sâmbătă, 30 aprilie 2011

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 30.04.2011

Hristos a înviat!
 
Dragii noştri,
 
Mulţumim tuturor pentru urările deosebite trimise cu ocazia Sfintelor Sărbători şi pentru prezenţa la lansarea filmului Eroism şi jertfă pe Frontul de Est! Celor care au participat, să le fie de folos lecţia de istorie şi teologie oferită de dl. dr. Iosif Niculescu!
 
Sâmbătă, 7 mai, ne-am propus să mergem în vizită la copiii din comuna Slobozia, Judeţul Giurgiu (mai exact, Centrul Social Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil)! O să le ducem donaţiile dumneavoastră de până acum. Cei care pot şi doresc să aducă încă copiilor câte ceva, sunt aşteptaţi săptămâna viitoare, joi şi vineri, între orele 10.00 – 18.00, la sediul fundaţiei. În ceea ce priveşte deplasarea, o să urmăm modelul Valea Plopulu-Valea Screzii şi anume: întâlnire la sediul fundaţiei, la ora 10.15, plecare la 10.30. Dorim să se meargă cu câteva maşini, iar numărul persoanelor care vor merge depinde de numărul de locuri libere în acestea. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu cât mai multe locuri libere în automobil şi să ne confirme numărul acestora până la data de 05.05.2011.
Aşteptăm întrebările, ajutorul şi cum am mai spus, confirmările dumneavoastră până joi, 5 mai.
 
Pentru că suntem încă la capitolul deplasări o să vă anunţăm programul vizitelor filatropice din luna mai: la Valea Plopului - Valea Screzii ne-am propus să mergem în ultima sâmbătă din lună, adică pe data de 28 mai 2011. O să vă reamintim şi în săptămânile ce urmează de această deplasare, când vă vom da şi lista cu necesarul de acolo. La cele două familii dorim să mergem pe data de 20 sau de 21 mai. Cei care doriţi să ne însoţiţi (vom avea nevoie de cineva care să ne ajute cu o maşină), vă rugăm să ne specificaţi cum ar fi mai bine pentru dumneavoastră în ceea ce priveşte data deplasării.
 
Din luna iunie sau/şi iulie ne vom pregăti pentru pelerinaje la Mănăstirea Prislop şi alte Mănăstiri sau Biserici (Parohia din Chichiş) care ne amintesc de Părintele Arsenie Boca şi rămâne să stabilim într-un viitor foarte apropiat programele activităţilor noastre din vară.
 
Săptămâna aceasta a ieşit de la tipar o carte editată de noi: Pagini de Pateric Românesc. Este o carte extraordinară ce cuprinde învăţături ale marilor noştri duhovnici ca: pr. Rafail Noica, pr. Sofian Boghiu, pr. Constantin Galeriu, pr. Ilie Cleopa, pr. Ioanichie Bălan, pr. Iustin Pârvu şi mulţi alţii! O găsiţi la sediul fundaţiei la preţul de numai 7 lei! Ne-am îmbogăţit oferta de carte cu mai multe titluri pe care le vom prezenta în newsletter-ele viitoare şi pe site: www.fundatiaarsenieboca.ro.
 
Ataşat găsiţi tabelul pe care vi-l trimitem lunar, cu persoanele care cer ajutor fundaţiei şi care în primul rând au nevoie de rugăciunea noastră! Mulţumim!
 
Nu uitaţi că puteţi dona 2% din impozit, Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca!
 
Materialele de săptămâna aceasta sunt:
 
  1. Apariţie editorială: Să fim oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbei;
  2. Sfântul Ioan din Santa Cruz;
  3. Copiii din Glodeanu;
  4. Conferinţele Mircea Vulcănescu de la Muzeul Ţăranului Român;
  5. Despre înţelepciunea lumii acesteia.
 
Cu preţuire,
 
Irina Coşoveanu
 

vineri, 29 aprilie 2011

Vântu&Popa - doi prieteni care se reîntâlnesc

               Vântu a intrat azi în arest. Pentru 29 de zile va fi alături de bunul şi vechiul lui prieten, Popa. Şi asta la doar câteva zile după aducerea acestuia în România. Dar la 11 ani de la căderea FNI. Coincidenţă, ironie a sorţii, semn plin de mistere sau un prilej pentru ca cei doi, prin interpuşi din interiorul instituţiei, să-şi pună la punct ultimile detalii? Hm! Pare cam mult! Dar ce nu este posibil în această lume a miracolelor care este România?
               Rămâne însă uimitoare această sincronizare a sorţii celor doi care s-au reunit în câteva zile după ce alte 4000 i-au ţinut despărţiţi. Ori fi vorbit ei la telefon, dar vă daţi seama câte au rămas să-şi povestească. Dacă ar fi numai câte 1 minut pentru fiecare zi petrecută la distanţă şi tot se adună 4000 de minute, adică vreo 70 de ore. Dar e de presupus că 70 de ore nu i-ar ajunge lui Vântu nici pentru a-l înjura cum se cuvine pe Băsescu, de unde şi pentru altele.

miercuri, 27 aprilie 2011

Ca niște Cavaleri ai Luminii (r)

Pentru că suntem în Săptămâna Luminată reiau acest text care se potriveste foarte bine si care a fost, in urmă cu un an și jumătate, al doilea text postat pe acest blog.

  •  

LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL ŞI CUVÂNTUL ERA LA DUMNEZEU ŞI DUMNEZEU ERA CUVÂNTUL… ÎNTRU EL ERA VIAŢA ŞI VIAŢA ERA LUMINA OAMENILOR ŞI LUMINA LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC ŞI ÎNTUNERICUL NU A CUPRINS-O… ŞI CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP ŞI S-A SĂLĂŞLUIT ÎNTRE NOI ŞI AM VĂZUT SLAVA LUI, SLAVĂ CA A UNUIA NĂSCUT DIN TATĂL, PLIN DE HAR ŞI DE ADEVĂR. (Ioan)

Cavalerii copilăriei
Să ne amintim – pentru că tot ne îndeamnă aceste zile să ne întoarcem în copilărie – ceea ce simţeam, pe vremea când eram copii şi adolescenţi, după citirea unei cărţi, vizionarea (dar şi ascultarea) unei piese de teatru sau a unui film. Cum, în funcţie de povestea acestora, eram romantici, eram oameni de ştiinţă geniali sau scriitori de mare succes, artişti nemaipomeniţi sau pur şi simplu oameni buni, dar mai ales luptători. Să ne reamintim aura de justiţiar, de luptător pentru apărarea celorlalţi, de luptător pentru bine, care izvora din noi pentru câteva ore sau zile - uneori mai mult pentru că eroii respectivi deveneau jocuri transmise de la cei mai mari la cei mai mici. Să ne reamintim extraordinarul entuziasm, starea aceea care ne mobiliza şi ultima celulă şi ne făcea să învingem gravitaţia, rutina zilnică, lipsa de ani, de forţă sau de pregătire, pentru a ne transforma în eroi, în cavaleri ai Binelui. Să ne reamintim; pentru că nu mulţi dintre noi mai pot, mai au timp sau resurse să simtă astăzi acest lucru. Unii au fugit atât de departe de acele timpuri şi trăiri încât astăzi nici nu mai par a fi oameni.

