Cum ar fi să vă vedeți limba murind în timpul vieții? O limbă codifică un mod de a privi lumea, precum și de a interacționa cu ceilalți. Numeroasele cuvinte inuite pentru "zăpadă" pot fi sau nu apocrife, dar legenda surprinde un lucru adevărat: o limbă intră în detalii despre subiecte pe care vorbitorii ei le consideră importante. Cum ar fi să fii singurul rămas pentru care aceste cuvinte, aceste propoziții, să ți se pară naturale și evidente?
În mod similar, o credință religioasă este un limbaj moral. O credință intră în mare detaliu în teme pe care vorbitorii săi le consideră importante. Limbajele morale pot, de asemenea, să moară sau să evolueze în ceva nou, deoarece (indiferent de motiv) adepții săi nu mai transmit mai departe gramatica și prioritățile sale.
Aceste gânduri sumbre s-au perindat duminica trecută, în timp ce stăteam, cu fiica mea în poală, privind în jurul naosului vechi de 800 de ani al unei mici biserici normande din apropierea casei noastre, în timp ce ascultam lectura din Duminica Floriilor a Patimilor lui Hristos. Această poveste este inima credinței creștine: ea descrie un Dumnezeu întrupat, aclamat în propria sa capitală ca Mesia - și trădat în momentul triumfului mondial. Povestește despre acea divinitate înghesuită de o mulțime batjocoritoare și abandonată chiar și de ucenicii care au jurat să nu o facă niciodată. Povestește moartea sa pe cruce, ca un criminal flancat de criminali, strigând în ultima clipă a agoniei că a fost părăsit de Dumnezeul în care se încredea.
Astăzi, privim crucea prin prisma a 2.000 de ani de semnificații creștine. Totuși, în tradiția precreștină absorbită în acest simbolism, ea era adesea considerată ca simbolizând cele patru elemente materiale: pământ, aer, foc și apă. Și din această perspectivă, am putea citi Răstignirea ca fiind, în parte, povestea unui Dumnezeu care nu doar că ia de bunăvoie trup, ci și suferința profundă care vine cu viața întrupată: limitare, durere și - în cele din urmă - moarte agonizantă, în certitudinea de a fi fost abandonat de divinitate.
Și, în acest sens, traiectoria de două milenii a Bisericii creștine este, de asemenea, un ecou al narațiunii Patimilor. O credință născută printre cei săraci, care se ridică la o imensă putere și o imensă întindere mondială; chiar și în acea mică biserică, una dintre miile de biserici din întreaga Anglie, pietrele funerare și monumentele comemorative marchează mai mult de 800 de ani de oameni mari și buni ale căror vieți condimentează această poveste. Apoi, aceeași instituție, schilodită din interior în momentul în care a atins apogeul atingerii politice, iar acum se îndreaptă în spirală spre irelevanță.
Dar este logic să fi ajuns aici. Pentru că istoria Bisericii Creștine este, de asemenea, lunga istorie a morții sale lente pe crucea materiei. Nu putem separa istoria creștinismului de cea a modernității științifice - adică de traiectoria noastră de îndepărtare de sublim și de intrare în lumea materială. Tipografia mobilă și proliferarea Bibliilor, apoi răspândirea alfabetizării și, ulterior, ruptura cu autoritatea papală, au fost cele care au deschis spațiul pentru primele zvâcniri ale științei naturale moderne. Odată cu această știință a venit și retragerea constantă a lui Dumnezeu din creația Sa, mai întâi (conform lui Descartes) în principii mecaniciste și, în cele din urmă (conform lui Nietzsche), de la observarea generalizată cu totul: ucis de propria noastră mână. În spațiul lăsat de uciderea lui Dumnezeu, susține Nietzsche, putem încerca acum să ne creăm propriile valori și, dacă putem, să trăim după ele.
