România retorică şi Rusia tanchistă

"Rusia a remarcat o noua serie de declaratii antirusesti ale presedintelui Traian Basescu". "Un alt val de retorica anti-ruseasca din partea conducerii de la Bucuresti - intr-o etapa in care dialogul Bucuresti-Moscova a inceput sa ia o dinamica pozitiva -, nu corespunde interesului niciuneia dintre parti si nu poate sa nu genereze dezamagire", din comunicatul MAE rus de vineri 4 aprilie 2014.

Unii cu retorica, alţii cu tancurile. Şi răii, în această strâmbă dreptate a celui mai puternic, sunt tot cei cu vorbele. Dar să ne aplecăm puţin asupra comunicatului. Conform acestuia:

-          Băsescu face declaraţii antiruseşti şi la Bucureşti se manifestă o retorică antirusească. De

ce? Pentru că dacă se vorbeşte pe şleau despre politica externă a Rusiei – caz concret, anexarea Crimeei - asta înseamnă, în logica îngustă a Moscovei că eşti anti-Rusia. Eşti duşmanul. O logică, evident strâmbă, de repetent la aritmetică, la scriere şi la citire.

-          Dialogul Bucureşti – Moscova tocmai avea o dinamică pozitivă  De când, că noi n-o

văzurăm? Cum se manifestă ea? În ce constă? Pentru că nu au apărut, de exemplu, de acum un an, detalii semnificative. Ba chiar nimic nou pe această relaţie. Sau guvernul Ponta tocmai ce ne-a vândut şi nu ştim noi?

De ce fac referire la acum un an? Păi pentru că atunci lucrurile stăteau pe dos după cum scriam în articolul Federaţia Rusă, un imperiu în metastază, din care voi relua mai jos şi alte pasaje:

21.03.2013 – Vocea Rusiei, trompeta de stradă a Moscovei în România (mai corect Răcnetul Rusiei la România), reia tema dragă acesteia (de fapt un îndemn făţiş la rebeliune de stradă care ar trebui privit mai serios de organele în drept) a „războiului civil”. Dacă în vara trecută erau îndemnaţi la luptă „cetăţenii” nemulţumiţi de slăbiciunea USL-ului în a termina lovitura de stat, acum ni se anunţă o Revoluţie anti Ponta, titlul articolului, după care, exact prima frază a acestuia ne spune că România se află în război civil. Toată însăilarea de poveşti de groază pe care Moscova le-ar dori desfăşurate aici pleacă de la o insinuare perversă şi departe de a fi adevărată – dar pe care mulţi dintre cei spălaţi pe creier de antene, s-ar putea să o creadă - despre cum şi-a luat Washingtonul mâna de pe România; adică „Măi băieţi, predaţi armele că sunteţi mâncaţi, aţi ajuns acum la pulanul rus!”

Mai amintesc, din exact această perioadă, „războiului contra SRI” condus pe faţă de oameni, care, printre alte păcate, îl au şi pe acela că sunt legaţi de Moscova.

Dacă, în urmă cu exact un an, Ponta era duşmanul poporului, între timp, ca prin minune, toate sunt pe dos, dinamica e pozitivă şi doar „cozile de topor” ale Occidentului, mai stau în calea unirii fericite dintre poporul rus şi cel român.

Golanul din curtea şcolii

De fapt, de la nivelul imperial în care a adormit (ce poveste tristă, să încerci să-ţi ţii rangul imperial doar cu biciul, nu şi cu vorba şi fapta bună, ceva cam ca bătăuşii din curtea şcolii, care îi chinuie pe cei mai mici) Rusia practică în permanenţă stilul agresiv al acuzării celuilalt: acuză, dar nu se scuză, pentru că cel mai tare, imperiul, are întotdeauna dreptate. Genul ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă ideea de a fi contestat şi de aceea cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi să fii în continuare supus. Sistemul e construit pe un principiu exponenţial: orice răspuns palid al incriminatului, orice sugrumat protest provoacă o adevărată canonadă. Doamne fereşte de un glonţ real rătăcit dincolo de graniţă, adesea tras chiar de o un agent rus: tunurile, tancurile, aviaţia rad tot ceea ce întâlnesc pe teren, în timp ce înalţii demnitari şi presa oficială rusă spulberă orice contra-argumentaţie. Mistificare, aroganţă, bădărănie. Un adevărat” comportament imperial.

