PSD-ul este darnic şi de responsabil! De ce să-l de ce să-l mai schimbăm în 2016?

s-ar putea întreba alegătorul. Sau, dacă Liviu Dragnea este un politician atât de raţional şi de responsabil, cum îl laudă chiar liberalii, şi dacă el şi PSD-ul se înţeleg atât de bine cu preşedintele, şi vor să se lase folosiţi de acesta şi, la rândul lor să-l folosească pentru binele poporului, nu ar fi domnul Dragnea cel mai bun să conducă guvernul PSD de după alegeri? Şi să se jertfească şi PNL-ul pentru binele ţării şi să rămână în opoziţie ca să supravegheze guvernarea? Sau poate să facă un armistiţiu pe termen lung, aşa cum a propus (iarăşi) raţionalul domn Dragnea, să facă un plan pentru următorii 20-30 de ani, ei să ne conducă şi noi să fim fericiţi?

Minunea, magia şi politica

Minunea este o lucrare a lui Dumnezeu prin care realitatea este schimbată în bine în profunzime, iar sensul ei este mântuirea omului. Ea poate fi o întoarcere a unui destin ce se îndrepta către un rău, aparent, de neocolit, o manifestare de putere, de rezistenţă imposibilă pentru un om normal în faţa unui crunt accident, a unei boli terminatoare sau a unor chinuri la care îl supun alţii, o schimbare de profunzime a unei persoane sau mai multor persoane ca urmare a unei experienţe limită... De aici o conotaţie pozitivă pentru cuvintele din familia acestui substantiv.

Magia poate fi vrăjitorie, şi atunci schimbă realitatea în rău, sau iluzionism-scamatorie-şarlatanie, caz în care nu o schimbă, ci numai o ascund, o ocultează. În acest al doilea caz, ea ridică perdele de fum, montează jocuri de lumini, umbre şi sunete, amestecă proiecţii iluzorii, pentru ca subiectul să creadă că realitatea este alta. Sau hipnotizează, condiţionează, sugestionează subiectul în acelaşi scop.

Politica lucrează cu magie şi este, chiar şi la originea formulei actuale a democraţiei, magie. Principala preocupare a politicienilor, imediat după cea a îmbogăţirii personale, este de a ne face să credem că ei nu sunt tâlhari şi căpcăuni, ci feţi-frumoşi, care se jerfesc pentru ţară şi nu jertfesc ţara pentru ei. De aceea sunt foarte circumspect când aud despre minuni în politică şi mai ales nu cred în minuni care vorbesc despre sute de politicieni transformaţi  peste noapte în persoane raţionale, înţelepte şi responsabile. Ceea ce nu înseamnă că nu aştept şi accept cu bucurie să fiu contrazis de realitate. 

PSD surround, stereo, 3 D, ceaţă, sclipici, dans şi bune maniere

PSD-ul face de ceva vreme – ticluit sau doar oportunist – un joc dublu pe cele două dimensiuni importante pentru români: una cea a veniturilor, importantă în orice clipă, şi una a liniştei, înţelegerii, conlucrării, păcii şi armoniei politice, importantă în ultimii ani ca urmare a diabolizării lui Traian Băsescu şi implicit al modului său de  a se mişca în politică.

Pe de o parte, incisivul şi neastâmpăratul domn Ponta, descălecat de la partid, dar încă călare la guvern, loveşte nemilos electoratul cu măriri de pensii şi salarii. O face după ureche, mai mult sau mai puţin iresponsabil, dar mai mereu vesel, anunţând procente şi cifre de ansamblu fără a fi făcut calcule – la recenta ordonanţă privind mărirea salarilor personalului din domeniul medical s-a stabilit, după adoptarea ei, să se facă şi studiul de impact!!! – dar pe covârşitoarea majoritate a celor vizaţi, îi interesează banii nu calculele, aşa că Guvernul, domnul Ponta şi, în final, PSD-ul pică bine.

Pe de altă parte, vine raţionalul şi responsabilul domn Dragnea care deschide orizontul partidului de guvernământ către Preşedinţie şi Opoziţie, ca un om aşezat şi cumpătat, cu adevărat deschis dialogului dar şi analizelor temeinice pentru fundamentarea măsurilor, care ne aduce liniştea şi armonia politică.

