luni, 30 martie 2015

Şi eu sunt un bădăran. Ba chiar şi golan. Şi uneori şi animal.



Dorogoy tovarishch (Dragă tovarăşe) Malghinov,

(Folosesc termenul  „tovarăşe” pentru că în textul dumnitale, ca în toată această politică rusească a apropierii teritoriale până la contopire, am simţit o nostalgie clară după tovărăşie.)
În primul rând, ţin să îţi mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii şi am înţeles, că şi eu şi cei mai mulţi dintre români suntem nişte „bădărani”. Nu te îngrijora, nu mă voi simţi jignit, nu am să mă supăr, asta e realitatea şi ţin să-mi exprim infinita gratitudine pentru ajutorul dat. Ba, aş zice, ştiind că nu prea o ai cu limba română şi că de fapt ai folosit destul de greşit termenul, că sunt chiar încântat de ceea ce se adună de fapt în mintea dumitale şi a şefilor dumitale de la Kremlin pentru a da consistenţă acestui blând cuvânt.
Doi, îţi mulţumesc că l-ai demascat final, irevocabil şi definitiv pe tovarăşul Iliescu, zis şi Ilici, nume de cod, Bunicuţa. Am înţeles acum, peste ani, chiar peste decenii, ce înţelegea el prin şi de unde veneau calificativele „golan” şi „măi animalule”. Din acelaşi dicţionar al limbii moldoveneşti făurit cu migală, neţărmurită dragoste şi nestinsă înţelepciune în cadrul Universităţii Liubianca. Dar parcă mai contează unde, când vezi atâta omenie, atâta iubire, atâta ortodoxie cu care ne învăluie de vreo două sute şi ceva de ani marele prieten de la Răsărit pe care cu aplomb îl reprezinţi!
În al treilea rând, te-aş ruga să mă luminezi cu o părere într-o anumită „cestiune” care mă frământă de când am devenit vecini:
Este anexarea Moldovei Orientale la 1812 expresia înţelegerii sufletului ortodox, umanist şi european al românului şi al nesmintitei prietenii  a Rusiei faţă de România? Drept care a vrut nu numai să fie mai aproape, dar chiar să şi-o aşeze în braţe, să o ţină la inima ei?
Şi dacă da, nu i-ai cataloga tot ca nişte bădărani pe acei indivizi susţin altceva, printre care s-au strcurat şi unii, altfel, mult dragi tovarăşului Lenin, tovarăşului Stalin şi, probabil, tovarăşului Putin, cât nu mă îndoiesc, că şi dumneavoastră tovarăşe Malginov, care au îndrăzneala să afirme că ocuparea Moldovei a fost un act samavolnic? (Mărturisesc că personal nu–i agreez pe cei doi pe care îi voi denunţa mai jos, şi tocmai de aceea le  şi aduc mărturiile, să nu zică cineva că citez din prietenii mei şi că am ceva, Doamne fereşte!, cu dumneata, cu tovarăşul ţar Alexandru I şi cu restul de tovarăşi şefi de la Moscova, de atunci şi până în zilele noastre)? Şi nu ar trebui certate editurile, ziarele, revistele, universităţile, partidele etc, care îi publică, popularizează, promovează, iubesc pe aceşti domni, că tovarăşi nu merită să le zicem? Iată ce afirmă diversioniştii şi deviaţioniştii ăştia:

Domnul Karl Marx, în  Note despre români”, zice că trecerea Basarabiei la Rusia în 1812 s-a făcut cu încălcarea statutului Moldovei de către Imperiul Otoman:
Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, deoarece Poarta Otomană nu a fost niciodată stăpână peste Ţările Române. Acest fapt s-a confirmat în timpul tratatului de la Karlowitz, când Poarta, presată de polonezi să cedeze Moldova, a răspuns că nu are dreptul să facă această cedare teritorială neavând drept de suzeranitate”.

