luni, 31 ianuarie 2011

DESPRE SUB-OAMENI CU LEV ŞESTOV

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi - sub-omul - şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora..

Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane: Unii susţin că omul coboară din maimuţa, alţii ca a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.


DESPRE SUB-OAMENI CU PĂRINTELE SERAFIM ROSE

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi - sub-omul - şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora. 
Primul cuvânt aparţine părintelui Serafim Rose şi este de fapt un mic fragment dintr-o carte scrisă cu 60 de ani în urmă, pe vremea când era doar Eugene Rose, un proaspăt convertit la ortodoxie revenit din infernul pe care îl va descrie în această carte pentru oamenii de atunci şi, mai ales, pentru cei de astăzi : Nihilismul - o filosofie luciferică. Este, de fapt, şi cel care îi dezvăluie numele.

Dar ce înseamnă, mai concret, această „mutaţie”, „omul nou”? Este omul lipsit de rădăcini, fără continuitate, cu un trecut pe care nihilismul  i l-a distrus, materialul brut al visului oricărui demagog; „liberul cugetător” şi scepticul, închişi numai faţă de adevăr, dar „deschişi” faţă de orice nouă modă intelectuală, pentru că nu au nici o bază intelectuală; „căutătorul” unui fel de „nouă revelaţie” gata să creadă în orice este nou, pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el; planificatorul şi experimentatorul, care adoră „faptul”, pentru că a abandonat adevărul, şi care vede lumea ca pe un vast laborator în care el este liber să determine ceea ce este „posibil”; prefăcându-se că este smerit numai pentru a-şi cere „drepturile”, şi totuşi plin de mândria de a aştepta să i se dea totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fără conştiinţă şi fără valori, aflat astfel în voia „stimulilor” mai puternici; „rebelul” care urăşte orice constrângere  şi orice autoritate, pentru că el însuşi îşi este singurul dumnezeu; „omul maselor”, acest barbar de tip nou, „redus” şi „simplificat” la extrem şi capabil doar de cele mai elementare idei, şi în acelaşi timp dispreţuitor faţă de oricine îşi permite să dezvăluie gânduri superioare sau complexitatea reală a vieţii.
Toţi aceşti oameni se revendică de la un unic şablon al „omului nou”, a cărui modelare a reprezentat scopul însuşi al nihilismului. Dar simpla descriere nu înseamnă şi recunoaşterea acestui tip uman; trebuie mai întâi să-i vezi chipul. Şi, de altfel, un asemenea chip a fost portretizat destul de recent; este chipul care apare în sculptura şi în pictura contemporană, care a apărut, în cea mai mare parte, începând cu sfârşitul celui de al doilea război mondial pentru a revela realitatea produsă de  cea mai concentrată epocă nihilistă din istoria umanităţii.
Chipul uman, s-ar părea, a fost redescoperit în această artă; din haosul abstractizării totale ies la iveală forme identificabile. Rezultatul, se presupune, este un „nou umanism”, o „întoarcere la om” care, în mod semnificativ şi spre deosebire de şcolile artistice ale secolului XX, nu este o invenţie artificială a cărei substanţă se ascunde în spatele unui nor al jargonului iraţional, ci o dezvoltare spontană care pare să aibă rădăcini adânci în sufletul omului contemporan. Spre exemplu, în lucrările unor Alberto Giacometti, Jean Dubuffet, Francis Bacon, Leon Golub, Jose Luis Cuevas – pentru a lua un eşantion internaţional  – pare să existe o artă „contemporană” veritabilă care, fără să abandoneze dezordinea şi „libertatea” abstracţiei, îşi îndreaptă atenţia de la tendinţa de evadare către un „angajament uman” mai serios.