Cavalerii istoriei
Ce sunt, în definitiv, cavalerii? Toate dicţionarele, atunci când vorbesc despre cavalerism menţionează că se face referire la o atitudine, un comportament caraterizat prin curaj, vitejie, lealitate, onestitate, nelimitată răspundere, amabilitate, bunăvoinţă. Romanticii cavaleri ai Evului Mediu îşi dăruiau inima unei femei căreia îi purtau de grijă, adeseori din umbră, dar erau totodată dăruiţi luptei pentru dreptate, pentru adevăr, pentru frumos şi pentru bine. Dăruirea totală faţă de o persoană şi o cauză, caracteriza şi pe samuraiul japonez sau pe similarii cavalerilor din oricare timp şi zonă geografică. Un strict cod de onoare şi comportament, cât şi un regim de viaţă sever, aspru, plin de renunţări şi dificultăţi erau alte caracteristici ale acestora. Azi ei nu mai sunt un model, ci o ciudăţenie; a rămas doar asumarea individuală a unor astfel de atitudini, cel mai adesea structurală şi educaţională, dar fără o legătură directă conştientă cu acest model.

Lumea de azi
Pentru că omul de azi a uitat. Omul a fugit de răspunderea faptelor sale. Omul de azi a fugit de curaj, lealitate, amabilitate, onestitate. Omul de azi a abandonat lupta. Fugind de toate acestea el a fugit de identitate, s-a separat de Dumnezeu, de Cel care, într-un mod minunat şi de nepătruns, pentru această minte a noastră, ne-a făcut, ne-a dăruit o lume a Luminii, ne-a sfătuit şi îngrijit chiar şi după ce L-am nesocotit şi înlocuit – cu cel pe care l-am ascultat – cu diavolul. Oricâte ne-a făcut şi dat bunul nostru Tată, oricâte minuni a făcut, oricum s-a apropiat de noi – chiar coborând între noi prin Fiul Său – mereu am ales să-l ascultăm pe diavol. Am ales să considerăm, după îndemnul acestuia, că totul ni se cuvine, că nu avem nici o datorie, că nu am păcătuit, că noi putem fi Dumnezeu; în definitiv, şi copilul ajunge la un moment dat mai puternic decât părinţii.
Diavolul a încercat, şi a reuşit, să ne facă să credem că nu există, că este nimeni. Dar că există o putere care abia aşteaptă să fie cucerită şi împărţită. Această putere este ascunsă şi curge din individualism, egoism, autoîndreptăţire, penumbră şi întuneric, conspiraţie, delirul raţiunii şi al simţurilor, abandonul trecutului, contestarea curăţeniei, adevărului, dreptăţii, sfinţeniei, iubirii.


Cavaleria sacră – Cavaleria Luminii
“…fapta de vitejie a sfântului Arhanghel Mihail a fost prima ispravă şi faptă cavalerească ce s-a săvârşit vreodată; de aici izvorăşte cavaleria care, ca oaste pământească şi cavalerie omeneasacă este o imitaţie a cetelor îngereşti ce înconjoară tronul Domnului” (J. Huizinga) .
Cavalerii istoriei au dispărut din societatea actuală, dar Cavalerii Luminii au existat dinaintea lor şi au rămas după ei. Cei care au crezut şi cred în Dumnezeu, care respectă sfaturile şi îndrumările Sale şi care, conştient şi voluntar, au purtat lupta mântuirii. Cei care s-au supus şi şi-au dăruit viaţa, tot astfel cum făcea şi cavalerul sau samuraiul, unui senior şi prin acesta unei cauze, lui Dumnezeu, Care a şi coborât între ei pentru a-i îndruma şi conduce ca Împărat al Luminii şi nu ca împărat al lumii: apostoli, ucenici, preoţi, monahi, mucenici, sfinţi şi marele număr al credincioşilor anonimi cu nimic mai prejos în asumarea lor interioară, în curăţenia şi curajul vieţii lor.
Datoria unui astfel de cavaler este să învingă. Numai că lupta nu este în afară ci în noi; acolo trebuie să învingem, acolo şi-a ales diavolul, încă din Rai, câmpul de luptă. Dacă pentru cavalerii istoriei datoria era în primul rând lupta, în războiul cu diavolul obligatorie e victoria.
A fi Cavaler al Luminii înseamnă a uita de sine în favoarea celorlalţi, a te supune unui aspru regim de înfrânare, a fi curajos, consecvent, vigilent, mereu pregătit, mereu cu armele alături, fără pauză, căci pauza, viaţa aşa-zis normală însemna, şi pentru cavalerii istoriei, moleşire. Pentru că diavolul încearcă permanent să ne înşele trebuie să învăţăm, să ştim şi să gândim; e nevoie de vigilenţă neîntrerupră, de învăţătură, de inteligenţă şi de puritatea spiritului.
Putem pierde, şi vom pierde, mii, milioane de bătălii în fiecare ceas în fiecare clipă: orice gând rău, nesimţitor, pofticios, orice judecată lipsită de smerenie, orice răbufnire interioară sau exterioară de supărare sau ură pe cineva, orice cedare la nerespectarea cerinţelor vieţii creştineşti şi încălcare a regulilor ei, vor fi înfrângeri, răni, schilodiri. Cu timpul însă, printr-un exerciţiu neîntrerupt, printr-o voinţă şi fermitate mereu renăscute, cu curaj, nădejde şi iubire de Seniorul nostru, de Împăratul nostru, Iisus Hristos, vom reuşi. Dar atenţie: Nu trebuie să fim niodată siguri că am izbândit, căci în chiar acea clipă vom fi făcuţi una cu pământul, vom risipi toate victoriile şi avantajele lor şi va trebui să luăm totul de la capăt.
             Domnul nostru coboară printre noi anunţat de Lumină şi aducându-ne Lumina; pentru a-L urma ajunge să ne imaginăm din nou copii, să ne lăsăm să fim din nou copii. Încercaţi, nu pierdeţi nimic altceva decât: griji, nervi, venin, frig, întuneric, mizerie, singurătate, moarte.

luni, 25 aprilie 2011

Dovezi ale Învierii Domnului

(Din “Cuvânt la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos” a Sf. Ioan Gură de Aur)

Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre Înviere? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după Înviere, această prefacere este o dovadă pentru Învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă şi încă l-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-l prefere la orice alta şi să-l pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupra-şi mii de primejdii. Dar vezi aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli.
Ei, pe când El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor. Însă, dacă Hristos după moartea sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după Învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica despre Cel răstignit şi îngropat, că a înviat a treia zi din morţi şi S-a înălţat la cer. Aceasta o face el acum fără nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevăr el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos? Că el L-a văzut, a vorbit cu el şi l-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a şi murit pentru Hristos şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors către pământ.
Aşadar, când vezi tu că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele lui decât înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă şi aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte şi că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor. Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum aleargă toată lumea la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea. Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-I să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit Învierea Lui? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi o mai arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre Învierea Domnului.

duminică, 24 aprilie 2011

Părintele Teofil Părăian - Darurile Învierii

Veşnicia – “o zi neînserată de Paşti”

Învierea Domnului este o sărbătoare a trecutului, o sărbătoare a prezentului şi o sărbătoare a veşniciei. Sărbătoare a trecutului, în înţelesul că aducem în actualitatea noastră ceea ce s-a petrecut în istorie, când Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi. Aducem în actualitate evenimentul şi-l sărbătorim după putere, iar cadrul de sărbătorire ni-l dă Sfânta noastră Biserică, prin slujba de Paşti.


Este o sărbătoare a prezentului, în înţelesul că trăim în prezent cele ce s-au petrecut în trecut pentru veşnicie. Şi este o sărbătoare a viitorului şi a veşniciei, fiindcă noi credem că în veşnicie vom trăi Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos şi toate evenimentele legate de lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos. Este destul să ne gândim la ceea ce este la Paşti şi credem că aşa va fi în veşnicie, o zi neînserată de Paşti!