Imaginea PSD-ului, care rezultă din combinarea efectelor psihologice ale celor două comportamente, aparent opuse şi cauzate de ciocniri interne între cei doi, dar ambele „îmbucurătoare” pentru cei mulţi, suprapusă peste imaginile Preşedinţiei şi Opoziţiei şi parazitându-le pe acestea, folosindu-le ca fundal pentru a-şi spori puterea de hipnoză, este astfel una a partidului interesat de ţară şi de fiecare cetăţean în parte, din tot spectrul profesional, politic, sau de vârstă.

Victor Ponta face acest joc în perspectiva viitorului către care proiectează imaginea unui erou popular gata de orice sacrificiu pentru binele semenilor săi – chiar aceea de a-şi părăsi avantajele şefului celui mai mare partid şi de apăstra doar muncile herculeşti ale şefului de guvern. El arată astfel consecvenţă în a aplica ceea ce a promis, este un politician de cuvânt, responsabilitatea îl duce chiar până la a risca să intre în coliziune cu partidul său condus acum cu mai multă cumpătare de domnul Dragnea. Că face acest lucru urmărindu-şi metodic ideea de a proiecta în viitor imaginea unui prim ministru capabil şi omenos, sau că o face doar pentru a se contra cu domnul Dragnea şi cu PNL-ul şi a le da acestora dureri de cap bugetare în următorii doi ani, în final, din punctul de vedere al imaginii, este, pentru cei mai mulţi, mai puţin important. Rămâne ideea că domnul Ponta ne-a dat şi nu ne-a luat ca alţii.

Liviu Dragnea interpretează aria concordiei, a păcii şi liniştei politice, poate pentru că are degetele strânse într-o uşă, poate pentru că vrea să-i dea peste nas domnului Ponta, poate pentru că merge mai curând cu firea şi cu figura lui de om serios, sau poate toate la un loc. O poate interpreta însă şi în duet organizat (plus uşa şi figura) cu domnul Ponta, un politician încă tânăr, în cădere în ultima vreme, dar cu posibilităţi mari de revenire (mai ales dacă în memoria populară rămâne ca Ponta cel Bun), care se poate întoarce peste 3-4-5 ani ca o nouă mare şi ultimă speranţă a românilor.

Fie că cei doi sunt în înţelegere şi doar simulează lupta dintre ei, sau este cu adevărat un mic măcel intern în PSD, imaginea şi sunetul filmului proiectat de cei doi acoperă aproape întreaga comunicare şi dezbatere zilnică, punând PNL-ul pe o poziţie de ţuţer ameţit. Căci cine sporeşte veniturile populaţiei bugetare? PSD-ul. Şi cine ne aduce liniştea după care tânjeau vreo 80 % dintre români? PSD-ul. Şi cine se preocupă de viitorul nostru chiar şi pe termen lung? Tot PSD-ul. Şi atunci, perntru ce mai e nevoie de ceilalţi?

Tot pentru imagine. Să se poată spune că avem democraţie. Exact cum făcea şi partidul comunist după 1944 (pe atunci Partidul Muncitoresc Român), care a îngăduit, până pînă în 1953, de dragul democraţiei, ceva floricele politice în jurul său. Iată, de exemplu, rezultatele alegerilor din 1948:

Câştigător cu 405 mandate Blocul Democraţiei Populare format  din Partidul Muncitoresc Român (PSD în 2015), Frontul Plugarilor (ALDE), Partidul Național Popular (UNPR), Uniunea Populară Maghiară (UDMR). Au mai intrat PNL-Bejan cu 7 mandate şi PŢD-dr Lupu cu două mandate.

USL-ul să trăiască, România să-nflorească?

Dar care Românie? A lor, sau a noastră?

În actuala conjunctură putem spune că Usl-ul s-a reunit, în formula cu PSD-ul la guvernare şi PNL-ul în opoziţie constructivă, adică inversul anilor 2006-2008. Oricum, pe ansamblu, între politica celor două partide nu există decât diferenţe nesemnificative, ambele promovând o politică populistă a risipirii banului public, a descurajării investiţiilor particulare, a unui aparat bugetar clientelar supradimensionat. Un exemplu îl constituie Codul Fiscal în jurul căruia liberalii s-au învârtit ca hipnotizaţi arătând că habar nu au cu ce se mănâncă: l-au votat, l-au contestat, şi-au contestat propriile propuneri (de ex. TVA 19 %), au negociat, a rămas ca-n gară, apoi au negociat din nou, au renunţat la cerinţele liberale şi au ales calea populismului socialist în dauna dezvoltării economice. La fel au făcut şi între 2006 şi 2008, când erau ei la guvernare.