Tot la fel de reacţionar, domnul Fr. Engels, în lucrarea „Politica externă a ţarismului rus,consideră că:
Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus găsise unele pretexte – nu vreau să spun justificare, ci scuză – pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească,iar Polonia Concresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de-a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”.
Altfel zis, cei doi afirmă, în deplină luciditate şi cunoştinţă de cauză, că Imperiul Rus a dus o politică expansionist agresivă în sud-estul Europei şi a reuşit la 1812 să-şi strămute hotarul pe Prut şi gurile Dunării, anexând un teritoriu străin lui din punct de vedere etnic, istoric, geografic, politic şi cultural. Păi să nu le fie ruşine de “bădărani”, “golani” şi “animale” ce se află?



despre carenu au reuşit să mă lămurească cărţile de istorie, care una zic astăzi, alta mâine, una la Bucureşti, alta la Moscova, nici bunicii, nici părinţii, te-aş ruga, aşa ca de la ditamai ambasadoru’ la celavec, să mă lămureşti, în cazul în care ceea ce au scris nesimţiţii ăia doi de Stan şi Tismăneanu e o bădărănie (aşa e tovarăşe Ernu, tovarăşu ambasador a fost delicat, ai dreptate, e chiar o samavolnicie) , dacă, aşa cum am înţeles eu din amabilele explicaţii ale nacealinicilor dumitale din trecut, fie-le betonul uşor, din prezent (bine i-au făcut cecenii de serviciu pramatiei ăleia de Nemţov) şi din viitor (cu musulmanii noi ne-am avut întotdeauna bine),

vineri, 20 martie 2015

Reforma politică a României (I). Consiliul de administrare a ţării.