Dar către cel fel de „om” s-a „întors” această artă? În mod sigur nu este omul creştin, omul după chipul lui Dumnezeu, pentru că nici un om „modern” nu mai crede în El; nu este vorba nici de omul „simplificat” al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii „evoluaţi” îl consideră compromis şi demodat. Nici măcar de „omul” desfigurat şi denaturat al artei „cubiste” şi „expresioniste” de la începutul acestui secol; chipul uman pe care îl revelează această nouă artă începe acolo unde arta se termină şi încearcă să intre pe un nou tărâm pentru a descrie un „om nou”.
Observatorului creştin, preocupat nu atât de ceea ce avangarda socoteşte la modă şi sofisticat, ci de adevăr, nu-i trebuie multă reflecţie pentru a înţelege secretul acestei arte: de fapt, aici nici nu se pune problema „omului”; este o artă deopotrivă subumană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură inferioară care a apărut („a sosit”, după cum se exprimă Giacometti) din adâncuri neştiute.
Trupurile pe care şi le însuşeşte această creatură (şi în toate metamorfozele se manifestă aceeaşi creatură) nu trebuie să fie obligatoriu în mod violent deformate; aşa cum sunt ele, contorsionate şi deformate, aceste trupuri sunt mai „realiste” decât chipurile umane din arta modernă timpurie. Această creatură, în mod evident, nu este victima unui atac violent; ci, mai degrabă, s-a născut deformată, este o „mutaţie” autentică. Se poate observa asemănarea dintre aceste chipuri şi fotografiile unor copii născuţi diformi de mii de femei cărora li s-a administrat medicamentul Thalidomid în timpul sarcinii; şi în mod sigur nu am văzut încă ultimele „coincidenţe” monstruoase de acest fel.
Dar mai grăitoare decât trupurile acestor creaturi sunt chipurile lor. Ar fi prea mult să spunem că aceste chipuri exprimă lipsa de speranţă; asta ar însemna să le atribuim o anumită rămăşiţă de umanitate de care sunt în mod evident lipsite. Sunt mai degrabă chipuri „reglate” după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienantă, nu inumană, ci „a-umană” . Suferinţa interioară, furia şi disperarea primilor expresionişti apar încremenite în această artă şi delimitate de o lume faţă de care primii moderni au avut cel puţin o relaţie de negare; această nouă artă îşi creează o nouă lume. Omul se reduce la o caricatură a sa; el nu mai este înfăţişat în convulsiile morţii spirituale, devastat de nihilismul hidos al secolului nostru care nu a atentat numai la trupul şi sufletul omului, ci chiar la ideea de om şi la natura umană. Acum toate acestea au fost depăşite; criza s-a încheiat; omul este mort. Noua artă celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor inferioare, subumanitatea.
Ne-am ocupat cu această artă pe o întindere probabil disproporţionată faţă de valoarea ei intrinsecă, dar am făcut acest lucru pentru că această artă este – pentru cei care au ochi să vadă – o mărturie concretă şi inconfundabilă despre o realitate care, exprimată în mod abstract, pare incredibilă. E uşor să respingi drept fantezie „noua umanitate” anticipată de un Hitler sau de un Lenin; şi chiar planurile nihiliştilor respectabili din mijlocul nostru care discută astăzi cu calm despre înmulţirea ştiinţifică a „supra-omului biologic” sau proiectează o utopie a „omului nou” care s-ar putea constitui prin cea mai sumară „educaţie modernă” şi printr-un strict control al minţii, par îndepărtate şi foarte puţin evidente.
Dar confruntându-te cu imaginea actuală a „omului nou”, o imagine brutală şi dezgustătoare dincolo de orice imaginaţie şi în acelaşi timp atât de nepremeditată, consecventă şi răspândită în arta contemporană, eşti prins imediat în capcană şi întreaga oroare a stării contemporane a omului te izbeşte cu o forţă pe care nu o poţi învinge prea uşor.