În acest tablou al impertialismului rusesc, România se bucură din partea Moscovei de un „răsfăţ special”. România este, în viziunea acesteia, nedreaptă, dispreţuitoare, agresivă, nerecunoscătoare, slugă a imperialismului occidental (american), ea însăşi cu ambiţii şi acţiuni imperialiste, idioata satului, (după cum se înţelege în subtext din declaraţiile demnitarilor ruşi, şi destul de direct din materialele propagandistice ale trompetei oficiale mai sus amintite), care refuză visul siberian în favoarea celui american. Şi Siberia e atât de goală! (De fapt, nu mai e chiar aşa de goală: câteva milioane de chinezi refac aici, cu migală vechile posesiuni ale imperiului chinez. Aşa că, nu peste mult timp, un referendum, sau o serie de referendumuri ar putea da mari dureri de cap Maicii Rusia.)

Nemulţumirea faţă de România este permanentă, ţâfna mai intensă decât în raport cu oricare alt fost stat comunist prieten, agresivitatea şi agresiunea verbală mai paranoice, dispreţul mai evident. Cei care ne ceartă, în numele marelui stat rus, nu sunt numai înalţii demnitari; acum suntem biciuiţi apoi împachetaţi în varza murată a revoltelor anti-europene şi antiamericane de slujbaşii mărunţi şi de ziariştii oficiali, care execută această sarcină cu meticulozitatea şi cu satisfacţia perversă a torţionarului în raport cu deţinutul care trebuie reabilitat.

Rusia deplânge complexele, fobiile, ostilitatea românilor şi ale statului românesc în raport cu ea, refuzul acestora de a le fi mai bine în braţele ei puternice (în care mulţi şi-au pierdut răsuflarea). Glasului ei i se alătură şi destui români, fie plătiţi, fie vuvuzele voluntare în aşteptarea recunoştinţei, sau pur şi simplu persoane simple în gândire care preiau această retorică. Criticile acestora: noi nu ştim să ne orientăm spre Rusia şi să profităm de Rusia, relaţiile economice sunt la pământ, cele politice sub nivelul solului, nu speculăm potenţialul mare al pieţei ruseşti, nu ştim să culegem din relaţia cu Rusia şi alte fructe decât cele ale unei mânii nejustificate. Noi greşim, am greşit şi, precis, vom greşi. Pentru că, ajungi să înţelegi la un moment dat (numai să nu ajungi să o şi crezi) noi suntem greşiţi întru totul. (Eistă o parte de adevăr în ceea ce priveşte relaţiile economice, dar acelaşi adevăr este valabil şi acasă: politicienii acestor 25 de ani s-au ocupat de sufocarea şi nu cu dezvoltarea economiei)

Conform reţetei imperial-comuniste (adică, rezultat al ambelor surse) adevărul se găseşte depozitat întotdeauna la Kremlin, aşa că tezaurul e o minciună, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de nord e o minciună, românitatea basarabenilor e o minciună, limba română e o minciună, execuţiile în masă a mai multor zeci de mii de militari români e o minciună, deportarea a sute de mii de basarabeni şi bucovineni e o minciună, istoria României e o minciună, însăşi România e o minciună. De fapt: România e marea agresoare a poporului rus/sovietic, a teritoriului, limbii, istoriei, avuţiei naţionale.

Şi violată şi scuipată

Într-un simpozion internaţional pe tema relaţiilor dintre Rusia şi România, desfăşurat cu ceva vreme în urmă la Academia Română, am pus următoarea întrebare (a cărei idee a fost preluată ulterior de Dan Dungaciu într-un interviu):

- Dacă Rusia chiar ne doreşte prietenia şi colaborarea, dacă ea chiar e o mamă bună şi noi nişte berbeci încăpăţânaţi, de ce nu a mers şi pe latura sentimentală, de ce nu a încercat niciodată să ne seducă, să ne cucerească fără armate, comisari, presiuni şi represiuni economice şi politice, aşa cum a făcut cu unii dintre vecinii noştri? De ce nu a venit să ofere ceva, ci numai să impună, să ceară şi să ia după care, la final, ne-a mai tras şi un şut în gură şi ne-a înjurat?