[Proiecte mai mult (pentru că nu vor ei) sau mai puţin (dacă vrem noi) fanteziste]
Nu vi se pare că avem cam mulţi politicieni? Prea mulţi în general, de nu mai avem loc de ei în orice instituţie a statului te-ai duce, dar şi în comparaţie cu, de exemplu, medicii, profesorii sau inginerii? Nu sunt ei, cel mai adesea, nişte nulităţi inutile, ba chiar dăunătoare? Nu sunt ei cei care, pentru că habar nu au ce să facă, încurcă şi complică existenţa noastră prin reglementări tâmpite, ticăloase, sau şi una şi cealaltă. Dar şi  cei care cred că merită mult mai mult decât salariul, bun doar pentru prostovani, aşa că ţes scheme de jaf, pe care le descoperim acum în toată splendoarea zecilor şi sutelor de milioane de euro pe care le implică? Şi nu ocupă ei locul altora mai bine pregătiţi, mai responsabili şi mai amabili?
Ba da, veţi răspunde într-un glas (sper să nu mă înşel, dar oricum o excepţie două nu se pun), să scăpăm de ei. Uşor de spus, greu de făcut din moment ce noi am fost de acord să le dăm în mână puterea de a decide cum să arate statul în care trăim. Şi pe urmă, nici nu ar fi nimerit să scăpăm de toţi deodată pentru că asta ar însemna haos şi, în haos, la putere se caţără alţii, cel puţin la fel de hămesiţi, de fără principii şi de fără ruşine ca şi ceilalţi. Din cauza asta nici nu agreez anarhismul (care, ca în orice perioadă de decrepitudine politică şi socială, îşi face tot mai simţită prezenţa în lume şi în România). Dar să ne întoarcem.
Poate că nu putem (pentru că nu vor fi ei de acord) şi nici nu e bine (pentru că noi suntem nişte persoane raţionale, cu izvoarele competenţei noastre în învăţămintele trecutului şi cu privirile aţintite către viitor) să scăpăm de toţi dintr-o dată, dar măcar de unii, pe ici pe colo, putem.
Să luăm, de exemplu, parlamentul. În MAI AVEM NEVOIE DE PARLAMENT? DAR DE PARTIDE?), după o analiză, pe care nu o mai reiau aici, a inutilităţii parlamentului, a daunelor şi costurilor imense (nu numai financiare) induse societăţii, enumeram la final câteva posibile variante de înlocuire sau de îmbunătăţire a activităţii acestuia. În continuare am să v-o prezint, mai pe larg, pe una dintre cele care au trezit interesul .
Dacă poporul reprezintă totalul proprietarilor României şi  îşi desemnează prin alegeri nişte reprezentanţi care să decidă pentru el, de ce ne trebuie 588 (ca acum), 470 (ca în trecut), 300 sau 100 de parlamentari (în afară de motivele şmechereşti şi ipocrite pe care le-am prezentat în articolul menţionat mai sus) şi nu sunt suficiente 4, 5, 6, 7… persoane, liderii, sau reprezentanţii, partidelor care trec un anumit prag de susţinere populară (3 %, 5 %)? Mai ales că, după cum ştim cu toţii,  şi în parlamentul actual şi în toate cele anterioare s-a votat după cum s-a decis la partid?
Principiul de lucru s-ar menţine. Ai luat 40 % din voturile populare, ai 40 de voturi în consiliu. Ai luat 20, ai 20. Ai luat 5, ai cinci.  Te poţi alia pentru a face guvernul, ca şi acum. Legile ar fi făcute de personalul tehnic, ca şi acum. Oamenii s-ar aduna dimineaţa şi până pe seară ar lucra. Dar în toate cele 5 zile lucrătoare. Fără deplasări în teritoriu. Fără vacanţe prelungite. Adică, un soi de consiliu de administrare, care trasează prin legi politica pe care o face guvernul, similar relaţiei dintre consiliul de administraţie şi comitetul director într-o firmă.
Ce am obţine? Renunţarea la ipocrizie (Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a României!!!!?) şi revenirea la realitate: cine conduce (adică guvernul, adică partidul sau partidele aflate la putere) răspunde. Nu am mai avea fenomene de bipolaritate pe aceeaşi temă; vezi Ponta primul-ministru şi Ponta deputatul. Legile s-ar vota mult mai repede, mai transparent şi, poate, mai responsabil dat fiind contactul direct cu publicul interesat care ar şti că de vină este cutare sau cutare partid şi nu o misterioasă şi incontrolabilă alianţă a parlamentarilor răi şi de nestăpânit (care de fapt îndeplinesc ordinele primite de la partid). Şi dacă nu am avea legi mai bune, măcar am cheltui mult, mult mai puţini bani. De exemplu, acum, bugetul parlamentului este de 346 milioane de lei.
Mi s-ar putea răspunde invocându-se posibilitatea (iluzorie) ca parlamentarii mânaţi de responsabilitate să se unească pentru a se opune iniţiativelor dăunătoare şi pentru a le susţine pe cele benefice pentru ţară. Cunoaştem vreo astfel de situaţie în cei 25 de ani? Eu nu-mi amintesc. Pretextul discutării şi modificării în parlament nu stă în picioare pentru că nicio modificare nu se admite în formula finală fără a trece prin filtrul deciziei de partid.
Ar mai putea fi argumentul reprezentării minorităţilor în camera deputaţilor, dar aceasta nu este decât doar o prezenţă de imagine, altfel grupul respectiv aliniindu-se, întotdeauna celor aflaţi la putere.
Aceeaşi regulă poate să fie aplicată pentru consiliile judeţene şi consiliile locale. La alegerile din 2012 au fost votați 41 de preşedinţi de consilii judeţene, 3.187 de primari, 1.338 consilieri judeţeni  și 40.311 consilieri locali, adică 44.877 de membri de partid plătiţi de la bugetul de stat. Care îşi aduc în structurile pe care le conduc alte zeci şi sute de mii de colegi de partid, de membri de familie sau de fraţi de tâlhărie. Nu am date, dar dacă adunăm toate cheltuielile implicate de fiecare ales local (salarii, pensii, clădiri, chirii, energie, dotări, consumabile, comunicaţii, automobile, deplasări în străinătate, comunicaţii, protocol etc ) per total, probabil, se adună câteva miliarde. Ca să nu mai vorbim de învârteli, escrocherii, hoţii, jafuri, corupţie adică. Şi pentru ce? Pentru a mima democraţia? Păi dacă tot o mimăm, putem mima în 5 la fel de bine ca în 50 sau în 500. Este evident că orice activitate în folosul societăţii are nişte costuri, dar activează aceşti oameni în folosul societăţii? Din păcate, cei mai mulţi, copleşitor de mulţi, nu!
Data viitoare vom vorbi şmecheriile legislaţiei privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor şi despre cum ar putea fi altfel.