  •  

Sărbătoarea omorârii morţii

Ani de-a rândul am auzit – şi nădăjduim să auzim şi de Sfintele Paşti anul acesta şi apoi în celelalte zile ale vieţii noastre, de câte ori vom sărbători Sfintele Paşti: Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-i cântăm cântare de biruinţă!

E o mărturisire, o revărsare de gând. Ziua Învierii e ziua Sfintelor Paşti: popoare să ne luminăm, să ne luminăm cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Apoi pomenim Paştile şi zicem: Paştile Domnului, Paştile. Paşti înseamnă “trecere” şi ni se spune că am fost trecuţi de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, noi care îi cântăm cântare de biruinţă, care ne revărsăm sufletul în cântarea de biruinţă: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Mărturisim apoi că toate de lumină s-au umplut la Sfânta Înviere şi trăim lumina Învierii de fiecare dată la Sfintele Paşti şi zicem: Acum toate de lumină s-au umplut şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt, deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit! şi iarăşi zicem: Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat ca Cel Atotputernic!

La Paşti mărturisim că prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi şi că săltând lăudăm Pricinuitorul pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit!


  •  

Bucuria, curajul, iertarea păcatelor, pacea şi binecuvântarea

Din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos izvorăsc nişte daruri pe care ni le dă Domnul Hristos Cel înviat, dintre care aş aminti mai ales cinci care se impun atenţiei noastre. şi anume, în Sfânta Evanghelie de la Matei, în ultimul capitol, 28, ni se prezintă o întâlnire a Domnului nostru Hristos cu femeile mironosiţe, care se întorceau de la mormântul gol. Şi cele dintâi cuvinte rostite de mântuitorul după Învierea Sa, păstrate în Sfânta Evanghelie de la Matei, sunt: Bucuraţi-vă! Cuvântul Bucuraţi-vă, să ştiţi că nu e numai un simplu îndemn la bucurie, ci este un salut pe care îl întrebuinţau oamenii din vremea aceea: Bucuraţi-vă! Este la fel cu “Bună ziua!” însă, în acelaşi timp, este un îndemn la bucurie şi noi îl reţinem şi ca salut şi ca îndemn la bucurie: Bucuraţi-vă!

Femeile mironosiţe, relatează Sfântul Evanghelist Matei, au căzut cu feţele la pământ lângă picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, s-au închinat Domnului Hristos, Care le-a mai spus ceva: Nu vă temeţi. Deci sunt două cuvinte rostite de Domnul Hristos în legătură cu femeile mironosiţe: Bucuraţi-vă şi Nu vă temeţi. Avem bucuria şi curajul ca rezultat al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al credinţei în Învierea Sa.

Se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan că Domnul le-a spus ucenicilor Săi, înainte de Patima Sa cea mântuitoare: Acum sunteţi trişti pentru că v-am spus că mă duc şi nu mă veţi mai vedea, dar iarăşi voi veni, iarăşi mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nu o va lua nimeni de la voi.

În Sfânta Evanghelie de la Luca, acolo unde se istoriseşte călătoria Mântuitorului Hristos împreună cu cei doi care mergeau spre Emaus, se spune că Domnul i-a întrebat: De ce sunteţi trişti? Deci Hristos nu vrea tristeţea, ci vrea bucuria. De ce sunteţi trişti? şi i-au spus Mântuitorului despre cauza tristeţii lor şi Domnul Hristos, după aceea, le-a dat bucurie în loc de întristare; întristarea lor s-a prefăcut în bucurie. Deci s-a întâmplat ce a zis Hristos: Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.

Şi acum urmează ceva deosebit de frumos, şi anume ceea ce spune Sf. Ev. Luca în legătură cu înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos: ucenicii, când S-a înălţat la cer, s-au închinat lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. Cum s-au întors? Cu bucurie ! Ce fel de bucurie? Cu bucurie mare! şi cuvântul acesta: s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare ne aduce aminte de o altă bucurie, bucuria de la Naşterea Domnului Hristos pe care a vestit-o îngerul binevestitor păstorilor, ciobanilor din Betleem, când le-a spus: Iată, vă vestesc vouă bucurie mare. Deci bucurie mare la Naşterea Domnului Hristos, bucurie mare la Înviere şi Înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos şi bineînţeles, bucuria de la Buna-vestire, când îngerul binevestitor i-a spus Preasfintei Fecioare Maria: Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.

Prin urmare, avem trei daruri ale Învierii pe care le-am pomenit: bucuria, netemerea sau curajul – bucuraţi-vă şi nu vă temeţi; al treilea dar, ar fi iertarea păcatelor. în ziua în care Domnul Hristos a înviat din morţi a suflat peste ucenicii Săi şi a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele voastre vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Sunt cuvinte prin care s-a dat Apostolilor puterea dezlegării păcatelor şi de care depind şi bucuria şi netemerea. În măsura în care avem iertarea păcatelor, avem condiţia bucuriei şi a netemerii şi, pe lângă aceasta, avem şi pacea.

Şi, în sfârşit, mai avem încă un dar, binecuvântarea. Sf. Ev. Luca, în relatarea despre Înălţarea la cer a Domnului Hristos, spune că Mântuitorul, mergând cu ucenicii spre Betania, deci pe Muntele Măslinilor, şi-a ridicat mâinile şi I-a binecuvântat, şi adaugă Sf. Ev. Luca – cumva aşa ca să nu se şi, pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer. Deci ce a făcut Domnul Hristos la Înălţarea Lui la cer? Şi-a ridicat mâinile şi I-a binecuvântat pe ucenici. Şi cum s-a înălţat? Binecuvântând! Şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer.

E al cincilea dar al Învierii: binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu. E foarte încurajator lucrul acesta, să ştii că Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând lumea. şi binecuvântarea aceasta este temelia tuturor binecuvântărilor pe care le dă Biserica noastră în sfintele slujbe, pe care de fapt Hristos le dă în Biserica noastră prin mijlocire preoţească.

vineri, 22 aprilie 2011

Tristeţea strălucitoare

Reiau, acum la finalul Postului cel Mare, textul pe care l-am pus pe blog la începutul lui şi care ne aminteşte şi reaminteşte, esenţa acestuia: pelerinaj către bucuria Paştilor.

Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoscă încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul cel Mare. Mai presus de orice, Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paştile, “Praznic al praznicelor”. Postul este pregătirea pentru “plinirea Paştilor, descoperirea cea adevărată”. De aceea trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşti, pentru că aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţa şi viaţa noastră creştină.

Este oare necesar să explicăm că Paştile sunt mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este “mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul liturghiei pascale: “Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum afirmam că o facem: moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…? Răspunsul la toate aceste întrebări este noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru,, în care, aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani VI,4). Astfel, de Paşti, prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noatră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: Moartea nu există! O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întrega noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o trecere, nişte Paşti – către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. Cu pe moarte călcând ne-a făcut iarăşi părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştilor spunem: Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt!

