A fi creştin nu mai este o onoare, ci un delict. Paştile ca profeţie.

Într-un cimitir din apropierea satului pescăresc Mousehole, din Cornwall, se află o piatră comemorativă în memoria lui Dolly Pentreath. Ridicată în 1860, aceasta comemorează moartea ei în 1777: era deja, la acea vreme, ultimul vorbitor nativ cunoscut al limbii cornice.

Cum ar fi să vă vedeți limba murind în timpul vieții? O limbă codifică un mod de a privi lumea, precum și de a interacționa cu ceilalți. Numeroasele cuvinte inuite pentru "zăpadă" pot fi sau nu apocrife, dar legenda surprinde un lucru adevărat: o limbă intră în detalii despre subiecte pe care vorbitorii ei le consideră importante. Cum ar fi să fii singurul rămas pentru care aceste cuvinte, aceste propoziții, să ți se pară naturale și evidente?

În mod similar, o credință religioasă este un limbaj moral. O credință intră în mare detaliu în teme pe care vorbitorii săi le consideră importante. Limbajele morale pot, de asemenea, să moară sau să evolueze în ceva nou, deoarece (indiferent de motiv) adepții săi nu mai transmit mai departe gramatica și prioritățile sale.

Aceste gânduri sumbre s-au perindat duminica trecută, în timp ce stăteam, cu fiica mea în poală, privind în jurul naosului vechi de 800 de ani al unei mici biserici normande din apropierea casei noastre, în timp ce ascultam lectura din Duminica Floriilor a Patimilor lui Hristos. Această poveste este inima credinței creștine: ea descrie un Dumnezeu întrupat, aclamat în propria sa capitală ca Mesia - și trădat în momentul triumfului mondial. Povestește despre acea divinitate înghesuită de o mulțime batjocoritoare și abandonată chiar și de ucenicii care au jurat să nu o facă niciodată. Povestește moartea sa pe cruce, ca un criminal flancat de criminali, strigând în ultima clipă a agoniei că a fost părăsit de Dumnezeul în care se încredea.

Astăzi, privim crucea prin prisma a 2.000 de ani de semnificații creștine. Totuși, în tradiția precreștină absorbită în acest simbolism, ea era adesea considerată ca simbolizând cele patru elemente materiale: pământ, aer, foc și apă. Și din această perspectivă, am putea citi Răstignirea ca fiind, în parte, povestea unui Dumnezeu care nu doar că ia de bunăvoie trup, ci și suferința profundă care vine cu viața întrupată: limitare, durere și - în cele din urmă - moarte agonizantă, în certitudinea de a fi fost abandonat de divinitate.

Și, în acest sens, traiectoria de două milenii a Bisericii creștine este, de asemenea, un ecou al narațiunii Patimilor. O credință născută printre cei săraci, care se ridică la o imensă putere și o imensă întindere mondială; chiar și în acea mică biserică, una dintre miile de biserici din întreaga Anglie, pietrele funerare și monumentele comemorative marchează mai mult de 800 de ani de oameni mari și buni ale căror vieți condimentează această poveste. Apoi, aceeași instituție, schilodită din interior în momentul în care a atins apogeul atingerii politice, iar acum se îndreaptă în spirală spre irelevanță.

  

Patimile și săptămâna lor sunt evenimentul central din calendarul liturgic creștin. Nu cu mult timp în urmă, comunități întregi s-ar fi adunat pentru a-l sărbători. În weekendul trecut, însă, aproape toţi puţinii participanţi aveau peste 60 de ani. Ce se va întâmpla cu această țesătură neîntreruptă de continuitate culturală atunci când oamenii nu vor mai veni? Va vedea fiica mea, la fel ca Dolly Pentreath, cum gramatica morală nativă și modul ei nativ de a privi lumea se estompează și dispare?

Dar este logic să fi ajuns aici. Pentru că istoria Bisericii Creștine este, de asemenea, lunga istorie a morții sale lente pe crucea materiei. Nu putem separa istoria creștinismului de cea a modernității științifice - adică de traiectoria noastră de îndepărtare de sublim și de intrare în lumea materială. Tipografia mobilă și proliferarea Bibliilor, apoi răspândirea alfabetizării și, ulterior, ruptura cu autoritatea papală, au fost cele care au deschis spațiul pentru primele zvâcniri ale științei naturale moderne. Odată cu această știință a venit și retragerea constantă a lui Dumnezeu din creația Sa, mai întâi (conform lui Descartes) în principii mecaniciste și, în cele din urmă (conform lui Nietzsche), de la observarea generalizată cu totul: ucis de propria noastră mână. În spațiul lăsat de uciderea lui Dumnezeu, susține Nietzsche, putem încerca acum să ne creăm propriile valori și, dacă putem, să trăim după ele.