Biserica si politica

S-a spus de nenumarate ori ca Biserica nu trebuie sa priveasca spre politica. Si se spune in continuare acest lucru, ca si cand am avea parte de un domnitor crestin, de o constitutie bazata pe revelatia dumnezeiasca sau de un popor dreptcredincios. Asumarea acestei atitudini, s-a intors impotriva Bisericii. Poporul a fost "luminat" de politicienii nostri si a ajuns sa considere sau chiar sa lupte ca nefirescul sa faca parte din normalitate, vezi homosexualitatea. Nu stiu cate proiecte de legi au fost promovate in Parlament impotriva Bisericii, dar imi este din ce in ce mai clar ca acest lucru este in derulare.
Este limpede ca avem o clasa politica improvizata in credinta si spiritualitatea ortodoxa. Nu am vazut niciun om politic care sa afirme "ca ortodox, eu vad lucrurile in acest fel". Si fiind improvizati, politica lor fata de Biserica este nesatisfacatoare.
Cand Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania a afirmat ca Biserica trebuie sa fie pregatita sa se implice electoral in urmatoarele alegeri, multi s-au ridicat impotriva sa. Televiziunile au prezentat aceasta atitudine ca pe un scandal. A fost nevoie de un comunicat al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului, pentru a se inlatura orice confuzie. Ierarhul Bartolomeu Anania a precizat ca Biserica nu face politica si nici nu va face politica, dar isi permite ca din patru in patru ani, cu ocazia alegerilor, sa ajute ca politica tarii sa fie facuta de cei mai buni oameni. Asa ca ea isi va asuma doar rolul de sfatuitor. Si iata ce intelege ierarhul prin sfatuitor: "Alegatorii sunt impartiti in cei care sunt membrii unor partide politice (cu ei nu vom avea treaba) si indecisii. Or, preotul este sfatuitorul dintotdeauna al enoriasilor lui. Si atunci daca aceasta categorie, indecisii, il intreaba pe preot: "Parinte, cu cine crezi ca trebuie sa votez?", el nu are voie sa ridice din umeri si sa spun ca Biserica nu face politica".
Printr-o astfel de atitudine, Biserica nu doreste sa concureze cu partidele. Sa nu uitam ca ea se roaga "pentru unirea tuturor", "ca intr-un gand sa marturisim", asadar ea nu doreste sa-i imparta pe oameni, ci doar sa se exprime in legatura cu calitatea morala a celor propusi spre a ne conduce. Vrea sa fie alesi nu cei ce vor sa stapaneasca, ci cei ce vor sa ne slujeasca. O astfel de masura nu afecteaza libertatea persoanei, caci aceasta poate vota cu cine doreste, este vorba doar de un sfat, iar sfatul poate sa fie urmat sau nu. Nu e o porunca, ar fi si anticonstitutional acest lucru. Asa ca Biserica nu impune, ea doar sfatuieste.
Bineinteles, o astfel de atitudine nu este ferita si de dificultati. Daca avem in vedere ca anumiti clerici au facut politica in functie de varii interese, in timp ce Biserica nu este de acord cu acest lucru, e de la sine inteles ce se va intampla daca Sfantul Sinod ar impartasi punctul de vedere al Inalt Preasfintitului Bartolomeu. Va exista riscul sa apara si alti slujitori care sa-i sfatuiasca pe oameni sa voteze dupa alte criterii decat cel morale. Dar dincolo de erorile care pot aparea, nu se poate ca implicarea Bisericii in sfatuirea credinciosilor in probleme electorale sa nu fie benefica. E bine sa retinem ca niciodata si nicaieri nu a condus poporul. Conducerea a fost in mana politicienilor. Ceea ce doreste Biserica e sa aiba parte de conducatori drepti: "Cand dreptii domnesc, se bucura poporul, iar cand stapanesc cei faradelege, poporul suspina" (Pildele lui Solomon 29, 2).
Adrian Cocosila  

(Text de pe CrestinOrtodox.ro)

Comunicat de presă


ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

ALLIANCE OF ROMANIA’S FAMILIES
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
office@alianta-familiilor.ro