Aceasta este credinţa Bisericii, mărturisită şi arătată prin nenumăraţii ei sfinţi. Oare nu ni se confirmă zilnic că această credinţă o avem foarte rar, că tot timpul risipim şi înşelăm viaţa cea nouă pe care am primit-o ca pe un dar şi că, de fapt, noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi? Toate acestea se petrec din cauza slăbiciunii noastre, din cauza imposibilităţii noastre de a trăi statornic în credinţă, nădejde şi dragoste, la acel nivel către care Hristos ne-a ridicat când a spus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa. Pur şi simplu uităm toate acestea - atât de ocupaţi, atât de adânciţi suntem în problemele noastre cotidiene – şi, pentru că uităm, cădem. Iar din cauza acestei uitări totale, din cauza acestei căderi şi a acestui păcat, viaţa noastră devine din nou cea veche – neînsemnată, tristă şi, în cele din urmă, zadarnică – o peregrinare lipsită de sens care este calea către un sfârşit al vieţii fără sens. Reuşim să uităm chiar şi moartea, iar atunci, pe neaşteptate, în mijlocul vieţii noastre “fericite” se apropie – înfricoşătoare, implacabilă, absurdă. Putem din când în când să recunoaştem şi să mărturisim feluritele noastre păcate, neîncetând totuşi să raportăm viaţa noastră la acea viaţă nouă pe care Hristos a descoperit-o şi ne-a dăruit-o. Trăim ca şi când El nu ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a creştinătăţii noastre.

Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce sunt Paştile, de ce este nevoie de post, şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să recătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea. Cum putem iubi şi dori ceea ce nu cunoaştem? Cum putem aşeza mai presus de orice altceva în viaţa noastră, ceva ce nu am văzut şi de care nu ne-am bucurat? Pe scurt, cum putem căuta o împărăţie despre care nu ştim nimic? Slujbele Bisericii au fost de la început şi încă sunt intrarea noastră înăuntru, comuniunea noastră cu viaţa cea nouă a împărăţiei. Biserica ne descoperă, prin viaţa sa liturgică, ceva despre care urechea nu a auzit, ochiul nu a văzut şi ceva ce încă nu a intrat în inima omului, dar Dumnezeu l-a pregătit pentru cei ce-l iubesc pe El. Iar în centrul acestei vieţi liturgice, ca inimă şi apogeu al său, precum soarele care răsărind pătrunde în tot locul, stau Paştile. Aceasta este uşa deschisă în fiecare an către negrăita frumuseţe a împărăţiei lui Hristos, este pregustarea bucuriei veşnice care ne aşteaptă, slava biruninţei care, deşi nevăzută, umple deja întreaga Creaţie: Moartea nu mai există! slujbele Bisericii, în totalitatea lor, gravitează în jurul Paştilor şi, prin urmare, anul liturgic, adică succesiunea timpurilor liturgice şi a praznicelor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paşti, Sfârşitul care este în acelaşi timp şi începutul: sfârşitul celor vechi, începutul vieţii celei noi, puntea statornică ce leagă această lume cu împărăţia deja descoperită prin Hristos.

Şi totuşi, viaţa veche, aceea a păcatului şi a meschinăriei, nu este uşor de biruit şi de schimbat. Evanghelia aşteaptă şi cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiţi cu o privelişte, un ţel, un fel de viaţă care sunt atât de mult peste posibilităţile noastre! Chiar şi apostolii, când au auzit învăţăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: Dar cum poate fi posibilă aceasta? într-adevăr, nu este uşor să respingem un ideal de viaţă mărunt – construit pe grijile zilnice, ale căutării bunurilor materiale, siguranţei şi plăcerii – pentru un ideal de viaţă în care desăvârşirea este scopul ultim: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este. Lumea aceasta, prin toate mijloacele ei de comunicare, ne îndeamnă: fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă. Hristos spune în Evanghelie: Alege calea ce strâmtă, luptă şi pătimeşte, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată. Cum putem face fără ajutorul Bisericii această teribilă alegere, cum putem să ne pocăim şi să ne întoarcem la negrăita făgăduinţă dăruită nouă în fiecare an de Paşti? Aici intervine Postul Paştilor. Acesta este ajutorul pe care Biserica ni-l întinde nouă; şcoala pocăinţei, singura care va face posibilă primirea Paştilor nu ca pe o simplă dezlegare de a mâna, a bea şi a ne relaxa, ci într-adevăr ca pe sfârşitul celor vechi din noi, ca pe intrarea noastră întru cele noi.

Cu toate că suntem botezaţi, risipim şi înşelăm permanent exact ceea ce am primit la Botez. De acea, Paştile sunt întoarcerea nostră anuală la propriul nostru botez, pe când Postul este pregătirea noastră printr-un efort încet şi susţinut pentru a realiza, la sfârşit, propria noastră trecere sau pascha (paşti) către viaţa cea nouă în Hristos. … Pentru fiecare an, Postul şi Paştile sunt, o dată în plus, redescoperirea şi refacerea de către noi a stării la care am fost aduşi prin propria noastră moarte şi înviere în Botez.

O călătorie, un pelerinaj! Totuşi, îndată ce începem acest pelerinaj, îndată ce facem primul pas în tristeţea strălucitoare a Postului vedem – foarte, foarte departe – destinaţia. Aceasta este bucuria Paştilor, intrarea întru slava împărăţiei. şi este această vedere, pregustarea Paştilor, cea care face tristeţea Postului strălucitoare şi ostenelile noastre postitoare o primăvară duhovnicească. Noaptea poate fi întunecoasă şi lungă, dar de-a lungul pelerinajului o rază tainică şi strălucitoare pare că luminează la orizont. Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni!

Alexander Schmemman - Postul cel Mare

miercuri, 20 aprilie 2011

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (11)

Din păcare vă redau cu mare întârziere acest mesaj primit în 15 aprilie. Cum însă el conţine lucruri care sunt actuale sau chiar pentru viitor, îl postez totuşi cu împreună cu rugămintea de iertare.

Paul Ghiţiu

Doamne, ajută!


Dragi membri şi prieteni,

Vă mulţumim din nou pentru promptitudinea cu care răspundeţi acţiunilor noastre! S-au strâns ceva alimente pentru cele două familii, precum şi pampers nr. 4 (au nevoie de nr. 5, însă Laura Tanasa m-a rugat să-i oferim şi acest număr, chiar dacă este mic). Ne bucură şi mesajele ce le-am primit de la unii dintre dumneavoastră care doresc să viziteze familiile personal!

Ne-am propus ca miercuri, 20.04.2011, în jur de ora 11.30 să mergem la aceste familii cu produsele donate de dumneavostră până acum. Înainte de a merge la ei vom face şi ceva cumpărături, pentru că ni se vor dona bonuri de masă. Dorim să ne însoţiţi la această acţiune! Vom avea nevoie şi de o maşină cu care să transportăm ajutoarele! Astfel, apelăm din nou la bunăvoinţa dumneavoastră, iar până marţi aşteptăm confirmări pentru vizita ce urmează să o facem! Întâlnirea este la sediul fundaţiei, la ora 11.30.

Mâine îi vom vizita pe cei din Valea Plopului. S-au strâns bani pentru materiele de construcţii: 1560 lei (Slavă Domnului!), pe care îi vom înmâna mâine părintelui Tănase sau dnei Tatiana Samoliă - administrator! Mulţumiri!

În curând (săptămâna viitoare sau maxim peste 2 săptămâni), cu ajutorul Domnului, vom scoate pe piaţă două filme documentare: O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca – mărturie a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic şi Eroism şi jertfă pe Frontul de Est – un film impresionant cu dl. dr. Iosif Niculescu despre participarea României în Al Doilea Război Mondial. Sperăm să fiţi alături de noi la evenimentele legate de apariţia acestora!