Aceste schimbări au consecințe care depășesc cu mult reflecţiile individuale sau micile biserici de provincie. Pentru că, pe măsură ce Dumnezeu a cedat locul (sau a fost sacrificat pentru) știința, banii și credincioșii s-au scurs, iar autoritatea morală a plecat odată cu ei. Astăzi, oponenții urlă despre "privilegiile creștinilor", dar realitatea este că operează invers. Acolo unde gramatica morală creștină a format cândva structura comună în cadrul căreia alte viziuni religioase erau mai mult sau mai puțin tolerate, creștinii sunt acum o minoritate într-un cadru care a adoptat unele dintre ideile sale, dar care este în mod deschis ostil față de multe dintre credințe.
În centrul acestei bătălii se află o bătălie profund creștină: una care nu poate avea loc decât din interiorul unei credințe care vorbește despre cum "Cuvântul s-a făcut trup". Creștinismul descrie un Dumnezeu care a luat o viață muritoare, întrupată; o imagine extraordinară care a declanșat un efort de 2.000 de ani pentru a împăca pretențiile uneori concurente ale materiei și spiritului. În consecință, schismele a ca bază adesea și dezacorduri cu privire la această relație și au avut adesea consecințe în lumea reală.
Importanța relativă a spiritului și a materiei s-a aflat în centrul certurilor dintre facțiunile catolice și protestante după Războiul Civil Englez, de exemplu. Faptele bune din această lume afectează perspectiva noastră de a ajunge în Rai în lumea următoare? Devine Euharistia literalmente Trupul și Sângele lui Hristos? Aceste argumente pot părea absconse pentru un cititor din zilele noastre, dar Anglia secolului al XVII-lea le-a considerat atât de importante încât TestActs din 1673 a obligat pe oricine intra într-o funcție publică să renunțe la doctrina faptelor și la transsubstanțierea literală.
Și astăzi, ceva asemănător cu Test Acts apare din nou. Încă o dată, de asemenea, disputa se referă la relația dintre Cuvânt și Trup - dar de data aceasta domeniul nu este lumea sau Euharistia, ci trupurile noastre însele. Suntem noi creați după chipul lui Dumnezeu și, dacă da, ce înseamnă asta? Suntem obligați să rămânem de sexul în care ne-am născut? Este permisă întreruperea unei sarcini? Sunt anumite dorințe interzise și de ce? Cine are dreptul să se căsătorească? La ce folosește căsătoria?
În toate aceste puncte, gramatica morală creștină de lungă durată se îndepărtează de normele care predomină în prezent. Și în toate aceste puncte, creștinilor li se permite să existe în viața publică în măsura în care sunt dispuși să renunțe la doctrină sau, cel puțin, să păstreze tăcerea cu privire la convingerile lor. Un caz recent este cel al politicianului SNP Kate Forbes, a cărei candidatură la funcția de prim-ministru al Scoției a fost efectiv oprită din cauza opiniilor privind avortul, căsătoria și ideologia de gen care rămân învățătura creștină standard în multe confesiuni, dar care acum sunt considerate pe scară largă ca fiind "bazate pe credință" în mod irațional, tulburătoare, depășite și care îi fac pe cei care le profesează inapți pentru funcții publice.
Duminica trecută, privind la relicvele pândite de pânză de păianjen ale acelei Biserici aflate la apogeul puterii sale, am ascultat cum congregația supraîncăpățânată citea descrierea morții lui Hristos pe Calvar: trei ore de întuneric, în mijlocul zilei, la sfârșitul cărora Dumnezeul întrupat a strigat: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?". Și m-a frapat faptul că, în măsura în care Pătimirea rezistă, de asemenea, pentru biserica creștină, și acea poveste lumească este acum bine intrată în orele de întuneric.
Poate că suntem deja părăsiți. Gânditori mult mai eminenți decât mine au declarat deja dispariția lui Dumnezeu - și nu doar dușmani ai credinței creștine, cum ar fi Nietzsche. Alții, a căror operă este strâns legată de tradiția creștină, cum ar fi filosoful Alasdair Macintyre, critică măsura în care modernitatea a produs un șir de eforturi goale de a fundamenta o moralitate viabilă, pe principii din care telos-ul (scopul) divin a fost extirpat.