CINCI MII DE SEMNĂTURI PE DECLARAŢIA DE LA TIMIŞOARA

Luni, 31 ianuarie 2011: A trecut mai puţin de jumătate de an de la lansarea Declaraţiei de la Timişoara şi astăzi Alianţa Familiilor din România vă aduce la cunoştiinţă că principiile ei au atins sufletul cetăţenilor ţării.
AFR a redactat Declaraţia de la Timişoara, un document care se vrea a fi un reper pentru creştinii din Romania în aceste timpuri dominate de non-valori. Totodată, Declaraţia este opozabilă aleşilor politici şi celor ce candidează pentru a-i reprezenta pe cetăţeni.
Declaraţia de la Timişoara, iniţiată şi redactată de Alianţa Familiilor din România pe 20 martie 2010, cu prilejul conferinţei anuale AFR ţinută la Centrul Areopagus din Timişoara, şi lansată pe 21 august 2010, reprezintă un punct de cotitură în conştiinţa creştinilor români care, dincolo de diferenţele denominaţionale, ţin la valorile fundamentale ale Sfintei Scripturi, ale moralei creştine şi la implementarea acestora în societatea civilă.
La aproape jumătate de an de la lansarea Declaraţiei, ne simţim încurajaţi de reacţiile pe care le-a stârnit aceasta. Avem nevoie de un numitor comun, un element de unitate care să ne permită o focalizare pe implementarea obiectivelor noastre în societate. Conţinutul Declaraţiei a atins sufletul românilor generând, până în prezent, peste 5000 de adeziuni.
„Este un barem încurajator,” a afirmat d-l Bogdan Mateciuc, Director Executiv AFR.
„Declaraţia a avut şi o rezonanţă internaţională, mulţi dintre semnatarii Declaraţiei fiind români din diaspora, dar şi creştini din lumea întreagă. Apreciem această solidaritate internaţională.”
Vă reamintim două dintre punctele prevăzute de prezenta declaraţie, acestea fiind obiective promovate de AFR: protejarea familiei şi respectarea vieţii.

1. Familia întemeiată pe căsătoria între un bărbat şi o femeie este o instituţie
fundamentală a societăţii, creată de Dumnezeu şi expresie a complementarităţii
naturale dintre bărbat şi femeie, a dragostei şi respectului reciproc.
 
2. Dreptul la viaţă, începând cu momentul conceperii şi până la moartea naturală,
este un drept fundamental al tuturor fiinţelor umane.

Ne exprimăm în continuare mulţumirea faţă de cei care au ales să ne susţină în această luptă prin adeziunile deja exprimate şi ne exprimăm anticipat aprecierea faţă de cei ce suntem siguri că se vor regăsi în Declaraţie prin viitoarele adeziuni. Declaraţia rămâne disponibilă pentru a fi semnată pe o durată nelimitată. Îi încurajăm, de asemenea, pe toţi cei ce au semnat-o deja să continue să o dea mai departe pentru a fi semnată.

Declaraţia de la Timişoara este afişată spre semnare online la adresa

marți, 25 ianuarie 2011

SUB-OAMENI: Gelu Voican Voiculescu

Neruşinarea oamenilor lui iliescu – după modelul şefului lor – nu are limite. După ce alături de ceilalţi complotişti şi-a bătut joc de această ţară în toate modurile posibile, după ce au jefuit-o vândut-o, ruinat-o, prostit-o, depopulat-o … GVV se dă acum victimă şi vrea bani. Banii cui? Zice el: Ai statului! Dar oare cine e statul? De unde are el bani? De la onorabila sa mamă? Nu, de la noi. Adică, GVV vrea să ne mai ia odată banii.
Dezgustătoare creaturi ies din acest pământ. Chiar şi trolii pe care îi aminteam mai devreme încep să pară prietenoşi şi, oarecum, simpatici.

Ponta, Antonescu&Comp. – Nişte sub-oameni!


Căci cum altfel te poţi numi atunci când înjuri, urli, fluieri, huidui în timp unor festivităţi legate de trecutul neamului?
Şi mai ales atunci când faci toate astea în timpul cântării imnului? De unde poţi veni, unde te-ai născut, cine te-a educat, te-a educat cineva? Câtă mizerie poate să zacă în tine, cât gunoi, câtă scârnă, ca să pui la cale astfel de “manifestări populare” şi să te manifeşti popular astfel?
Nu-ţi place Băsescu, ai ceva cu el, îl urăşti chiar – eşti liber, fă-o. Si huiduie, tropăie, behăie, mugeşte. Dar în alt moment, în alt loc, altfel.
Vrei să fii respectat? Respectă. Unirea nu e a lui Băsescu cum nu a fost nici a lui Iliescu sau a lui Constantinescu. E a noastră. Huidui acolo, înjuri, scuipi, urli – mie îmi faci toate astea! Strămoşilor tăi le faci toate astea! Neamului întreg – care nu se rezumă la cei care trăiesc acum, ci coboară prin secole şi milenii – îi faci toate astea!