Mai nou, pentru răceala dintre România şi Rusia de vină sunt Băsescu şi guvernele ultimilor 10 ani. Dar, de ce nu a venit în timpul lui Iliescu şi Năstase (1990-1996; 2000-2004) să ne ofere măcar nişte mărgeluţe, oglinjoare, alămuri ieftine? De ce, de exemplu, Gazpromul, braţul economic al puterii moscovite, nu ne-a oferit nişte gaz mai ieftin, cu care ne ambalau şi ne făceau apoi scrumbii sărate pe care să le mănânce ruşii cu votcă? De ce, după cum inspirat a completat Dungaciu ideea de mai sus, în loc să ne seducă, Rusia a ales şi alege să ne violeze în mod repetat? Şi dacă coana România nu consimte la viol, să o mai şi scuipe?

Poate fi la mijloc, aşa cum s-a mai spus, atitudinea imperială (arogantă, distantă, dispreţuitoare, agresivă, politica pumnului şi a manipulării prin propagandă dar şi prin acţiuni subversive) a conducătorilor Rusiei, care folosesc în continuare această pistă pentru a-i controla politic pe ruşi: dacă nu ai ce să le dai injectează-i cu visul lui Petru cel Mare în varianta Putin. Poate fi realitatea încercării de a reface imperiul cu toată complexitatea ei. Poate fi dezamăgirea că România a ales Vestul. Dar ceva nu merge, parcă nu ajunge.

Adică, Ion vrea să o ia de nevastă pe Maricica dar în loc să-i facă curte, să-i cumpere mărgele, parfum, flori, să o ducă, dacă nu la teatru, măcar la film, sau la un concert gratuit în piaţă, alege să o ia de păr, să o târască pe maidan, să o violeze după care să o înjure că e o târfă. Dar pe care, afirmă el, ar lua-o la curăţenie, la spălat izmene şi vase, dacă Maricica ar fi ceva mai cooperantă, ar avea acolo un orgasm-două şi i-ar declara iubire în timpul violului. Cineva e sigur bolnav în povestea asta.

De aceea cred că pe lângă cele de mai sus, motivul real al acestei atitudini faţă de România (fără precedent în cadrul relaţiilor Rusiei  cu state din afara fostului imperiu comunist) este faptul că România este considerată, de facto, parte a imperiului  (vezi anexarea Basarabiei în 1812 şi protectoratul Rusiei asupra principatelor române după pacea de la Adrianopol din 1829, de fapt o ocupaţie militară în toată regula începută cu cca 3 ani înaintea încheierii lui. Tot de atunci, şi nu la Băsescu vodă, s-a stins şi rusofilia temporară a populaţiei declanşată de speranţa eliberării de sub turci.). România e considerată o slugă-rob obraznică, proprietate a Rusiei, scăpată temporar de sub biciul vechilului. Iar cu o slugă-rob nu discuţi; nu-i dai de mâncare, o baţi, o pui în  fiare, o ridici în furci; poţi chiar să o elimini fără repercursiuni. Cu atât mai mult cu cât românii, nefiind slavi, formează o populaţie de rang inferior.

Ungaria – Rusia, o relaţie caldă, caldă, aproape fierbinte (I)

Există popoare care au o mare nelinişte. Din această cauză ele se agită, sunt într-o permanentă nemulţumire şi  mişcare, nu le sunt suficiente spaţiul şi timpul pe care le au la dispoziţie. Sunt, printr-o comparaţie zoologică, prădătorii. Există şi reversul: popoare care au o mare (unii zic că prea mare) linişte şi nu-şi doresc decât spaţiul şi timpul care le-au fost date. Din păcate, spre deosebire de arealele  zoologice, la oameni, cele dintâi urmăresc  să le ia spaţiul şi timpul celorlalţi. Adică, să-i scoată din istorie.

Teze:     1. Rusia şi Ungaria continuă să-şi urmărească cu consecvenţă „proiectul imperial” .

  2. Între Rusia şi Ungaria există un parteneriat strategic fundamentat tocmai pe acest proiect.

              3. Evenimentele din România (vezi autonomia secuimii, Pungeşti, Roşia Montană etc) sunt întinse pe fire care duc la (sau şi la) Moscova şi Budapesta.

                         

Nerecunoaşterea unei probleme nu înseamnă că aceasta nu există şi că, mai devreme sau mai târziu, ea nu va erupe sub o formă distructivă. Acest lucru este valabil pentru orice persoană, comunitate mai mică sau mai mare, pentru un stat, pentru o regiune, în final, chiar pentru lumea în care trăim.

