, real sau doar pentru
a justifica mişcarea anterioară, se dă suferind şi abandonează conducerea. Para
mălăiaţă cade în gura lui, după cum ştiţi deja, Tăriceanu, şi astfel acesta
ajunge premier.
Aducerea lui în fruntea
partidului şi, implicit, desemnarea pentru viitorul post de prim-ministru rămân
totuşi un mister în condiţiile în care în 2004 se profilaseră destul de limpede
o posibilă cooperare Pnl-Psd: „mânuitorii” din spate sau din media ai Pnl,
Patriciu, pe de o parte, (beneficiar al uriaşului tun oferit de Psd,
Rompetrolul) şi Roşca Stănescu-Ziua (partener de afaceri şi intim al primului
şi abonat la reclama grasă a instituţiilor de stat de pe vremea lui Năstase),
pe de alta, aduseseră de nenumărate ori în discuţia publică oprtunitatea
acestui parteneriat. În această ecuaţie, Tăriceanu intra firesc ca un apropiat
al lui Patriciu şi, evident, al lui Roşca Stănescu. Şi totuşi, din activul mai
bogat în competenţe al Pnl din acel moment , chiar surprinzător pentru public
şi nesperat pentru el, apare Tăriceanu.
Apartenenţa proaspătului
prim-ministru la grupul organizat de sprijin şi influenţă Psd, devine repede
clară în vara lui 2005 când acesta refuză să mai îndeplinească punctele din
planul comun al DA, declanşarea alegerilor anticipate, care ar fi adus
alianţei, pe valul de optimism şi încredere al momentului, o majoritate de
peste 60 % în parlament. Adică posibilitatea renunţării la UDMR, minorităţi,
transfugi, independenţi etc şi realizarea punctelor principale din programul de
guvernare.
Urmează cea mai aiuritoare
guvernare din istoria României, în care un partid cu doar 20 % reuşeşte să se
menţină la putere aproape trei ani (cu sprijinul socialiştilor, maghiarilor,
voiculeştilor etc.). Buna şi ferma guvernare a lui Tăriceanu în această
perioadă este doar un mit. În ceea ce priveşte fermitatea, să ne amintim de nu
mai puţin celebrele apelative Moliceanu şi Răzgândeanu, care, după cum s-a
văzut şi din 2009 încoace, după ce a pierdut conducerea partidului, îl
caracterizează mult mai bine. Tăria lui în a-l înfrunta pe Băsescu a avut un
singur nume: Psd, care i-a stat în spate în toată această perioadă şi s-a
înfruptat copios din fructele guvernării (a se citi: banii bugetului) alături
de Pnl, chiar dacă nu a avut miniştri în guvern. Să ne amintim astfel de
masivele plecări de bani (cum a fost şi în toamna lui 2008, înaintea
elegerilor) de la guvern către autorităţi locale (evident, mai ales psd şi
pnl), chiar şi atunci când criza mondială se declanşase oficial, iar viitorul
începea să se întunece şi pentru zglobia Românie. Tot astfel şi cu mitul boom-ului economic al
guvernului Tăriceanu: nimic mai mult decât o aliniere an României la falsul
boom internaţional, care a lăsat în urmă prăpăd şi jale în întreaga lume.
Dar să trecem mai departe.
Condus de aceiaşi strategi, şi încă netrezit din visul în care venea ca
Făt-Frumos pe motocicletă cu amantă nouă la guvern, după alegerile din 2008
Tăriceanu refuză intrarea la guvernare
alături de Pdl şi ca urmare, pierde partidul în favoarea lui Antonescu – ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă oamenii săi
ar fi ajuns din nou – sau ar fi rămas mulţi din ei pe locurile deja deţinute –
pe posturile centrale şi locale pe care le aduce orice participare la tortul
puterii. Refuză el cooperarea cu Pdl-ul, dar nu refuză, puţin mai târziu,
Psd-ul. Probabil de aceea şi primise
ordinul de a refuza.
Din acel moment şi până în
prezent, CPT a dat imprersia că din când în când se trezeşte şi, cu glasul său
de actor de actor american pornind din statura sa impozantă, enunţă o idee pe
care nu o poate duce la capăt, căci între timp se plictiseşte, începe să se
joace cu maşinuţele, sau adoarme din nou. Traseul lui din aceşti ultimi 4 ani este
un amestec curios de mici răbufniri de (aparent) iluminare şi orgoliu şi, deci de
opoziţie la Antonescu. În jurul lui, din când în când, în interiorul Pnl dar
mai ales în cei care aşteaptă în afară o fisură a Uslului, apar speranţe că va
lua steagul şi va purcede la luptă pentru recuperarea onoarei pătate a
liberalismului românesc. Dar, fie pentru că cei de la butoane îi strigau să
stea jos că a greşit replica, sau îl retrăgeau după ce îşi făcea o scurtă
datorie de agitator al apelor şi aşa tulburi ale politicii româneşti, fie
pentru că a lua un astfel de steag însemna o muncă serioasă şi timp mai puţin
pentru celelalte pasiuni, de fiecare dată Tăriceanu se întorcea cuminte la
existenţa sa ştearsă de deputat Pnl, ratând încă o şansă de a marca cu adevărat
vitejeşte istoria. Acesta a fost traseul lui şi atunci când organizaţia
sectorului 1 din Bucureşti şi alte câteva glasuri din ţară au intrat în
coliziune directă cu Antonescu. Tăriceanu a părut, pentru o clipă, gata să
treacă în fruntea rebelilor; până pe seară însă, când avea probabil alt program,
Răzgândeanu uitase deja despre ce e vorba.
Şi iată că în 25-26 februarie,
când Antonescul rupe Usl-ul şi devine un pericol major pentru Psd, Moliceanu se
reactivează brusc şi nu mai adoarme până când nu anunţă părăsirea Pnl-ului
(doar o formalitate, altfel fiind plecat de mult) şi înfiinţarea Partidului
Reformator Liberal, ceea ce noi cu toţii credem, acum că îl cunoaştem atât de
bine, că se vaîntâmpla într-o noapte în care CTP va dormi ca un copilaş legănat
de vise. Asta doar dacă, şefii lui din/care mânuiesc Psd-ul nu-l vor pune pe
săracul om la treabă o lună-două, ca să mai rupă ceva simbriaşi şi să strice
jocurile Antonescului.
Cam asta ar fi vesela şi
trista poveste a unui om fără calităţi, care a ajuns mare între alţi oameni
fără calităţi, poveste din care noi trebuie să ne ducem acasă următoarea morală:
Călin Popescu
Tăriceanu a fost şi este omul Psd-ului . Legătura e veche şi organică, aşa cum
ceva mai veche trebuie să fie şi ideea, căreia îi face astăzi reclamă Ponta,
candidaturii omului de casă al Psd la alegerile prezidenţiale cu susţinere
socialistă, astfel încât să rupă Pnl-ul şi să reducă şansele lui Antonescu.
Căci, zice Victoraş, ar putea face echipă bună cu el. Adică, ar lăsa postul de
preşedinte pe mâna altuia, în condiţiile în are Constituţia nu se va mai
modifica. Dar cine îl crede? Tăriceanul? Dacă e ordin!