Oamenii revoltaţi de ieri mi-au amintit de creaturile întunericului, pământului şi focului din filmul Stăpânul inelelor. (Vă aduceţi aminte, cei care aţi văzut filmul, cât de greţos şi terifiant sugestivă era naşterea acelor făpturi?) Şi de câte ori mă gândesc la ei, şi de câte ori mă voi gândi la ei, de acum încolo, Ponta şi Antonescu îmi vor apărea ca trolii şefi ai armatei trolilor pe care parcă îi văd cum se întrupează
din pământul mâlos.

joi, 13 ianuarie 2011

"Ţara noastră se află sub ocupaţie străină"

Dar noi am deschis porţile - ar putea fi completarea acestui titlu al textului original.
Iată un cuvânt despre adevărul zilelor pe care le trăim. Un text care pune degetul în adâncimea rănii și dă și vindecarea: terapie spirituală. Un text perfect aplicabil pentru România (uitaţi că scrie undeva Grecia) și pe care l-am fi așteptat şi de la BOR

Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia: "Tara noastra se afla sub ocupatie straina".

"CATRE POPOR"

enciclica a Sfantului Sinod al Bisericii Greciei

Ierarhia Bisericii Greciei care s-a întrunit în sedinta ordinara pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia sa se adreseze crestinilor sai, poporului lui Dumnezeu, dar si fiecarui om bine intentionat, pentru a vorbi pe limba adevarului si a dragostei.

Zilele pe care le traim sunt grele si critice. Trecem ca tara printr-o criza economica cumplita care creeaza multora nesiguranta si teama. Nu stim ce ne asteapta în ziua de maine. Þara noastra se pare ca nu mai este libera, ci în fapt este administrata de creditorii nostri. Stim ca multi dintre voi asteptati de la Biserica ce va pastoreste sa vorbeasca si sa ia pozitie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Este adevarat ca ceea ce se întampla în patria noastra este inedit si cutremurator. Criza duhovniceasca, sociala si economica merge mana în mana cu rasturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezradacinarii si distrugerii temeiurilor multor traditii care pana acum erau considerate de la sine întelese pentru viata din spatiul nostru. Din punct de vedere social se opereaza o rasturnare a datelor si a drepturilor, desigur cu un argument evident: masurile acestea le cer creditorii nostri. Declaram de aceea ca suntem o tara sub ocupatie si ca executam poruncile conducatorilor-creditorilor nostri. Intrebarea care se naste este daca solicitarilor lor privesc doar chestiunile economice si de asigurari sau vizeaza si fizionomia duhovniceasca si culturala a patriei noastre.

In fata acestei situatii orice om rational se întreaba: de ce nu am luat mai devreme toate aceste masuri drastice, care astazi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societatii si ale economiei pe care azi le realizam în un mod brutal? Persoanele de pe scena politica din tara noastra sunt, de decenii, aceiasi. Cum au socotit atunci costul politic, stiind ca conduc tara la catastrofa, iar azi ei se simt în siguranta, pentru ca actioneaza de pe pozitia celor care dau porunci? Au loc rasturnari radicale pentru care altadata se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fara împotriviri.