Și în aceste ore de întuneric instituțional, ne rămân doar cele patru elemente ale materiei: domeniul raționalului, al tangibilului și al măsurabilului. Între timp, noile Acte de testare - jurămintele doctrinare pe care Kate Forbes a refuzat să le depună, chiar cu prețul candidaturii sale la conducerea SNP - afirmă că, în ceea ce privește corpurile umane, nu este doar dezaprobat să tratezi materia ca având vreo relație cu divinitatea.
Acum, este o erezie în toată regula. Nu există un plan divin, sau un telos pentru organismul uman. În schimb, ceea ce ne face "umani" este libertatea noastră de a ne autocrea, în orice formă dorim, iar corpurile noastre au valențe morale doar în măsura în care alegem să le sfințim. Altfel spus: Credința succesoare a creștinismului - o credință care acum se străduiește din răsputeri să își suprime progenitorul - tratează ca sacrosanct momentul în care Dumnezeu l-a lăsat pe fiul Său singur, pe crucea materiei.
A sugera că cineva ar putea fi chemat la un alt scop decât cel pe care el însuși l-a ales înseamnă a fi vinovat de un fel de violență morală. Iar noul Test Act ne obligă să acceptăm că prețul puterii politice este să mărturisim că renunțăm la o astfel de violență morală și să credem că Cuvântul și Trupul sunt complet separate și că nu există alt Cuvânt în afară de cel pe care îl alegem noi înșine.
Cei care încă aderă la vechea gramatică au răspuns la noul Test Act în mai multe moduri. Unul dintre ele este pur și simplu de a accepta noul regim moral. Un altul este să se înfurie împotriva prăbușirii vechii ordini sau să ceară un creștinism politic reînnoit, mai musculos, capabil să riposteze. În altă parte, din nou, alții propun, în diverse moduri, întoarcerea în catacombe: "Opțiunea Benedict", cum a numit-o Rod Dreher, sau, în formularea lui Paul Kingsnorth, fuga în pustie pentru o abordare contemplativă în vederea reîncântării lumii. În toate aceste propuneri, o temă comună sumbră revine: disperarea. "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?".
Chiar și așa, în Săptămâna Sfântă, mulți creștini continuă să vină, fie în biserică, fie în gândurile lor, pentru a medita la Patimi și la cele trei zile care au urmat, în care mormântul a rămas sigilat și păzit. Și poate că trebuie să extindem această meditație și la povestea mai mare a Bisericii creștine. Pentru că Nietzsche avea dreptate: într-adevăr, noi l-am ucis pe Dumnezeu. Dar ceea ce a omis el, în îmbrățișarea sa bucuroasă a nihilismului, este restul poveștii morții lui Dumnezeu.
Este posibil ca Cuvântul să fi călătorit în Carne, iar de acolo în mortificare, disperare și, în cele din urmă, în moarte, în certitudinea abandonului lui Dumnezeu. Este posibil să ne fi alăturat lui Nietzsche în realizarea acestei morți și abandonări, înainte de a deplânge în mod colectiv moartea lentă a instituțiilor care l-au întruchipat pe Dumnezeul creștin pe Pământ. În locul lor, și pe spatele lor, trăim sub un regim moral post-creștin nou-înviat, care sfințește abandonul lui Dumnezeu față de creația Sa și îi interzice pe cei care nu sunt de acord să ocupe funcții politice.
Dar lăsați-l pe Nietzsche să aibă victoria sa. Nu știu cât vor dura aceste trei zile metaforice de doliu; dar celălalt mesaj al Patimilor este că acesta, dintre toate momentele, este momentul pentru credință. Această poveste a fost mult timp povestită nu doar ca istorie, ci și ca profeție. Și, văzută astfel, cea mai profundă taină a Patimilor este încă pe cale să vină.
Pentru că a treia zi, ucenicii au găsit piatra rostogolită. Și din spatele ei, Cuvântul și Trupul s-au întors: din nou vii și din nou uniți.