Teoretic, pe drumul pe care au fost înghesuiţi de către PSD, fără prea multe opţiuni şi posibilităţi de a mişca în front, PNL-ul de astăzi pare a nu mai avea decât două posibilităţi:

·         fie iese la bătaie (dar pentru asta trebuie să aibă cu adevărat o viziune proprie şi oameni în stare să se bată pentru ea şi să o aplice) cu riscul pierderii alegerilor de anul viitor dar al construirii unei identităţi şi al păstrării unei alternative politice la cea actuală;

·         fie se complace în această formulă a aşa-zisului armistiţiu politic, refăcând USL-ul (sau doar scoţându-l din nou la vedere, căci poate el nu a fost niciodată rupt), primind eventual nişte posturi şi sume generoase din buget către aleşi lor locali şi către afacerile din ograda liberală (cum făceau ei pe vremea lui Tăriceanu cu aleşii şi afacerile din ograda socialistă) şi leşină în final extatic în braţele musculoase ale muncitorilor politici socialişti.

Din câte se vede, în pană de idealuri, idei şi oameni hotărâţi, PNL-ul a optat deja. Mai ales că, mai nou, poziţia de „partid al preşedintelui” pare să fi fost ocupată de PSD.

Elena Udrea, viitorul preşedinte al României?

Acest text poate fi luat în serios sau poate fi citit ca o ficţiune. În oricare dintre variante, el nu încearcă să convingă de nimic altceva decât că trebuie să gândim, adică să refuzăm întrebările şi răspunsurile fabricate de alţii şi livrate de-a gata, şi să ne confruntăm cu propriile nelămuriri pentru a găsi propriile lămuriri.

Punerea în pagina publică a procedurilor în cazul Elenei Udrea (marea buluceală a cererilor adresate parlamentului, întorcându-se pe dos chiar ordinea procedurală: arestare-urmărire penală, nu, cum e firesc, urmărire penală-arestare) nu numai că provoacă, ba chiar cerşeşte, urlă după interpretări şi scenarii. Nici la începuturile sale, DNA-ul nu a acţionat atât de neîndemânatic şi amatoriceşte; nici la cei mai periculoşi interlopi, sau la parlamentari/miniştri cu „active” şi „pasive” grele, de sute de milioane, nu au rămas parlamentarii fără suflare, alergând să se adune duminica; nici un discurs de preşedinte nu a fost atât de încălecat de evenimente cu mare impact mediatic cum a fost discursul de luni al preşedintelui Iohannis (bun prilej pentru PSD de a-l pune în umbră pe „neamţ”); şi nicicând nu a fost atât de vrednic Monitorul Oficial în a tipări voturile parlamentului aproape înainte de a fi date, sau în limbaj modern, în timp real. Pe de altă parte, chiar dacă acuzaţiile împotriva Elenei Udrea (EU) sunt destul de variate, ele nu sunt nici dintre cele mai spectaculoase, nici foarte solide, în măsura în care se susţin, din câte ne spun comunicatele şi referatul DNA, pe declaraţiile altor inculpaţi. Şi, ca să încheiem, în mod sigur EU nu are nici profilul şi nici palmaresul criminalului public numărul unu, aşa cum au lăsat impresia acţiunile coroborate ale instituţiilor statului mai sus menţionate.

Explicaţiile (scenariile) pot fi multe: resentimentele procurorilor faţă de EU; presiunea asupra procurorilor a urii populare generată de EU; decredibilizarea justiţiei (în speţă a DNA) prin stângăciile amintite şi dezvăluirile EU; compromiterea anchetei în ceea ce o priveşte pe EU; conjugarea unor interese oculte interne cu interese externe (vezi Rusia) în decredibilizarea serviciilor, decapitarea şi dezorganizarea lor sau scoaterea de pe relaţia cu SUA şi Uniunea Europeană şi trecerea în sfera de influenţă rusească; lupta între servicii, grupuri de interse, centre de putere pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă (adică putere şi bani; sau invers) etc.