Mai jos vă prezentăm articolele pe care le-am pregătit pentru această săptămână:

1.Izbânda abstractului, învingerea epicului: Dan Lucinescu – caracterizare a cărţii Jertfa a dlui Lucinescu;2.Proiectul Basmele copilăriei (susţinut de părintele Mihai Aldea – recomandăm părinţilor);

3.Apariţie editorială la Editura Predania: De ce a fost Iona înghiţit de un chit?;

4.Părintele Rafail Noica: Dumnezeu nu gândeşte ca noi.


La mulţi ani pentru Duminică tuturor celor care poartă numele de floare! Sărbătoare cu bucurie să aveţi!

Cu preţuire,

Irina Coşoveanu

Bine şi rău

Cine nu este mulţumit cu un bun mic, acela crede într-un bun mai mare şi caută bunul mai mare.


Cine nu se mulţumeşte cu un bun mai mare, acela crede în bunul cel mai mare şi caută bunul cel mai mare.

Însă cine nu se mulţumeşte cu bunul cel mai mare, acela nu mai crede în nici un bun şi nici nu caută vreun bun.

Cine nu se mulţumesşte cu o stare morală scăzută, acela crede într-o stare morală înaltă şi caută starea morală înaltă.

Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală înaltă, acela crede într-o stare morală mai înaltă şi caută starea morală cea mai înaltă.

Însă cine nu se mulţumeşte cu cea mai înaltă stare morală, acela nu mai crede în nici o stare morală şi nici nu caută vreo stare morală.

Cine nu se mulţumeşte cu faţa luminată a adevărului, acela crede în faţa mai luminată a adevărului şi caută faţa mai luminată a adevărului.

Cine nu se mulţumeşte cu faţa mai luminată a adevărului, acela crede în faţa cea mai luminată a adevărului şi caută faţa cea mai luminată a adevărului.

Însă cine nu se mulţumeşte cu faţa cea mai luminată a adevărului, acela nu mai crede în nici un adevăr şi nici nu caută vreun adevăr.

Aşa se explică de ce, printre creştinii care au primit credinţa creştină, există adeseori mai mulţi amorali şi atei decât printre necreştinii care nu au avut totul şi nu au pierdut totul.

Sfântul Nicolae VelirimoviciÎnvăţături despre bine şi rău

joi, 14 aprilie 2011

Sărbătoarea, moment al întâlnirii omului cu Dumnezeu

În cadrul oricărei religii, relaţiile dintre om şi divinitate sunt definite prin cult care este atât expresia datoriei omului faţă de creatorul său cât şi modalitatea omului de a rămâne în legătură cu acesta. Iniţiativa îi revine divinităţii care se prezintă şi se manifestă omului în diverse moduri şi instituie regulile de bază ale acestei relaţii. Peste acestea, timpul vine şi aşează memoria evoluţiei acestor relaţii astfel încât cultul cuprinde locuri, obiecte şi persoane sacre, timpul liturgic (timpul sacru), acte de cult, prescripţii cultuale. Timpul liturgic este definit şi redefinit pe baza totalităţii sărbătorilor pe care le conţine.
La creştinii ortodocşi, sărbătoarea este unitatea de bază a cultului, şi deci a calendarului liturgic, declararea legăturii nemijlocite a omului cu Dumnezeu, momentul de suspendare a timpului pământesc pentru ca lumea terestră să se unească cu lumea cerească. In „Duhul sărbătorii”, Vasile Băncilă spune: Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenţei. Fiindcă sărbătoarea e o horă gravă de comuniuni cu toată relitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală şi vegetală şi e, în sfârşit o comuniune cu tine însuţi, prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor. …Sărbătorile folclorice româneşti au un puternic suflu cosmic şi religios, căci în popor şi profanul devine religios atunci când e adânc, totuşi ceea ce e sărbătoare la români nu s-ar putea înţelege fără suflul doctrinar dat de sărbătorile teologice. Evident, autorul se referea la sărbătorile tradiţionale nu la mai recentele sărbători inventate în scopuri ideologice.
Dacă sărbătoarea populară, plină de suflu sacru este dislocată de civilizaţia contemporană către muzeu, deci către uitare, sărbătoarea religioasă continuă să rămână la fel de vie. 
Omul s-a raportat întotdeauna, până la raţionalişti, la o realitate mai profundă, adică mai cuprinzătoare decât cea a lumii simţurilor (lumea materiei = lumea simţurilor căci un om lipsit de acestea şi care nu ar primi nici o informaţie despre lume, nici nu ar fi conştient de ea).
Dumnezeu e mereu alături de noi şi în noi (prin Duhul Sfânt), sunt însă zile în care se întâmplă mai mult: cerurile se deschid, ni se arată şi ne cheamă. Sunt zilele de sărbătoare, ruperi ale timpului, când avem prilejul de a petrece alături de cei de sus, de a participa la sărbătoare lor. Căci creştinismul asta a făcut: a mutat sărbătoarea în cer iar pe noi ne-a făcut părtaşi, duminicile şi în celelalte zile de sărbătoare, la trăirea ei. Atunci omul păşeşte în afara realităţilor personale (simţurile prezintă fiecăruia o altă realitate) şi dincolo de ele în realitatea absolută, una şi aceeaşi pentru toţi dar la care nu au acces decât o parte dintre noi: cei care intuiesc această realitate, o respectă şi doresc să se înscrie în ea – cei care ştiu să trăiască sărbătoarea. Aflăm şi cum este această realitate absolută a lui Dumnezeu: sărbătorească. Împărăţia Lui este sărbătoarea cea mare, unică şi nesfârşită a vieţii. Cine nu o găseşte trăieşte în afara ei, adică în afara luminii, căldurii, fericirii, comuniunii cu cei dragi. Iar acest înafară este tocmai iadul. Şi aceasta este şi marea deosebire, pasul înainte, faţă de sărbătorile iudaice, unicitatea sărbătorii creştine: suntem invitaţi la a participa la sărbătorirea victoriei lui Dumnezeu. Nu avem decât a accepta să luăm parte.
Sărbătoarea cea mare, cea care ritmează tot anul şi dă conţinut tuturor celorlalte sărbători este Paştele, ziua Învierii Domnului Iisus Hristos, tot una cu ziua învierii noastre, împlinită deja prin Maica Sa care a fost ridicată la cer. Şi la această zi şi la sărbătoarea veşnică din cer, suntem chemaţi nu numai în Duminica Paştelu,i ci la liturghia din fiecare duminică şi de la slujbele sărbătorilor importante.
            Deşi rămân şi ele, pentru noi, legate de ritmul timpului şi al pământului, sărbătorile creştine celebrează evenimente care odată împlinite au valoare veşnică. Sărbători ale ciclului anotimpurilor şi ale activităţilor umane, ale intervenţiei lui Dumnezeu sau ale unor semeni de-ai noştri care l-au găsit şi ni l-au arătat şi nouă (că au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu ne-o arată însuşi faptul că au devenit sărbătoare, deci parte a realităţii absolute), ale istoriei sau oricare altele, ele sunt, toate, transfigurate de prezenţa lui Iisus.
            Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie conţine sărbători fixe, marea majoritate, şi sărbători mobile. Sărbătorile cu dată schimbătoare sunt Paştele şi toate cele legat de el. Sărbătorile fixe importante sunt legate de momente premergătoare naşterii lui Hristos, de traseul Lui pe pământ, sau de unele personaje importante pentru construcţia Bisericii Lui. Obiceiul pomenirii unor credincioşi mai importanţi  a apărut chiar din primii ani –  martiri şi episcopi. În acele vremuri, comemorarea acestora se făcea chiar la mormântul lor unde se săvârşea şi Euharistia (actele martirice vorbeau despre moartea martirilor ca despre naşterea lor). Se sărbătoreau tot în comun sfinţirea locaşurilor destinate cultului sau mutarea moaştelor. Mai târziu au apărut şi sărbătorile drepţilor, sfinţilor şi apostolilor din Vechiul şi Noul testament, sărbătorile de cinstire a Maicii Domnului (după Sinodul de le Efes din 431), apoi ale unor călugări şi călugăriţe sau ale unor personaje exemplare apropiate de viaţa Bisericii. Există sărbători comune dar şi sărbători specifice fiecărui neam şi deci fiecărei Biserici Naţionale.