Criza noastra economica, în cuvinte foarte simple, se datoreaza diferentei dintre productie si consum. Intre ritmul lent al productiei pe care îl atingem si nivelul ridicat de viata cu care ne-am învatat sa traim. Cand ceea ce se consuma este mult mai mare decat ceea ce se produce, atunci balanta economica înclina spre partea cheltuielilor. Þara noastra, pentru a face fata, este nevoita sa se împrumute cu speranta ca balanta perturbata se va reechilibra. Atunci cand însa nu se întampla acest lucru si creditorii cer returnarea împrumuturilor plus dobanda, se ajunge la criza si la faliment. Criza economica care chinuie si domina tara noastra nu este însa decat varful iceberg-ului. Este urmarea si rodul unei alte crize, a celei duhovnicesti. Disproportia dintre productie si consum prezinta însa nu doar o dimensiune economica, ci în primul rand este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovnicesti, care priveste atat conducerea tarii, cat si poporul. O conducere care nu a putut sa aiba o atitudine responsabila fata de popor, care nu a putut sau nu a vrut sa vorbeasca pe limba adevarului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relatiile clientelare, numai si numai pentru ca a avut ca scop detinerea puterii. O conducere care în practica se vadeste ca a subminat interesele reale ale tarii si ale poporului.

Si pe de alta parte, un popor, adica noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lasat prada bunastarii, îmbogatirii facile si traiului bun, ne-am dedat castigului usor si înselaciunii. Nu ne-am pus problema adevarului lucrurilor. Revendicarea arbitrara a drepturilor de catre bresle si grupuri sociale, cu o desavarsita nepasare fata de coeziunea sociala, au contribuit în mare masura la situatia de astazi.

Esenta crizei duhovnicesti este absenta sensului vietii si încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adica în instinctul lui egoist. Un prezent fara viitor, fara perspectiva. Un prezent condamnat la plictis si monotonie. Viata a devenit un interval de timp între doua date, a nasterii si a îngroparii, cu un interval necunoscut între ele.

Intr-o asemenea perspectiva, desertaciunea se ia la întrecere cu irationalul si lupta o castiga totdeauna tragicul. Cand te adresezi tinerilor si îi întrebi: "de ce iei droguri, fiule?" si îti raspund: "spuneti-mi dumneavoastra de ce sa nu iau? Nu sper nimic, nu astept nimic, singura mea bucurie este atunci cand înfig injectia si calatoresc (în alte lumi)"; sau atunci cand atragi atentia unui tanar ca luand droguri va muri, iar el îti raspunde cu un zambet tragic: "nu întelegeti ca eu iau droguri, ca sa traiesc", atunci întelegi cat de incredibil de adevarate si de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. In loc deci de sens al vietii noi am urmarit bunastarea, traiul bun, puterea economica. Cand însa nu exista alta perspectiva de viata în afara de consum, cand puterea economica si demonstrarea ei ostentativa devine singurul mod al recunoasterii sociale, atunci diferentierea de restul lumii este singurul drum de viata, pentru ca altfel, daca nu esti imoral, esti prost. Asa au gandit si au faptuit multi, asa am ajuns la diferentierea si de putere, dar si de pozitie în poporul nostru. Intrebarea – dilema lui Dostoievski "libertate sau fericire?" o traim în tot tragicul ei. Am ales bunastarea contrafacuta si am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea tarii noastre.

Astazi omul în mod justificat tremura mai degraba "oare nu cumva i se vor micsora veniturile?", dar nu se nelinisteste pentru deficientele educatiei care îi privesc pe copiii sai si nu se îngrijoreaza de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenta adevaratei crize si sursa crizei economice pe care atat de nemilos o exploateaza actualii "negustori de popoare".

In Sinodul Ierarhiei, noi, parintii vostri duhovnicesti, ne-am facut autocritica, am dorit sa ne confruntam cu responsabilitatile noastre si sa cercetam care este partea noastra de vina în prezenta criza. Stim ca uneori v-am mahnit, v-am smintit chiar. Nu am reactionat direct si la momentul potrivit fata de atitudini care v-au ranit. Negustorii distrugerii relatiei dintre popor si Biserica sa care îl pastoreste au exploatat îndeajuns si în mod pragmatic scandalurile fabricate si au încercat sa destrame încrederea dumneavoastra în Biserica.

Dorim sa va spunem ca Biserica are antidotul consumului ca mod de viata si acesta este asceza. Si daca consumul este sfarsitul, pentru ca este o viata fara sens, asceza este drumul, pentru ca conduce la o viata cu sens. Asceza nu este privarea de placere, ci îmbogatirea vietii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competitie si la medalie, iar aceasta medalie este viata care biruieste moartea, viata care se îmbogateste cu dragoste. Asceza este drumul libertatii, împotriva sclaviei inutilului care astazi ne înjoseste.