Cunoaşterea problemelor este legată de cunoaşterea trecutului. Oricât ar displăcea corectitudinii politice de astăzi ideea că a existat ceva şi înaintea noastră, trebuie să fim conştienţi că trecutul nu e nicio ficţiune dăunătoare, niciun bau-bau, nicio poveste încărcată de superstiţii şi misticisme dăunătoare personalităţii noastre universale. El nu este nici corect, nici incorect politic. Trecutul este despre noi, oamenii, aşa cum suntem. Cunoscându-l putem să ne cunoaştem, putem evita unele greşeli, putem împiedica ca tragediile să se repete, iar şi iar, la scară tot mai mare. El trebuie privit în faţă cu curaj, cu raţiune, cu înţelepciune.

Legat de situaţia internaţională actuală, Alexandru Hâncu remarca recent într-un articol că  „liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil. .. Cu ani de zile în urmă, Putin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Când acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.”

Dincolo de faptul că e bine ca să nu uităm aceste adevăruri, am făcut  această introducere pentru a înţelege corect demersul de discutare a unor probleme extreme de sensibile. Probleme care nu trebuie băgate sub covor, discuţii care nu trebuie evitate, ci abordate, după cum spuneam, cu curaj, raţiune, cunoaştere, înţelepciune.

Propun deci o citire a dezvoltării temei autonomiei maghiarilor din România, a ultimelor evenimente şi a celor, încă mai fierbinţi, care, cu siguranţă, vor urma, prin intermediul unor elemente de context internaţional. Cum ar fi, de exemplu, relaţiile dintre Ungaria şi Rusia, relaţii care au la bază un obiectiv comun ţinând de un trecut de peste o mie de ani: proiectul imperial. Menţionez întinderea temporală a acestui ideal pentru a înţelege cât de puternic este el încastrat în conştientul şi subconştientul colectiv al acestor popoare.

Realitatea frustă şi tranşantă pe care trebuie să o avem în vedere este aceea că cele două unităţi statale urmăresc în continuare înfăptuirea proiectului imperial. Acest ideal le leagă printr-un soi special de relaţii, care, atât timp cât obiectivele concrete au în vedere zone geografice ce nu se suprapun, vor fi de intensă colaborare. Este punctul din care trebuie să pornim pentru a judeca la rece toate evenimentele trecute, actuale sau viitoare.

Ca şi în cazul unei analize trecute legate de invadarea şi ocuparea altor state, (http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2014/03/politica-bocancului-pe-jugulara.html) voi urmări pe scurt traseul acestor relaţii în ultima sută de ani, perioadă care, de fapt, a dat şi actuala configuraţie a lumii noastre.

Tendinţele expansioniste ale Ungariei din 1918-1919. Începutul parteneriatului. Prima  încercare de împărţire a României.

Despre actele de agresiune ale Rusiei am scris în chiar materialul de mai sus. In textul de faţă voi face o trecere în revistă a actelor similare ale Ungariei în paralel cu paşii de “înfrăţire” dintre cele două state.

După mulţi ani de duşmănie şi câţiva de război, Ungaria şi Rusia intră brusc într-un parteneriat  la finalul primului război mondial, atunci când Imperiul Austro-Ungar se prăbuşeşte. În 2 noiembrie 1918, Ungaria, devenită peste noapte revoluţionară, proclamă desprinderea de Austria, dar, urmărind să ocupe locul acesteia ca centru al unui nou imperiu, refuză recunoaşterea separării celorlalte provincii. La 16 noiembrie 1918, Karoly Mihaly, noul prim ministru, proclamă Republica Ungară, care se declară de partea Antantei în speranţa că viitoarea conferinţă de pace va consfinţi o „Ungarie mare şi puternică”, singura capabilă să menţină ordinea într-o zonă atât de fărâmiţată şi de zbuciumată. Conferinţa de pace de la Paris respinge aceste pretenţii şi statuează dreptul la autodeterminare al tuturor popoarelor din fostul imperiu, astfel că, la 21 martie 1919 guvernul Karoly demisionează şi puterea este preluată de bolşevicii lui Garbai Sandor. Puterea efectivă este însă deţinută de Bela Kun, ministrul de război, fost prizonier la ruşi. Este instaurată Republica Sfaturilor din Ungaria – denumită şi Republica bolşevică. Refuzată de puterile europene, Ungaria găseşte o noua speranţă de păstrare a vechilor posesiuni în alianţa cu Rusia bolşevică. Un prim obiectiv este Cehoslovacia, dar, din cauza izbucnirii războiului civil din Rusia, nu se reuşeşete decât o efemeră Republică a Sfaturilor în Slovacia. Cele două aliate continuă cu încercarea de desfiinţare a statului român prin atacarea concomitentă a acestuia dinspre est şi vest. Noua graniţă dintre cele ele ar urma să devină Carpaţii. Rezistenţa trupelor române pe Nistru, conjugată cu ofensiva ruşilor albi ai lui Denikin în sudul Ucrainei , au dat României răgazul să contra-atace în vest şi să înfrângă trupele ungureşti. La 3 august 1919 trupele române intră în Budapesta. Regimul bolşevic este desfiinţat după numai 133 de zile.