vineri, 6 martie 2015

"Ocupantul rus" - ce ne-a adus şi ce ne-a luat



Circulă de câteva zile pe internet un filmuleţ denumit "ocupantul rus ("http://www.evz.ro/sunt-un-ocupant-rus-ce-contine-video-clipul-devenit-viral-video.html) în care ni se aduc la cunoştinţă marile realizări de care au beneficiat popoarele şi statele ocupate de ruşi (evident în epoca bolşevică): fabrici, spitale, şcoli, grădiniţe, blocuri, centrale electrice etc. De parcă în acele state nu era nimic înaintea sosirii lor.
Sau, dacă ne-au ocupat în secolele trecute, când încă nu fuseseră inventate unele dintre ele, ei le aveau deja şi numai noi nu.
Sau nu tot popoarele respective le-au construit în timp ce “ocupantul rus” îşi lua birurile.
Sau de parcă, în timp ce în Uniunea Sovietică şi în statele lagărului socialist se construiau cele de mai sus, în restul lumii nu se făcea nimic; popoarele se holbau pur şi simplu cu gura căscată la minunăţiile cu care bolşevicii “înfrumuseţau” planeta şi nu mai făceau.
Şi tot datorită acestor binefaceri, la falimentul general al statelor comuniste din anii '90, aceste state, în frunte cu glorioasă Uniune Sovietică, erau zeci de ani în urma celor din Vest. Şi tot din atât de mult bine şi din atât de multe realizări nu mai erau produse alimentare, haine, încălţăminte, medicamente, dar erau în schimb cozi, speculă, lipsuri, înapoiere.
“Ocupantul rus” ne crede proşti. Prima greşeală.
A doua greşeală este că ne crede pe toţi spălaţi pe creier, inculţi, ridicaţi de sub masa sub care am căzut de prea multă votcă fără ca să ne amintim cum am ajuns acolo, de unde veneam, cu cine am băut, unde stăm şi cum ne cheamă; cam cum e cazul lui. Aşa că, în respectivul filmuleţ infantil-obraznic, născut din puţină minte şi multă, multă aroganţă imperială găunoasă - făcut probabil pentru ca să-i gâdile orgoliul de mare maestru mondial al preşedintelui Putin – “ocupantul rus” nu ne spune nimic despre ceea ce a  adus cu adevărat. Şi, mai ales, despre ceea a luat de pe unde a năvălit. De aceea, vă propun  să o facem împreună. 
Deci, dragă “ocupantule rus” - remarcă, te rog, ca pentru un ocupant credincios ce spui că ai fost şi că eşti (probabil după o biblie neagră care nu vorbeşte despre iubirea faţă de aproapele, ci despre dispreţul, siluirea, omorârea aproapelui) – textura creştinească a adresării noastre:
ne-ai adus:
- ruşi în locul alor noştri aşa că acum ai pretenţii de tată iubitor, care trebuie să-şi apere puii împrăştiaţi prin lume,
- partid comunist, securitate, ocupaţie, lagăre, canale, închisori, deţinuţi politic, teroare, crimă, deportare, genocid, jaf, minciună, ură, violuri, distrugeri, internaţionalism marxist, limba rusă, alfabetul rus, comunism, mizerie umană, spaimă, coşmaruri, delaţiune, singurătate, tristeţe ...
şi ai luat:
- milioane de vieţi, sute de miloane de destine, de vocaţii, de drumuri drepte,
- sute de mii, milioane de oameni mutaţi în Siberia, în stepele deşertice, în nordul îngheţat, 
- limba noastră,
- identitatea noastră,
- trecutul nostru,
- valorile noastre,
- părinţii şi strămoşii noştri,
 - cinstea femeilor noastre,
 - copiii noştri,
- fraţii, surorile, rudele noastre, prietenii noştri,
- vecinii noştri, dascălii noştri
-  specialiştii noştri,
- muncitorii noştri calificaţi,
- intelectualii noştri,
- ţăranii noştri,
- oraşele noastre pe care le-ai tipizat,
- satele noastre pe care le-ai colectivizat,
- fabricile noastre,
- bogăţiile noastre,
- tezaurele noastre,
- banii noştrii,
- cerealele noastre,
- petrolul nostru,
- aerul, apa, soarele,pământul,
- visele, bucuria, speranţele, poeziile, arta, filmele, piesele de teatru, gândurile bune....
Şi câte şi mai câte, pe care îi las pe cititorii noştri să le adauge după punctele de final.
 Aşa că, dragă “ocupantule rus”, mulţumim dar nu avem nevoie de tine. Nu te mai vrem. Nu te regretăm. Nu te credem când faci pe apărătorul ortodoxiei, moralei şi tradiţiilor de care nu ai habar, pe care nu le respecţi şi de care te foloseşti cu acelaşi cinism monstruos şi aceeaşi teroare a minciunii, cu care ai ucis zeci de milioane dintre proprii tăi cetăţeni şi cu care încerci acum să-i aţâţi împotriva noastră minţindu-i . Pentru că, poate cea mai importantă omisiune a ta, din caricatura aia de film de propaganda, este aceea că primii pe care i-ai ocupat au fost chiar ruşii cumsecade, ruşii normali, ruşii visători, ruşii, ruşii credincioşi, ruşii prietenoşi cu aproapele, ruşii tăi, sânge din sângele tău, cărora le-ai adus şi de la care ai luat toate cele înşirate mai sus şi încă altele pe care le ştiu şi vii, dar mai ales morţii tăi de acasă, deportaţii tăi de acasă, schingiuţii tăi de acasă, striviţii tăi de acasă,  victimele tale de acasă. Zeci de milioane de morţi care ştiu de ce au murit, cine i-a omorât şi pe care nu mai poţi nici să-i minţi, nici să-i terorizezi.
  De ei să te temi, ocupantule rus pentru că împotriva lor şi împotriva morţilor noştri, pe care îi ai pe conştiinţă, nu mai ai nicio putere.