Nu ştiu nimic despre sentimentele procurorilor faţă de EU (habar nu am nici cum îi cheamă), dar nu pot presupune că aceştia s-au lăsat copleşiţi de o ură fără margini, acţionând ca nişte berbeci ieşiţi prima oară între mioare. Este lesne de intuit presiunea publică, care apăsa pe umerii lor, dar iarăşi, nu cred că este un motiv pentru acea năvală dezorganizată de cereri adresate parlamentului.  Decredibilizarea justiţiei este un punct permanent pe agenda multor concetăţeni, tot aşa cum şi manifestarea sub diverse forme a intereselor ruseşti nu se face doar o dată pe lună, dar ele par mai curând a se lipi de cazul EU. În realitate, probabil că în ceea ce se întâmplă se combină câte ceva din fiecare.

În cele ce urmează vă propun discutarea unei ipoteze, care, chiar dacă pare mai fantezistă, poate oferi cele mai multe răspunsuri acceptabile. Este vorba, de o amplă şi sofisticată punere în scenă, structurată pe mai multe nivele în jurul cazului EU şi  care ar avea ca obiective:

1.      Lovirea într-un grup cu multiple ramificaţii în politică şi în instituţiile statului – inclusiv în cele juridice şi servicii – de exemplu, unul care îi are la vârf pe Victor Ponta şi Sebastian Ghiţă.

2.      Reconfigurarea unor sfere de putere interne.

3.      Refacerea imaginii Elenei Udrea.

4.      Câştigarea alegerilor prezidenţiale din 2019 de către EU.

Ordinea este oarecum aleatorie, cele patru obiective putând fi aşezate şi altfel, de exemplu după ordinea punerii în practică.

Elementul central: sacrificiul

Imaginea EU în populaţie este (era până deunăzi) atât de negativă (nu mai insist din ce cauze) încât compensarea acestui deficit este aproape imposibil de realizat prin mijloace normale. Singura variantă pentru decompensarea conştientului şi subconştientului colectiv, adică a fiarei însetate de sânge din fiecare, este cea (mitologică) a unui sacrificiu personal vindecător, desfăşurat în public, cu toate elementele necesare acestuia. Pentru a acoperi ura acestor semeni ai ei şi a o transforma în indiferenţă sau chiar simpatie, EU nu are altă variantă decât să se ofere public acuzatorilor şi contestatarilor săi. Mai concret Elena Udrea trebuia să fie acuzată, urmărită, prinsă, arestată, plimbată prin popor (cu ajutorul televiziunilor), tot aşa cum vinovaţii de pe vremuri erau plimbaţi în căruţe, pentru ca pe un traseu al umilinţei supreme şi al defulărilor personale tămăduitoare, să fie înjurată, scuipată, să se arunce în ea cu legume sau scârnăvii, să provoace urletele de bucurie ale spectatorilor înverşunaţi, delirul răzbunării şi toate celelalte care să pună cu botul pe labe fiara interioară.

Dacă cineva (cu ştiinţa sau fără ştiinţa ei) şi-a propus să o salveze pe EU, să o exorcizeze de toate relele, care i se atribuiau, să-i ardă imaginea, care aţâţa ura din atâta popor, să o transforme printr-un sacrificiu ritualic, în care răul este ars pentru a lăsa în urma lui numai binele, şi dacă pentru acest lucru avea nevoie şi de buzduganul cu  şase cereri al DNA, de sprintul parlamentar duminical şi de marea înghesuială de evenimente de luni, sunt destule şanse ca, funcţie de ceea ce se întâmplă în sala de judecată, de dovezile procurorilor şi de dovezile Elenei Udrea, această acţiune de salvare să reuşească. Evident că nu total şi nu dintr-o dată; la început, o atenuare sau ştergere a urii, înlocuirea acesteia cu un sentiment de jenă, apoi de compătimire şi, printr-un proces de autoînvinovăţire pentru ura anterioară (să fim clari, procese din subconştientul nostru, nu revelaţii logice), chiar de simpatie.

Dar, după cum arătam mai sus, deşi elementul de fundaţie al unei astfel de strategii, refacerea imaginii EU nu este şi singurul obiectiv.