Aceste schimbări au consecințe care depășesc cu mult reflecţiile individuale sau micile biserici de provincie. Pentru că, pe măsură ce Dumnezeu a cedat locul (sau a fost sacrificat pentru) știința, banii și credincioșii s-au scurs, iar autoritatea morală a plecat odată cu ei. Astăzi, oponenții urlă despre "privilegiile creștinilor", dar realitatea este că operează invers. Acolo unde gramatica morală creștină a format cândva structura comună în cadrul căreia alte viziuni religioase erau mai mult sau mai puțin tolerate, creștinii sunt acum o minoritate într-un cadru care a adoptat unele dintre ideile sale, dar care este în mod deschis ostil față de multe dintre credințe.

În centrul acestei bătălii se află o bătălie profund creștină: una care nu poate avea loc decât din interiorul unei credințe care vorbește despre cum "Cuvântul s-a făcut trup". Creștinismul descrie un Dumnezeu care a luat o viață muritoare, întrupată; o imagine extraordinară care a declanșat un efort de 2.000 de ani pentru a împăca pretențiile uneori concurente ale materiei și spiritului. În consecință, schismele a ca bază adesea și dezacorduri cu privire la această relație și au avut adesea consecințe în lumea reală.

Importanța relativă a spiritului și a materiei s-a aflat în centrul certurilor dintre facțiunile catolice și protestante după Războiul Civil Englez, de exemplu. Faptele bune din această lume afectează perspectiva noastră de a ajunge în Rai în lumea următoare? Devine Euharistia literalmente Trupul și Sângele lui Hristos? Aceste argumente pot părea absconse pentru un cititor din zilele noastre, dar Anglia secolului al XVII-lea le-a considerat atât de importante încât TestActs din 1673 a obligat pe oricine intra într-o funcție publică să renunțe la doctrina faptelor și la transsubstanțierea literală.

Și astăzi, ceva asemănător cu Test Acts apare din nou. Încă o dată, de asemenea, disputa se referă la relația dintre Cuvânt și Trup - dar de data aceasta domeniul nu este lumea sau Euharistia, ci trupurile noastre însele. Suntem noi creați după chipul lui Dumnezeu și, dacă da, ce înseamnă asta? Suntem obligați să rămânem de sexul în care ne-am născut? Este permisă întreruperea unei sarcini? Sunt anumite dorințe interzise și de ce? Cine are dreptul să se căsătorească? La ce folosește căsătoria?

În toate aceste puncte, gramatica morală creștină de lungă durată se îndepărtează de normele care predomină în prezent. Și în toate aceste puncte, creștinilor li se permite să existe în viața publică în măsura în care sunt dispuși să renunțe la doctrină sau, cel puțin, să păstreze tăcerea cu privire la convingerile lor. Un caz recent este cel al politicianului SNP Kate Forbes, a cărei candidatură la funcția de prim-ministru al Scoției a fost efectiv oprită din cauza opiniilor privind avortul, căsătoria și ideologia de gen care rămân învățătura creștină standard în multe confesiuni, dar care acum sunt considerate pe scară largă ca fiind "bazate pe credință" în mod irațional, tulburătoare, depășite și care îi fac pe cei care le profesează inapți pentru funcții publice.

Duminica trecută, privind la relicvele pândite de pânză de păianjen ale acelei Biserici aflate la apogeul puterii sale, am ascultat cum congregația supraîncăpățânată citea descrierea morții lui Hristos pe Calvar: trei ore de întuneric, în mijlocul zilei, la sfârșitul cărora Dumnezeul întrupat a strigat: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?". Și m-a frapat faptul că, în măsura în care Pătimirea rezistă, de asemenea, pentru biserica creștină, și acea poveste lumească este acum bine intrată în orele de întuneric.

Poate că suntem deja părăsiți. Gânditori mult mai eminenți decât mine au declarat deja dispariția lui Dumnezeu - și nu doar dușmani ai credinței creștine, cum ar fi Nietzsche. Alții, a căror operă este strâns legată de tradiția creștină, cum ar fi filosoful Alasdair Macintyre, critică măsura în care modernitatea a produs un șir de eforturi goale de a fundamenta o moralitate viabilă, pe principii din care telos-ul (scopul) divin a fost extirpat.