P.S. Ne acuzi că avem ceva cu ruşii. Poate doar cu cei ocupanţi. Pentru că altfel,  de ce ruşii poeţi, scriitori, muzicieni, pictori, regizori, actori, savanţi şi toţi ruşii normali, "ruşii neocupanţi" adică, stau în casele noastre, în minţile noastre, în sufletele noastre, în carierele şi în realizările noastre şi ne simţim atât de bine împreună?  


marți, 3 martie 2015

Traian Băsescu şi PMP-ul faţă cu Elena Udrea


Traian Băsescu a început să îşi facă drum pe la PMP şi chiar a asistat, după mărturia sa, cu plăcere la discuţiile din Consiliul Executiv Naţional în care s-au analizat ultimele conferinţe judeţene şi s-au discutat elemente de organizare pentru viitor. Marţi a trecut pe acolo ca să-i felicite că au votat împotriva lui Helwig. Iar  vinerea trecută s-a dus chiar fără să-i anunţe - a relevat presa, deşi, dat fiind faptul că acolo are biroul, nu văd de ce ar trebui să sune şi să anunţe. Tot Traian Băsescu ne-a spus că a găsit mult entuziasm şi că numai în ultima lună s-au înscris în PMP peste 14 mii de noi membri, mulţi dintre ei fără activitate politică anterioară. Implicarea lui în partid, alături de partid, în ajutorul partidului este deja o certitudine. Şi, de fapt, singura certitudine pentru PMP că va continua să existe şi să însemne ceva.
Pe de altă parte, analişti, comentatori, consultanţi, sau pur şi simplu jurnalişti vorbesc despre impactul, de la negativ la distrugător (după afiliere), a cazului Udrea asupra imaginii şi, implicit, viitorului fostului lui Traian Băsescu şi al PMP-ului. Pentru că nu sunt de aceeaşi părere,  voi încerca să ofer un alt răspuns pe baza datelor de la acest moment.
Elena Udrea
Răspunsul însă nu-l putem găsi decât oprindu-ne mai întâi la Elena Udrea, pe cale să devină, şi prin jocul datelor anterioare  (femei cu avere, şefe de partid, candidate la preşedinţie, ministru- premier, blonde (vopsite) etc.),  şi prin cel al contactului cu justiţia pentru corupţie şi abuz în funcţie, un soi de Iulia Timoşenko mioritică.
Dincolo de ancheta penală în sine şi de adevărul sau neadevărul acuzaţiilor care i se aduc – şi asupra cărora nu am a mă pronunţa în niciun fel, aşteptând să-mi arate justiţia dacă e o ticăloasă, o găinară, sau un om cinstit – Elena Udrea a ajuns să focalizeze asupra sa ura din mai multe cauze:
Apropierea de Traian Băsescu, ţintă a campaniei de demonizare practicată încă de prin 2006-2007 de larga coaliţie asupra căreia nu mai revin. Campania ulterioară împotriva ei a fost doar o cale de a-l lovi şi mai crunt pe acesta.
Ura, respingerea, contestarea preşedintelui s-au transferat asupra Elenei Udrea, aşa cum s-a transferat şi asupra multor altor colaboratori. Dar în cazul ei ele au fost amplificate de diverse detalii legate de viaţa, comportamentul şi zicerile ei. De exemplu a părut mereu a fi ultima redută, ultimul aliat, loial necondiţionat, al lui Traian Băsescu, poziţie dusă până a se lupta în locul acestuia (ceea ce, în realitate, nu a folosit niciunuia dintre ei).
Invidia faţă de avuţia sa semnalată de presă, dar şi afişată (prin detalii vestimentare, accesorii, călătorii etc.), chiar cu oarecare obrăznicie, de însăşi împricinata.