Câteva elemente/argumente de parcurs

Între timp, desfăşurarea evenimentelor a început să provoace diverse întrebări şi discuţii. Una pe care o regăsim la foarte multă lume – jurnalişti, analişti sau consumatori de informaţie – este cea a unei evidente campanii împotriva lui Traian Băsescu prin „luarea oamenilor lui Traian Băsescu” dintr-o perioadă sau alta, astfel încât, pe de o parte să se demonstreze cu acesta a fost patronul tâlharilor naţionali, şi, pe de altă parte, prin aceştia să se ajungă chiar la incriminarea lui. Cel puţin pe Microsoft, cei mai atinsi sunt, deocamdată cei din fostul PDL, în timp ce iniţiatorii şi aranjorii de la PSD sunt bine mersi. Culmea, Elena Udrea este arestată într-o cauză disjunsă din dosarul Microsoft, privind o mită de 500.000 euro de la Dinu Pescariu (dar, se întreabă lumea, parcă era vorba de o afacere de aproape 1 miliard fonduri de la stat, cu şpăgi de milioane sau zeci de milioane, unde sunt şpăgarii? Dau cumva lecţii de politică şi morală pe televizor?).

Mai mult, conform aşteptărilor celor ce fac această lucrare, Victor Ponta, se simte nevoit să se bage în seamă şi să-şi exprime public satisfacţia faţă de ceea ce se întâmplă prin nişte declaraţii tâmpe despre Traian Băsescu şi Elena Udrea (Nicolae şi Elena Ceauşescu doi) sperând ca astfel să-i facă şi mai oribili în ochii oamenilor dar reuşind decât să-şi mai dea o dată cu stângul în dreptul.

Lucrurile se complică, disputele se încing, apar informaţii care încep să se adune încet încet de un tablou. Ministrul justiţiei Cazanciuc este din judeţul cu cel mai mare potenţial penal probat şi în curs de anchetare, judeţul Prahova, în care SRI-ul ţinea de şase mafiei, sau era, prin şefii săi, parte a conducerii mafiei locale.

Din acelaşi judeţ este şi dl Sebastian Ghiţă, genialul om de afaceri, care nu-şi luase bacalaureatul dar era deja un maestru al biznisului autohton.

Tot judeţul Prahova are „onoarea” de a găzdui la Cornu, în jurul lui Adrian Năstase şi cea mai mare aglomerare de politicieni PSD (şi aliaţi psd), prieteni, clienţi sau oameni de afaceri de la curtea PSD-ului, care, după cum merg lucrurile, este pe cale să devină cea mai mare aglomerare de penali de vază din România.

Culmea, se descoperă că ministrul (numit politic) Cazanciuc are un consilier ofiţer activ al SRI, tot din Prahova, de la curtea vestitului general mafiot, judecat şi condamnat, Păltânea. Nu se ştie dacă consilierea agentului secret este pe latură politic. Dar pentru ce altceva atât timp cât  pentru colaborarea Parchet-SRI există protocoale, proceduri şi persoane de legătură.

Pionul sau ţinta falsă Coldea

Generalul Coldea a fost lansat în dezbatere de către Elena Udrea ca complotistul şef împotriva ei. Tot de la ea aflăm însă (prin gura lui Ion Cristoiu) că Ponta îi promisese că-l va face praf imediat de ajunge la Cotroceni. Cum Ponta nu a câştigat, acuzaţiile EU par total aiurite: ce interes mai avea generalul să se dea bine pe lângă Ponta et. Comp, dacă acesta oricum nu mai avea un viitor? Asta prin prisma părerii deja generale că ceea ce se întâmplă este o lucrătură cel puţin ciudată cu vector de acţiune pornind de la primul ministru.

Dar dacă Florian Coldea este o ţintă falsă? Dacă el este ales şi băgat în joc (chiar conştient) tocmai pentru a amorţi şi aburi vigilenţa celor vizaţi cu adevărat? În definitiv, despre el nu există decât o declaraţie a EU cum că ar fi aflat că generalul i-a cerut 500.000 euro fostului ei soţ pentru S Ghiţă. Declaraţie imposibil de probat şi, mai ales, uşor de retras într-un moment în care s-ar da cărţile pe faţă.

Asemeni lui Coldea şi alte personaje implicate de către EU, sau care o implică pe aceasta, pot fi ţinte false sau pioni falşi.