Și în aceste ore de întuneric instituțional, ne rămân doar cele patru elemente ale materiei: domeniul raționalului, al tangibilului și al măsurabilului. Între timp, noile Acte de testare - jurămintele doctrinare pe care Kate Forbes a refuzat să le depună, chiar cu prețul candidaturii sale la conducerea SNP - afirmă că, în ceea ce privește corpurile umane, nu este doar dezaprobat să tratezi materia ca având vreo relație cu divinitatea.

Acum, este o erezie în toată regula. Nu există un plan divin, sau un telos pentru organismul uman. În schimb, ceea ce ne face "umani" este libertatea noastră de a ne autocrea, în orice formă dorim, iar corpurile noastre au valențe morale doar în măsura în care alegem să le sfințim. Altfel spus: Credința succesoare a creștinismului - o credință care acum se străduiește din răsputeri să își suprime progenitorul - tratează ca sacrosanct momentul în care Dumnezeu l-a lăsat pe fiul Său singur, pe crucea materiei.

A sugera că cineva ar putea fi chemat la un alt scop decât cel pe care el însuși l-a ales înseamnă a fi vinovat de un fel de violență morală. Iar noul Test Act ne obligă să acceptăm că prețul puterii politice este să mărturisim că renunțăm la o astfel de violență morală și să credem că Cuvântul și Trupul sunt complet separate și că nu există alt Cuvânt în afară de cel pe care îl alegem noi înșine.

Cei care încă aderă la vechea gramatică au răspuns la noul Test Act în mai multe moduri. Unul dintre ele este pur și simplu de a accepta noul regim moral. Un altul este să se înfurie împotriva prăbușirii vechii ordini sau să ceară un creștinism politic reînnoit, mai musculos, capabil să riposteze. În altă parte, din nou, alții propun, în diverse moduri, întoarcerea în catacombe: "Opțiunea Benedict", cum a numit-o Rod Dreher, sau, în formularea lui Paul Kingsnorth, fuga în pustie pentru o abordare contemplativă în vederea reîncântării lumii. În toate aceste propuneri, o temă comună sumbră revine: disperarea. "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?".

 Chiar și așa, în Săptămâna Sfântă, mulți creștini continuă să vină, fie în biserică, fie în gândurile lor, pentru a medita la Patimi și la cele trei zile care au urmat, în care mormântul a rămas sigilat și păzit. Și poate că trebuie să extindem această meditație și la povestea mai mare a Bisericii creștine. Pentru că Nietzsche avea dreptate: într-adevăr, noi l-am ucis pe Dumnezeu. Dar ceea ce a omis el, în îmbrățișarea sa bucuroasă a nihilismului, este restul poveștii morții lui Dumnezeu.

Este posibil ca Cuvântul să fi călătorit în Carne, iar de acolo în mortificare, disperare și, în cele din urmă, în moarte, în certitudinea abandonului lui Dumnezeu. Este posibil să ne fi alăturat lui Nietzsche în realizarea acestei morți și abandonări, înainte de a deplânge în mod colectiv moartea lentă a instituțiilor care l-au întruchipat pe Dumnezeul creștin pe Pământ. În locul lor, și pe spatele lor, trăim sub un regim moral post-creștin nou-înviat, care sfințește abandonul lui Dumnezeu față de creația Sa și îi interzice pe cei care nu sunt de acord să ocupe funcții politice.

Dar lăsați-l pe Nietzsche să aibă victoria sa. Nu știu cât vor dura aceste trei zile metaforice de doliu; dar celălalt mesaj al Patimilor este că acesta, dintre toate momentele, este momentul pentru credință. Această poveste a fost mult timp povestită nu doar ca istorie, ci și ca profeție. Și, văzută astfel, cea mai profundă taină a Patimilor este încă pe cale să vină.

Pentru că a treia zi, ucenicii au găsit piatra rostogolită. Și din spatele ei, Cuvântul și Trupul s-au întors: din nou vii și din nou uniți.