Invidia faţă de reuşita ei într-o lume a bărbaţilor, în care puţine femei au ajuns altfel decât trecând prin patul şefilor politici (detalii cunoscute din bârfele altor bărbaţi ai respectivelor partide, sau direct de la beneficiari, unii dintre bărbaţi fiind, se ştie, de două ori porci). Astfel că, stimulate şi de vârsta ei şi de faptul că nu arată rău, imaginarul individual şi cel colectiv au trecut-o pe Elena Udrea prin patul lui Traian Băsescu, prilej de alte puţin nobile gânduri ale multora: în cazul bărbaţilor,  pe tiparul „strugurii sunt acri”, de la salivări scabroase şi nesatisfăcute transformate în ură dispreţuitoare, la caracterizări extrem de puţin măgulitoare, în comparaţie cu care, cele primite de fetele ce îşi fac veacul pe şosele par mai decente. Femeile au urât-o din motive mai variate.  
Lipsa de carismă şi de cultură. Poate că Elena Udrea este un personaj de forţă, aşa cum o descrie Traian Băsescu şi cum recunosc astăzi mulţi dintre contestatarii săi, dar sigur nu are şi carismă, nu sparge sticla, nu convinge; poate că crede în ceea ce spune, dar pare falsă, nu reuşeşte să treacă dincolo de o prezenţă de activist politic. Este o problemă de structură, care nu poate fi depăşită, dar este, sigur, şi una culturală după cum o arată şi limbajul folosit: restrâns, de lemn, de activist, la nivelul oricărui funcţionar mediocru  de la partid. Cu mai multă cultură şi înţelepciune însă ar putea să ocolească primul obstacol al unei mai bune comunicări cu cei din jur.
Soţul, prietenii, apropiaţii, colaboratorii – personaje de carton, unidimensionale, de fiţe, inculte şi, normal, arogante, figuranţi din material plastic. În plus, după cum se dovedeşte pe zi ce trece, cu toţii, nişte infractori ticăloşi şi mizerabili.
Detalii imputabile ale activităţii sale publice cunoscute încă de pe vremea ministeriatului său.
Viitorul lui Traian Băsescu şi al PMP-ului
Vârful atitudinii negative a populaţiei faţă de Elena Udrea a trecut. Masele au obţinut sânge, cătuşe, umilire publică, nu însă, încă, şi dovezi pentru confirmarea milioanelor de sentinţe personale, care o condamnaseră de mult. Unii sunt deja satisfăcuţi, alţii încep să fie ruşinaţi. Evident, cei mai mulţi aşteaptă încă să se facă dreptate, adică să fie condamnată vinovăţia ei fiindu-le evidentă.
Colac peste pupăză, parcă intenţionat aranjată, vine şi întâmplarea cu izmenele ude ale lui Vosganian, în comparaţie cu care bărbata Elena devine deja o luptătoare mitică, un soi de amazoană (am auzit eu însumi, de la oameni care declaraseră că o urăsc, cuvinte de apreciere pentru forţa pe care o arată).
În plus, se poate observa că tot sunt tot mai mulţi analiştii care propun o punere în pagină şi o evoluţie a evenimentelor în spiritul celei pe care am sugerat-o ca posibilă în Elena Udrea, viitorul preşedinte al României? Şarjele DNA-ului se înmulţesc cumva împotriva raţiunii juridice, adică invers proporţional cu sumele vehiculate şi cu dovezile prezentate – numai denunţuri, care pot fi ori măsluite, ori insuficiente pentru o condamnare. De la Traian Băsescu aflăm că, în timp ce era la Cotroceni, serviciile nu i-au comunicat  nimic negativ în legătură cu o posibilă activitate infracţională a dnei Udrea şi, cumva în confirmarea acestor spuse, nici în dosare nu regăsim deja tradiţionalele şi suculentele interceptări furnizate de SRI. Luni, însuşi Cătălin Tolontan, un vechi combatant împotriva Elenei Udrea pe tema galei Bute, iese şi marchează, într-o postare de pe blog din 2 martie, punctele slabe ale acuzării. Îndoiala lucrează ca un vierme la început invizibil.