Anexarea de teritorii în de-al doilea război mondial. A doua împărţire a României.

Nu după mult timp, în perioada celui de-al doilea război mondial, Ungaria reia politica expansionistă, din umbra Germaniei şi a Italiei. Refuzând prevederile Tratatului de la Trianon, Ungaria primeşte ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1939, teritorii din sudul Slovaciei şi Ruteniei. În martie 1939, după ocuparea Cehiei, Ungaria ocupă restul Ruteniei şi încă o fâşie din sudul Slovaciei în urma „Micului război”. În septembrie, ca urmare a celui de-al doilea arbitraj de la Viena, cunoscut ca Dictatul de la Viena, Ungaria primeşte jumătatea nordică a Transilvaniei. În aprilie 1941, ca urmare a invadării Iugoslaviei de către Germania, Ungaria ocupă Voivodina.

1989-2014. Dezvoltarea parteneriatului

În tr-un interviu din octombrie 2013, Dan Dungaciu, Director al Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane si Presedinte al  Fundatiei Universitare a Marii Negre spunea că, “dupa 1989, parteneriatul a capatat o formă tacita, nu directă, care pe noi ne-a afectat cel mai puternic în relaţia cu R. Moldova. Atunci când vorbim despre spaţiul estic, coincidenţele ar trebui cel puţin privite cu circumspecţie. Semnalul interesului ca Budapesta să devină jucator în stânga Prutului a apărut de la începutul anilor '90. După integrarea în UE a Ungariei, toate poziţiile importante ale reprezentării europene a Bruxellesului au revenit Ungarei - reprezentantul UE pentru R. Moldova, generalul care conducea misiunea europeană de la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM), Ambasada Ungariei devine centrul Schenghen în R.Moldova, şeful misiunii parlamentare care verifica alegerile parlamentare decisive din 2005 este ungur etc. Or, e clar ca toate aceste lucruri nu se puteau face fără acordul tacit al Moscovei, chiar fără încurajările ei. Pe vremea când României i se expulzau diplomaţii, ambasadorii unguri ieşeau cu Voronin la vânătoare, iar astazi sunt extrem de preocupaţi de situaţia minorităţii ruse şi a drepturilor ei din R. Moldova.

Interesant e că politica Budapestei faţă de R.Moldova nu ţine de culoarea politică a guvernării. După instalarea la putere a regimului Orban, oficialii maghiari de la Budapesta au sistematic luări de poziţie pe problematica transnistreană, cerând autonomie pentru regiune - evident cu gândul la Transilvania. Şi trebuie să reamintesc aici un caz recent: ambasadorul Ungariei în R.Moldova face o vizita în ianuarie 2013 în UTA Găgăuzia, regiune rusofonă şi autonomă, se întâlneşte cu baskanul Mihail Formuzal, iar în septembrie, preşedintele Consiliului judeţean Harghita îi trimite lui Formuzal proiectul unui acord de colaborare între judeţul Harghita şi regiunea Găgăuza!”

Orban s-a întâlnit cu Putin la Moscova la începutul acestui an şi au pus bazele parteneriatului strategic, adica "strategia deschiderii către Est", cum îi spun ungurii. Aceasta include chestiuni serioase, grele, grave.

Nu e vorba despre schimb de mesaje politicoase sau acorduri culturale - nivelul la care suntem noi acum. E pe agendă chestiunea conductei South Stream, comerţul agricol - Rusia a fost luna trecuta oaspete de onoare la Târgul agricol de la Budapesta, unde s-a anunţat un reviriment comercial între cele doua state, care oricum e undeva la 12 miliarde -, Rusia este partenerul economic principal al Ungariei din afara UE, se anunţă deschiderea camerelor de comerţ ruso-maghiare din Moscova până la Rostov, Krasnoyarsk, Irkuţk sau Novorosisk. Toate puncte strategice! Ungaria, la rândul ei, a fost invitatul de onoare la marele Targ de carte de la Moscova din septembrie.