Despre minuni, vrăjitorii, yoghini…

La Creaţie, oamenii au primit de la Dumnezeu anumite daruri. După căderea, pe unele le-au pierdut, altele le-au rămas. Acest lucru se manifestă şi astăzi şi fiecare dintre noi se naşte cu un anumit talent, o anumită aplecare, abilitate sau pasiune – bineînţeles vorbim aici doar de cele pozitive. Oricum le va fi zicând, ele sunt de fapt manifestarea acestor daruri activate prin harul divin (har divin – energia care se revarsă de la Dumnezeu peste lumea creată). De aceea, în funcţie de viaţa omului şi de raportarea sa faţă de Dumnezeu, darurile pot fi stimulate şi dezvoltate sau, dimpotrivă, descrescute şi irosite. Darul dezvoltat tot mai mult sub înrâurirea harului, ca urmare a strângerii legăturii cu Dumnezeu, devine harismă; el este tot mai mult înlocuit de har. Sfinţii şi marii duhovnici au arătat în timpul vieţii lor harisme precum cele ale facerii de minuni, înainte vederii etc. 
Faptele deosebite capătă statut de minuni dacă se fac în numele lui Dumnezeu, sunt în concordanţă cu învăţătura Bisericii, sunt făcute de oameni a căror viaţă este dăruită lui Dumnezeu şi au un scop moral-religios. Deşi aşa pare, minunile nu sunt însă făcute de oameni; ele sunt făcute de Dumnezeu prin intermediul unora dintre oamenilor, atunci şi acolo unde este nevoie pentru sădirea şi întărirea credinţei. De aceea minunile au fost mai multe în primele secole ale propovăduirii Evangheliei. 
Sfinţii au înţeles că harismele nu se primesc ca urmare a voii proprii, adică a cererii lor şi ca urmare, cei prin care Dumnezeu a înfăptuit minuni, nici nu au încercat să repete experienţa după voia lor; au înfăptuit cu smerenie minunea, lăsându-se în mâna şi voia lui Dumnezeu. 
Iată de ce, harismele nu pot şi nu trebuie să fie confundate cu manifestările “paranormale” ale vrăjitorilor, vindecătorilor, yoghinilor, bioenergeticienilor etc. Aceştia pot repeta performanţele respective în orice moment, ca pe un act personal de voinţă în care se folosesc de puterile personale şi de energii sau prezenţe supranaturale. Eliminând din discuţie magia neagră şi ritualurile magice desfăşurate în jurul unor idoli, zei etc., care, în mod evident, sunt de natură diavolească, nu trebuie să cădem în capcana acceptării, practicării sau supunerii la procedurile ajutătoare ale celorlalte forme, căci şi acestea, sub o formă mascată, fac apel la aceleaşi forţe şi prezenţe ca şi celelalte. Chiar şi atunci când, pentru înşelarea noastră, se face apel la Dumnezeu, Iisus sau Pururea Fecioara Maria, cum este în aşa-zisa magie albă a vrăjitoarelor, activitatea acestor, să le zicem, paranormali rămâne în aceeiaşi parametri. Trecând peste aspectul de negoţ, inclusiv cu publicitatea aferentă, peste înşelătoria şi mai grav, şantajarea psihică a unora din cei cărora li se adresează, sau chiar agresarea fizică până la ucidere, magia albă este tot o lucrare împotriva lui Dumnezeu.Sprijinul suprabatural, atunci când există, este dat de duhurile întunecate care, la simpla chemare a unei mantre, a unei formule de chemare, sau printr-un ritual magic, vin şi îndeplinesc, pe puterile lor, cele cerute, pentru ca astfel beneficiarii acestor “servicii” să fie înşelaţi şi pierduţi. Procedeelor mai complicate le răspund duhuri tot mai puternice şi astfel practicantului i se pare că dobândeşte puteri tot mai mari. Trufia acestuia, încredinţarea că este un om deosebit care poate comanda lumea nevăzută, că totul îi este posibil continuând pe acest drum, îl depărtează de Dumnezeu de care crede că nu mai are nevoie, pe care îl uită sau îl neagă. Adesea, duhurile întunecate intervin la cea mai mică dorinţă a noastră pentru a ne crea iluzia că stăpânim lumea nevăzută. Neştiind de fapt ce stăpânim nu ştim nici că ele ajung să ne stăpânească. Nenorocirile, tragediile, pierderile pe care le suferă cei înşelaţi, practicanţi sau pacienţi, sunt fără număr şi tot mai mari pe măsură ce coboară mai adânc, chiar dacă ele nu se manifestă la toţi de la început. şi tot mai grea este şi întoarcerea către Dumnezeu, căci mai pierduţi sunt acum în întuneric şi mulţi alţii trag de ei, într-o mie de feluri, în direcţia cealaltă. 
Dumnezeu însă nu uită şi nu abandonează pe nimeni, iar posibilitatea de revenire există până în ultimul ceas. şi mulţi au fost aceia care luptând din greu au învins. Un exemplu celebru ne stă la îndemână: cel al Sfântului Ciprian, mare vrăjitor din Antiohia care, după ce toate vrăjile lui s-au dovedit neputincioase în faţa credinţei fecioarei creştine Iustina, înţelege greşeala în care se afla, se leapădă de satana, se botează, ajunge episcop şi sfânt.
Braţele lui Dumnezeu sunt deschise permanent, trebuie doar să-l chemăm. Amin!