În ceea ce priveşte afectarea lui Traian Băsescu şi a PMPului, cred că s-a atins limita de jos a scăderii simpatiei şi susţinerii (atinsă mai puţin din cauza împricinatei cât a absenţei lor de pe scena politică) şi că de aici încolo vom asista la o revenire - în măsura în care nu intervine punerea sub acuzare a lui Traian Băsescu în vreunul din dosare, eventual tot numai pe baza unor denunţuri (!) Dar strict pe relaţia cu Elena Udrea, de aici încolo anchetarea acesteia nu le mai poate face rău; ba chiar, eventual, le poate face bine.
Dincolo de plecarea de la Cotroceni (TB) sau de arestarea fostului lor lider (PMP), de focalizarea atenţiei, speranţelor şi, deocamdată, a simpatiei asupra noului preşedinte, căderea de 2-3 procente din ultimele sondaje se datorează mai ales lipsei din peisaj, până de curând, a celor doi actori politici. Va urma o scurtă perioadă de stagnare şi apoi, odată cu înmulţirea apariţiilor publice – orice mişcare a lui TB aduce pentru PMP o vizibilitate altfel imposibilă – o creştere lentă, probabil cu unele paliere, funcţie şi de mişcările preşedintelui Iohannis, ale PNLului şi PSDului.
În acelaşi timp, subiectul Elena Udrea se va mai prăfui şi va pierde din rating, mai ales că va fi acoperit  de dosare mult mai spectaculoase cum ar fi Microsoft, EADS, Loteria Naţională, Premierul şi cine mai ştie ce.
Să nu neglijăm nici nevoia poporului de acţiune, de spectacol, de adrenalină. Deşi vine primăvara, atmosfera pare uşor nordică, adică cam rece şi asexuată. Deja sunt destule voci care constată că e puţin cam linişte. Deja se pare că trăim într-o netulburată frăţie a partidelor, care îşi împart puterea şi nu mai avem Opoziţie. Şi cine altul decât Traian Băsescu este cel mai potrivit pentru toate acestea? Traian Băsescu umoralul, dar şi Traian Băsescu omul de stat, care a dovedit că a înţeles ce înseamnă acest lucru.
Şi să nu uităm că deşi unii dintre băsişti tac încurcaţi şi dezorientaţi de ceea ce se întîmplă, de acuzaţiile că Traian Băsesscu ar fi fost şeful mafiei, tot mai mulţi sunt şi cei care înţeleg şi cred că, de fapt, dotat cu o abilitate deosebită, Traian Băsescu a reuşit să facă în aşa fel încât să nu poată să fie acuzat de nimic (din punct de vedere penal, moral putem să ne punem întrebări), folosindu-se în acelaşi timp, fără scrupule, …, de tot felul de indivizi mai mult sau mai puţin curaţi, cât au fost utili scopurilor pe care şi le-a propus, ca şef de stat: să edifice o Românie modernă, capitalistă, orientată spre Occident, euroatlantistă. (Florin Budescu)
Ori să crezi – şi să mai şi spui – că cel care a iniţiat şi a susţinut, chiar şi prin neîncetata repetare publică, un mecanism care a făcut posibil ca justiţia să ajungă la demnitarii de orice nivel, la oamenii din chiar imediata lui apropiere, la rudele sale cele mai apropiate, şi căruia el însuşi îi poate cădea victimă, a fost şeful mafiei doar pentru că era în vârful unui stat corupt, ticălos şi mafiot, pe care a luptat să-l reformeze, înseamnă să fii ori prost de tot, ori ticălos. Sau personajul în cauză să fie complet, iremediabil, incurabil nebun; ceva gen benzile desenate. Ceea ce, îi e oricui clar, nu e cazul.
Un ultim motiv pentru traseul pe care l-am schiţat este că, din fericire pentru România, o parte dintre români sunt şi mai cinstiţi şi mai inteligenţi decât cred combinatorii mafioţi, politicienii şi slugile lor şi, în mod sigur, decât aceştia.
Iar dacă lucrurile merg în această direcţie (că tot îl întrebau cei din presă) posibilitatea ca Traian Băsescu să fie, undeva după 2016, prim ministru nu este de loc o extravaganţă. Dar despre cum, când şi cu cine rămâne pe altădată.

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...