Deci, un joc diplomatic extrem de consistent şi un parteneriat strategic care începe să funcţioneze pe toate nivelele.” (Va urma)

guvernul României se află la mare distanţă de Ucraina

          Ce bine. Chiar mă temeam că să nu se molipsească cineva de pe aici de întâmplările din maidan. Dar nu e nicio problemă. Aţi văzut (mă rog, auzit) doar: Ucraina nu există prin apropiere pentru guvernul Ponta 2 (mutat cu dosare şi capsatoare către Moscova) şi dacă nu există acolo nu se întâmplă nimic şi dacă nu se întâmplă nimic nici nu vorbim, că nu avem despre ce. Dacă exista şi se întâmpla poate aflam şi noi ce părere are premierul, ce părere are ministerul de externe în frunte cu remacabil de absentul lui ministru atunci când au loc evenimente internaţionale (da' prezent taică când e să se oţărască la duşmanii externi ai psdului şi întâiului plagiator al ţării). Dar aşa, normal, nu se întâmplă şi nu aflăm.
           Mă gândesc că în felul acesta, încetul cu încetul, guvernul psdului, care va urma (că cel de acum cade repede), va părăsi Europa, apoi Vladivostocul, Terra şi chiar sistemul solar şi nu va fi prin preajmă să îşi dea cu presupusu' în 2016 când s-ar putea să se mute maidanul aici şi să avem curse contratimp şi bâte pe spinari de miniştri şi parlamentari ai puterii. Pentru ei însă nimic din acestea nu va fi. Şi dacă nu e şi nu se întâmplă, pe cine să reclame?
      
           Erată: conform activităţii sale guvernul României nu se poate scrie decât cu g mic.

Ion Iliescu - un zombi care bântuie România

      Ion Iliescu, această mumie malefică, acest zombie al unei lumi pe care mulţi o credeau trecută, bântuie iar vioi prezentul şi mai ales viitorul României simţindu-se pesemne ca acasă în realitatea pe care "copiii" lui, ai Moscovei şi ai mafiei au croşetat-o.
      Căci  ce altceva aş mai putea spune despre acest vulcan nesfârşit de noroi, rău, ură, resentiment, ticăloşie, minciună, falsitate, abuz, adorator al legii "cum vrea muşchii mei", criminal - şi nu mă refer numai la morţii revoluţiei, ci la toţi morţii comunismului şi post -comunismului iliescenist, la morţii vii cărora li s-a distrus viitorul, la morţii vii cărora li s-a distrus conştiinţa, la morţii vii cărora li s-a distrus sufletul, atunci şi acum, după 1990, la copiii morţi de dorul părinţilor din cauza realităţii construite pe care Ion Iliescu şi slugile şi stăpânii lui au fabricat-o pentru România, la oceanul de suferinţă care s-a perpetuat şi care ameninţă acum să se reîntoarcă şi mai teribilă, şi mai pustiitoare şi mai corozivă şi mai otrăvitoare.
      Ion Iliescu vorbeşte din nou; Ion Iliescu dă indicaţii; Ion Iliescu stabileşte adevărul; Ion Iliescu judecă, ameninţă; Ion Iliescu scuipă; Ion Iliescu aruncă picioasă şi foc; Ion Iliescu urlă ca un câine turbat; Ion Iliescu, înoată viril în acvariul fărădelegii pe care încearcă USL-ul să o impună ca unică lege în România.
      Ion Iliescu, un zombie care a ieşit la lumină şi ne ameninţă cu transformarea tuturor - nu numai a celor vrăjiţi de duhurile rele de la Antene şi de la Realitatea - în aceleaşi fiinţe ale întunericului şi frigului veşnic.
      Despre Ion Iliescu am scris mai demult două texte mai lungi (care pot fi găsite în postările din trecut): rămân la aceeaşi idee: Ion Iliescu nu este şi nu a fost un comunist, ci un activist. Un soldat credincios al partidului, apoi un şef apărător al unui partid al crimei, terorii, bunului plac, fărădelegii. Ori, între activist şi şef de astfel de partid şi membru şi apoi naş al mafiei nu este în cele din urmă nicio diferenţă.