miercuri, 13 aprilie 2011

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

Cele două sensuri ale postirii
 
Abordând această problemă, se ridică următoarea întrebare: dacă Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, de ce atunci se rânduieşte săvârşirea ei în Sâmbetele şi Duminicile din timpul Postului Mare şi aceasta fără a se „întrerupe" postul? Canoanele Bisericii par a se contrazice aici unele cu altele în această privinţă. În timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de Duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile. Totuşi, această contradicţie este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Este important să se înţeleagă aceasta, pentru că descoperim „filosofia ortodoxă asupra postirii", esenţială de altfel pentru întreaga noastră nevoinţă duhovnicească.
Există, într-adevăr, două căi sau feluri de postire, înrădăcinate deopotrivă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, şi care corespund cu două nevoi sau stări distinctive ale omului. Prima modalitate poate fi aceea a unui post deplin, pentru că acesta constă într-o abţinere totală de la mâncare şi băutură. Cea de-a doua modalitate poate fi definită ca un post de asceză, pentru că rezidă în principal în abţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea substanţială a regimului alimentar. Postul deplin, prin însăşi structura sa, este de scurtă durată şi este de obicei limitat la o zi sau chiar la o anumită parte a zilei. De la începuturile creştinismului, acest post deplin a fost înţeles ca o stare de pregătire şi aşteptare — starea de meditaţie duhovnicească asupra a ceea ce va să vină. Foamea fizică corespunde aici aşteptării duhovniceşti a plinirii, „deschiderea" întregii fiinţe umane către bucuria ce va să vină. Astfel, în tradiţia liturgică a Bisericii, găsim acest post deplin ca ultima şi cea mai de seamă pregătire pentru un mare praznic, pentru un eveniment duhovnicesc major. De exemplu, îl descoperim în ajunul Crăciunului şi Bobotezei, dar mai presus de orice el este Postul Euharistie, modul esenţial al pregătirii noastre pentru ospăţul mesianic la masa lui Hristos, în împărăţia Sa. Sfânta Euharistie este precedată întotdeauna de acest post deplin, care poate varia ca durată, dar care, în Biserică, constituie o condiţie necesară pentru Sfânta Împărtăşanie. Mulţi înţeleg greşit această rânduială, nevăzând în ea altceva decât o rânduială arhaică, şi se întreabă cum un stomac gol ar putea constitui o condiţie obligatorie pentru primirea Tainei. Redusă rudimentar la o asemenea înţelegere fizică şi „fiziologică", văzută ca simplă disciplină, această rânduială îşi pierde desigur semnificaţia. Atunci nu ne mai mirăm de ce Romano-Catolicismul, care cu mult timp în urmă a înlocuit înţelegerea duhovnicească a postirii cu una juridică şi disciplinară (de exemplu, puterea de a „da dispensă" pentru post ca şi cum Dumnezeu şi nu omul ar avea nevoie de postire!) astăzi, practic a abolit postul „euharistic". Totuşi, în adevăratul său sens, postul deplin este principala expresie a acelui ritm de pregătire şi plinire prin care Biserica trăieşte, pentru că el reprezintă deopotrivă aşteptarea lui Hristos în „această lume" şi venirea acestei lumi în „lumea ce va să vină". Putem adăuga aici că în Biserica primară acest post deplin avea un nume luat din vocabularul militar; se numea statio, ceea ce înseamnă o garnizoană în starea de alarmă şi mobilizare. Biserica este trează — ea aşteaptă Mirele, iar pe Acesta îl aşteaptă întru bucurie şi lumină. Astfel, postul deplin nu este numai un post al membrilor Bisericii; el este Biserica însăşi ca stare de postire, ca aşteptare a lui Hristos, Care se apropie de ea în Sfânta Euharistie, Care va veni cu slavă la sfârşitul veacurilor.
Foarte diferite sunt însă conotaţiile duhovniceşti ale celui de-al doilea mod de postire, pe care l-am definit ca ascetic. Aici, scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, de această supunere a duhului către trup şi poftele sale, ceea ce reprezintă rezultatul tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelung şi stăruitor, omul descoperă că „nu se hrăneşte numai cu pâine" — că poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune prin structura sa intimă un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe stare a lor „normală". Iscusinţa postirii ascetice a fost cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos cum că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune". Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos însuşi care a postit patruzeci de zile, apoi 1-a întâlnit pe Satana faţă în faţă şi această ciocnire a schimbat înclinaţia omului „nu numai către pâine", inaugurând astfel eliberarea acestuia. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic: perioadele dinainte de Paşte şi Crăciun, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel şi Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invită să ne curăţim şi să ne eliberăm de sub stăpânirea cărnii prin terapia sfântă a postirii şi, de fiecare dată, succesul terapiei depinde, cu siguranţă, de aplicarea anumitor reguli de bază, dintre care „neîntreruperea" postirii, continuitatea acesteia în timp, este una dintre cele mai importante.
Această diferenţă dintre cele două moduri de postire ne ajută să înţelegem aparenta contradicţie dintre canoanele care reglementează postul. Canonul care interzice postirea în zi de Duminică înseamnă din punct de vedere literal că în acea zi postirea este „întreruptă" în primul rând de Sfânta Euharistie însăşi, care plineşte aşteptarea, nădejdea şi care, fiind scopul întregii postiri, este de asemenea şi sfârşitul ei. Cu alte cuvinte aceasta înseamnă că Duminica, Ziua împărăţiei, nu aparţine acelui timp a cărui semnificaţie ca pelerinaj sau călătorie este exprimată specific în Postul Mare. Duminica rămâne astfel nu ziua postirii ci a bucuriei duhovniceşti.
Dar în timp ce întrerupe postul deplin, Sfânta Euharistie nu întrerupe postul „ascetic" care, aşa cum am explicat, are nevoie de continuitatea efortului duhovnicesc, prin însăşi natura sa. Aceasta înseamnă că rânduielile alimentare care guvernează postirea ascetică rămân valabile în Duminicile Postului. Mai concret, cărnurile şi grăsimile sunt interzise, dar numai din cauza caracterului „psiho-somatic" al postirii ascetice, pentru că Biserica ştie că trupul, dacă va fi „supus", trebuie să suporte o disciplină îndelungată şi stăruitoare a abstinenţei. De exemplu, în Rusia, călugării nu au mâncat niciodată carne, dar asta nu înseamnă că ei au postit de Paşte sau cu ocazia altei mari sărbători. Se poate spune că o oarecare măsură a postirii ascetice aparţine vieţii creştine ca atare şi că ar trebui ţinută de către creştini. Dar semnificaţia Paştelui, atât de comună din păcate, ca o obligaţie de a bea şi de a mânca peste măsură este o tristă şi urâtă caricatură a adevăratului duh al Paştelui! Este într-adevăr tragic că în unele biserici oamenii sunt descurajaţi de la împărtăşirea cu Sfânta Euharistie de Paşte iar frumoasele cuvinte ale Predicii de Paşte a Sfântului Ioan Hrisostom — „Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este din belşug, nimeni să nu iasă flămând" — sunt probabil înţelese ca referindu-se exclusiv la conţinutul bogat al coşurilor cu prinoasele de Paşte. Praznicul este o realitate duhovnicească, iar pentru a fi păstrat aşa cum se cuvine are nevoie de tot atât de multă sobrietate şi meditaţie duhovnicească ca şi postul.
Deci, trebuie să se înţeleagă clar că nu există contradicţie între insistenţa Bisericii ca să menţinem abstinenţa de la anumite mâncăruri în timpul Duminicilor din Post şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii. De asemenea, este limpede că numai urmând cele două rânduieli ale Bisericii, păstrând simultan ritmul euharistic al nevoinţei şi desăvârşirii şi ostenelile neîncetate ale celor „patruzeci de zile spre mântuirea sufletului" putem cu adevărat să împlinim scopurile duhovniceşti ale Postului Mare. Toate acestea ne conduc acum către locul deosebit pe care îl ocupă în rândul slujbelor Postului Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Alexander Schmemenn - POSTUL CEL MARE

marți, 12 aprilie 2011

Proiecte pentru tineret

       Am primit acest anunț (nu am nicio implicare în domeniu) şi m-am gândit că poate sunt persoane interesate, drept care iată-l:




 

Saptamana 15-21 mai 2011 este ALTFEL datorita implicarii voastre!