Întrebări, ipoteze, cetitudini

Vinovată sau nu (greu de crezut că iese fum fără ceva foc), Elena Udrea se aştepta, mai devreme sau mai târziu, la o acţiune împotriva ei; dosarele erau pornite şi ele trebuia să fie încheiat într-un fel sau altul. Chiar dacă ar fi nevinovată – sau ar fi vinovată numai de ascunderea de informaţii despre lucrurile nelegale care se făceau într-un loc sau altul – închiderea dosarelor din lipsă de probe, când toată lumea a judecat-o şi condamnat-o deja, nu ar fi produs decât neîncredere şi chiar mai multe ură. Dar dacă, într-un fel sau altul, după tot acest parcurs de umilire şi pedepsire publică, procesul s-ar termina cu o achitare sau cu o pedeapsă minimă, eventual cu suspendare, şi s-ar dezvălui pe parcurs lucruri mult mai canceroase despre alţii, nu s-ar putea rezolva situaţia EU în imaginarul şi sufletul colectiv şi personal? Dacă, folosind această vizibilitate extraordinară a personajului şi cazului său, pot fi rezolvate de o manieră chirurgicală de amploare, alte tumori? Dacă se ajunge într-un fel firesc într-o situaţie din care, cei vizaţi în operaţiunea de medicină politică, nu se mai pot fofila?  

Ca urmare a dezbaterii non-stop a cazului, pe piaţă au apărut, dincolo de mulţimea de întrebări fără răspuns sau cu prea multe răspunsuri, o serie de informaţii, care, dacă apăreau altfel, păreau a fi o vizibilă lucrătură a unei părţi interesate; şi nu este decât începutul, vârful aisbergului.

Posibil ca, din motive de acces direct al publicului la unele dezvăluiri importante pe care urmează să le facă şi din motive de siguranţă a dovezilor (care se pot şi pierde), Elena Udrea a vrut să ajungă cât mai repede în faţa instanţei (dar, din teama de a nu i se întâmpla ceva sau poate de a nu se produce o deincronizare, a încercat să evite arestarea).

Mai mult, din ceea ce ştim până acum, dosarele nu prea conţin probe, iar completul de miercuri a desfiinţat două dintre cele trei acuzaţii care i se aduc, reţinând doar acuzaţia de mită de la Dinu Pescariu).  probe indirecte, martori care sub ameninţarea unor ani lungi de puşcărie fac dezvăluiri incendiare (deocamdată însă fără probe), dar care tot la fel, într-un alt context, îşi pot schimba declaraţiile acuzînd presiunile din timpul anchetei (am mai avut astfel de cazuri), sau mărturiile lor pot să fie contestate pe motivaţia interesului acestora pentru scăderea sau anularea pedepsei şi lipsa probelor.

Înapoi la titlu

După ce monstruoasa grupare politico-interlopă este anihilată, după ce aflăm prin ce pericole am trecut în mod real şi ce ne-ar mai fi putut aştepta în viitor, după ce vom ştii că salvarea noastră i se datorează şi Elenei Udrea, s-ar putea ca umoarea populară să se schimbe, mulţimea să decidă că a greşit, că a fost josnică şi nedreaptă şi, chiar dacă se dovedeşte ceva furăciune, dar nu ia prea mulţi ani, sau ia cu suspendare şi nu i se interzic oarece drepturi politice, să o trimită peste cinci ani pe Elena Udrea la Cotroceni.

   

Iohannis, Ponta, Băsescu –o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.

Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.

Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.

Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.

Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

               KW Iohannis. Preşedinte.

Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.

În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.

Reproşul alegerii consilierilor.

Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.

Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe.  
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.

Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.

Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.

Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.

Reproşul pasivităţii.

Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.

Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.

Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.                      

Două observaţii de început de drum

1.       E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor

observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante  chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!

2.      Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de

sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.

De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis

Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi,  o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti deja la înălţimea simbolului acestuia).

Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici şi de aiurea.

Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.

Klaus Iohannis trebuie deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru că  nu a avut nicio privire, niciun cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă de tot ceea ce a fost până la el (Punct şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul preşedinte, care i-a propus, formula virgulă – sau punct şi virgulă – şi continuare cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a contestat niciodată.

Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă. Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte, România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig şi ploaie pentru a-l vota.

Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e chiar mai grav.

Klaus Iohannis trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3. Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.

Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează  sau cer ceva, să le arate atenţie, consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate (pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”, care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie pentru oamenii reali.

Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă, iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”? 
 În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!

Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine, dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi ale lumii.
Va urma.