Ne nelinisteste situatia Educatiei noastre, pentru ca sistemul educational actual se raporteaza la elev nu ca la o persoana, ci ca la un calculator electronic si singurul lucru pe care îl face este sa îl "încarce" cu materie, neinteresandu-se de întreaga sa personalitate si de aceea copiii nostri cu îndreptatire se împotrivesc. De aceea suntem nelinistiti în privinta proiectului Noului Liceu care se pregateste. Manualele scolare se scriu, într-adevar, cu raspunderea guvernului, dar continutul lor îl vizeaza si pe ultimul cetatean grec, care asteapta de la Biserica sa sa îi faca cunoscut cu putere si glasul sau smerit.

Intelegem ca toate parohiile noastre trebuie sa devina spatii ospitaliere pentru tinerii nostri, asa cum sunt deja destule dintre ele, în care multi tineri gasesc refugiu în cautarea lor dupa sens si speranta.
Stim ca cereti de la noi, pastorii vostri, o Biserica eroica, cu vigoare, care sa aiba cuvant profetic, cuvant pentru tanarul contemporan, nu o Biserica secularizata, ci una sfintita si sfintitoare, o Biserica libera si care sa pastoreasca cu putere. O Biserica care nu se teme sa ia pozitie fata de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent daca împotrivirea conduce la prigoana si martiriu.

Biserica este singurul organism care poate sa stea nemijlocit alaturi de om si sa îl sprijine. Biserica însa suntem cu totii si aceasta este puterea noastra si puterea ei. La unitatea dintre pastori si popor tintesc negustorii de popoare si încearca sa o submineze. Ei stiu ca daca vor "pierde" pastorul, cu usurinta se vor risipi oile si le vor supune. Istoria ne învata ca acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul si înjosirea lui. Intruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoastere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernarii, ci acelora care exploatand guvernarea si ascunzandu-se în spatele puterii lucreaza sa va priveze de speranta. Aduceti-va aminte ca pentru multi specialisti în economie, prezenta criza este fabricata, este o criza care urmareste controlul mondial de catre puteri care nu sunt iubitoare de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvant pentru actuala situatie, pentru ca nu a încetat sa fie si trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate sa îngaduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare sa arate disponibilitate pentru marturisire si martiriu. Stim ca oamenii de langa noi sufera de foame, se afla în saracie, se sufoca economic, deznadejdea de multe ori stapaneste inima lor. Cunoastem acest lucru, pentru ca prima lor oprire în cautarea sperantei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul si lupta noastra este ca fiecare parohie sa devina centrul de unde activitatea pastorala a bisericii locale sa îmbratiseze întreaga societate locala respectiva.
Decizia noastra este sa cream un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmari îndeaproape si de a preîntampina metodic problemele pe care le creeaza prezenta criza. Scopul nostru este sa dezvoltam lucrarea de asistenta sociala a fiecarei parohii, în asa fel încat sa nu mai existe nici macar un om care sa nu aiba o farfurie de mancare. Cunoasteti si dumneavoastra ca în aceasta privinta Biserica realizeaza o lucrare uriasa. Cunoasteti acest lucru, pentru ca multi dintre dumneavoastra sprijiniti voluntar acest efort al parohiei voastre si îl sustineti economic. Va chemam sa stati aproape fiecare de parohia voastra, ca sa ne confruntam împreuna cu aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut si alta data prin saracie si foame, dar a îndurat si a biruit, pentru ca atunci avea perspective. Noi toti putem sa ajutam pe unul si unul pe multi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frica, ci de putere si de dragoste. Cu acest duh, adunati în jurul marii noastre familii, Biserica, scotand la iveala greselile noastre, cautand sensul vietii în dragoste, vom iesi din acest ceas greu.

Ierarhia Bisericii Greciei

(Traducere Mihail Ilie)

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...