Dupa ani de implicare in activitati de tineret, dupa luni de activitati de voluntariat pentru comunitate, dupa zile de experiente interculturale si ore de formare va propunem in continuare sa fiti activi, optimisti, creativi, sa fiti voi cum ati fost si pana acum si sa auda o Europa intrega cum te SETezi. Indiferent din ce colt al tarii ai fi.... fa-ti simtita prezenta, fa diferenta! Ai desfasurat proiecte Tineret in Actiune sau activitati/evenimente/proiecte pentru si cu tineri? Arata intregii lumi! Folosesti educatia nonformala sau faci activitati de voluntariat (si nu numai) inovatoare si de impact asupra tinerilor? Impartaseste din experienta ta!
Principalele teme vizate sunt:
- voluntariatul in general si Serviciul European de Voluntariat in special (ne aflam in Anul European al Voluntariatului),
- promovarea Strategiei UE 2020 prin initiativa sa strategica Tineret in Miscare si a strategiei europene in domeniul tineretului
- programul Tineret in Actiune
- orice inseamna implicare a tinerilor.

Activitatile pe care puteti sa le desfasurati ar putea fi:
- informare cu privire la oportunitati pentru tineri
- activitati care sa implice voluntari in general si voluntari SEV in special
- intalniri locale, dezbateri, seminarii, conferinte si ateliere pe teme diverse legate de tineri si de Europa (pot fi axate si pe prioritatile tematice ale Programului Tineret in Actiune: educatie non-formala, voluntariat, protectia mediului inconjurator, etc.)
- activitati bazate pe metode de invatare precum animatia, teatrul social, cafeneaua publica etc. Si care sa implice tineri
- activitati din proiecte de tineret care se desfasoara in perioada 15-21 mai
- traininguri (pot fi axate si pe prioritatile permanente ale Programului Tineret in Actiune: cetatenie europeana, participarea tinerilor, diversitate culturala, includerea tinerilor cu oportunitati reduse)
Aceasta lista nu este exhaustiva si poate fi completata cu orice tip de activitate care implica tineri in contexte nonformale si informale.
In cadrul Saptamanii Europene a Tineretului, un loc special il va avea ziua...ZEN! Sau, mai bine zis, Ziua Educatiei Nonformale. 20 mai poate fi o ocazie excelenta de a promova metode de educatie nonformala folosite de catre voi.
Ca referinta, va putem pune si noi la dispozitie doua culegeri de metode de educatie nonformala realizate in urma celor 2 editii de laborator de educatie non formala, la adresa: http://www.tinact.ro/documente-de-suport-1. Poti sa promovezi aceste lucruri singur si cu siguranta vor avea impact! Sau putem sa le facem cu totii timp de o saptamana si sa aratam impreuna celor din jur ca lucrurile bune nu sunt doar accidente fericite.
IMPREUNA putem sa demonstram ca tinerii chiar CONTEAZA!
Daca esti interesat, te rugam frumos sa ne comunici cateva informatii aflate in formularul care se afla aici.
TERMEN LIMITA: 29.04.2011 pe adresa vlad.groza@anpcdefp.ro
Toate activitatile desfasurate de catre voi in saptamana 15-21 mai vor fi introduse in programul oficial al Saptamanii Europene a Tineretului, eveniment ce se desfasoara simultan in Romania si in celelalte state europene participante la programul Tineret in Actiune. 
SETeaza-te!
--
Nu fi spectator! IMPLICA-TE!
Afla cum la www.TINACT.ro

Nu printati acest mesaj decat daca este neaparata nevoie!
Reduceti! Reciclati! Reutilizati!

Miruna Covaci
Ofiter de Comunicare Tineret in Actiune
Responsabil Eurodesk
Agentia Nationala pentru Programe Comunitare in Domeniul Educatiei si Formarii Profesionale
E-mail:miruna.covaci@anpcdefp.ro
E-mail:miruna.covaci@eurodesk.eu
Tel:+40 21 201.07.63
Fax:+40 21 312. 16. 82
Web: www.tinact.ro
Web: www.eurodesk.ro

Datele Părintelui Valentin de la Giurgiu

Am primit întrebări legate de coordonatele Părintelui Valentin de la Giurgiu şi ale centrului pe care îl păstoreşte drept care m-am gândit că ele pot fi folositoare şi altora care nu le-au cerut dar sunt gata să facă un gest creştinesc (nu mai vorbesc de faptul că suntem în Postul Paştilor). Iată-le:

Centrul social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil
Comuna Slobozia
Judeţul Giurgiu

Părintele Valentin STEFAN
Tel: 072090635;  0762656077

duminică, 10 aprilie 2011

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (10)

Doamne ajută!
 
Dragi prieteni,
 
Avem veşti care ne umple inima de bucurie şi anume: săptămâna aceasta a plecat către Centrul Social Sfinţii Arhangheli Mihaiil şi Gavriil din Giurgiu şi către Valea Plopului - Valea Screzii o maşină (mulţumiri şi salutări celor care ne-au pus la dispoziţie maşina) cu mobilă, ceva alimente, robot de bucătărie, imprimantă  - pentru Giurgiu şi 1000 de şampoane, haine pentru Valea Screzii. Abia aşteptăm să-i vizităm şi noi, cei din fundaţie, pe micuţi! Multe mulţumiri tuturor celor care ajutaţi aşa degrabă pe cei în nevoie prin rugăciune sau/şi cu cele necesare!
 
Fiind la capitolul: Sprijinirea aproapelui vă aducem la cunoştinţă cazurile unor familii din Bucureşti (două la număr). De curând, un membru drag nouă (îi mulţumim pe această cale pentru efort!) s-a deplasat la cele două familii pentru a identifica nevoile lor şi implicit pentru a vedea clar situaţia. Astfel, ataşat găsiţi situaţia, precum şi impresiile persoanei care s-a deplasat acolo. Ne cerem iertare că nu expunem mai jos informaţiile, ocupă mult spaţiu. Pentru mai multe detalii despre aceste familii vă rugăm să ne contactaţi! De altfel, ne-am bucura tare dacă vom ajunge la ei cu câteva alimente înainte de Sfintele Sărbători!
 
Dacă doriţi să vizitaţi Moaştele unor mari Sfinţi din Grecia, vă recomandăm un pelerinaj de 5 zile, în intervalul 2-7 mai 2011. Se va ajunge la Moaştele Sfântului Spiridon, în Insula Eghina  - la Sf. Nectarie, la Brâul Maicii Domnului, în Meteora şi în alte multe locaţii. Costul este de 230 euro/persoană. Detalii şi înscrieri la: 0722 316 896 – Cristian Filip.
 
Ataşat vă trimitem şi un comunicat de presă, ce sperăm să sensibilizeze conştiinţa dumnevoastră de români! Sunteţi invitaţi la Jilava, în Fortul 13, să vizitaţi locul în care au suferit elitele ţării noaste! Facem apel şi la cei dintre dumneavoastră care sunteţi profesori: nu-i lăsaţi pe copii noştri şă nu cunoască istorie!
 
Materialele de săptămâna acesta sunt:
 
  1. Sfântul Teofan Zăvorâtul: Dragostea este distrusă de fărădelegi! (Mulţumim site-ului: Catehetica.ro);
  2. Biblia din Parlament. Ultimul Cuvânt. Emisiunea Semne (Cum jură politicienii pe Biblie fără discernământ); (Felicitări şi mulţumiri dlui Rafael Udriste!)
  3. Facebook poate cauza divorţ ( sau despărţire între cuplurile necăsătorite încă);
  4. Un sfânt de geniu: Arhiepiscopul Luca al Crimeei (1877-1961). (Felicitări şi mulţumiri dlui Valentin Crăciun!)
 
Cu preţuire,
 
 
Irina Coşoveanu
 
Detaliile privind sprijinul și Invitația le găsiți în pagina Activități și ajutoare creștinești.

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2
Interfon 2, Sector 1, Bucureşti
Telefon: 021.223.24.96; 0724.271.236 (un nou număr de telefon)

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...