Sursa:  https://unherd.com/2023/04/the-death-of-christian-privilege/?tl_inbound=1&tl_groups[0]=18743&tl_period_type=3&mc_cid=c45bd133ac&mc_eid=fc66c10110

Dragi politruci, agenţi secreţi, poliţişti, procurori, şi tot restul de oficiali mafioţi ai statului român, am pentru voi o veste rea şi una bună

Resemnarea, bunătatea, îngăduinţa şi îndurarea sunt desigur virtuţi creştine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutăţii, făţărniciei, nedreptăţii strigătoare la cer, a nepăsării de durerea şi nevoia altuia, a ticăloşiei, nemrniciei, fomalismului încrâncenat şi cinic, a setei de sînge, a vrălmăşiei nepotolite, creştinul se cuvine să urmeze pilda Domnului şi Învăţătorului său şi să se umple de sfântă mânie. (N. Steinhardt)

Politruci pentru că nu sunteţi altceva decât nişte comisari şi instructori politici ai iadului şi nu meritaţi numele de reprezentanţi ai neamului omenesc.

Mafioţi, căci pentru tâlhării ați intrat în politică, cu tâlhării v-aţi ocupat şi la rândul vostru, sunteţi în slujba mafiei bancare globaliste, sluga directă a stăpânului legiunilor întunericului şi tuturor mafioților lumii acesteia.

Dragii mei, cu toţii cei pomeniţi aici, mincinoși, lacomi, lași, nerecunoscători, hoți, tâlhari, jefuitori, nemernice slugi, criminali, am pentru voi o veste rea și o veste bună.

Vestea rea: pentru că nu mor caii, când vor câini turbaţi ca voi, cu toate eforturile stăpânului vostru, a legiunilor sale și slugilor sale, făcute de 2000 de ani încoace

Hristos a Înviat!

și prin moartea și Învierea lui, putem învia și noi.

A Înviat, Învie şi va Învia în fiecare an, în fiecare duminică şi în fiecare Sfântă Liturghie din orice altă zi.

A Înviat, Învie şi va Învia pentru fiecare zi, pentru fiecare om, pentru totdeauna.

A Înviat şi a deschis drumul îndumnezeirii omului, aşezându-l cu trupul lui omenesc alături de Dumnezeu.

Şi aşa cum fariseii şi saducheii de acum 2000 de ani, răstignindu-L pe Hristos, au făcut de fapt, în ticăloşia lor, ca planul Sfintei Treimi de deschidere a drumului către mântuire pentru oameni să se împlinească, tot aşa şi voi, farisei şi saduchei handicapaţi şi zeloși ai zilelor noastre, prin acţiunile voastre samavolnice şi criminale împotriva poporului român şi cu precădere împotriva creştinilor, i-aţi ajutat de fapt pe aceştia din urmă.

Aşa că, deocamdată, şi pentru oricând în viitor, geaba stare de urgență, geaba ordonanțe militare, geaba armată pe străzi, geaba închiderea românilor în case, geaba interdicţia de a se vedea unii cu alţii, geaba decimarea bătrânilor sub mincinoasa grijă de a-i ocroti.

Hristos a Înviat!

şi prin El vor învia şi toţi cei pe care i-aţi omorât, îi omorâţi şi îi veţi omorî.

Şi, uite aşa, geaba închiderea bisericilor pentru credincioşi, geaba încercarea de a ne rupe de Dumnezeu. Proşti şi ticăloşi cum sunteţi, credeţi că decretul-pumn, ordonanţa militară, pulanul, puşca sau tabul sunt mai tari decât Dumnezeu. 

Nu sunteţi primii. Armate întregi de satrapi declasaţi au plecat spre iad cu aceleaşi convingeri, păcăliţi de asigurările stăpânului lor şi al vostru. Căruia nu-i pasă de voi. Deloc. Vă va chinui când veţi ajunge pe mâna ciracilor lui, ca şi cum i-aţi fi fost duşmani, nu slugi nemernice.

Chiar dacă veţi închide definitv toate bisericile, chiar dacă ne veţi lăsa fără locuri de muncă, fără bani, fără case, chiar dacă ne veţi vaccina ca pe vite în ţarc, chiar dacă ne veţi implanta forţat dispozitive cu care să ne ţineţi sub control şi să renunţăm la a vorbi cu Dumnezeu, tot nu veţi reuşi. Nimic nu veţi reuşi, alta, decât de a ne trezi la viaţă, de a ne întări în credinţă, de a-i aduce, pe cei ce vor rezista la tentaţiile, ameninţările şi silniciile voastre, pe cei pe care îi veţi distruge fizic pentru că vi se opun, dar nu vă vor face voia, în acest Piteşti planetar, mai aproape de sfinţenie, înmulţind ceata sfinţilor păzitori ai creştinilor din această lume.

Iar vestea bună este că 

Hristos a Înviat! 

şi prin Învierea Lui, chiar şi voi, oricât de căzuţi sunteţi, dacă vă reveniţi, dacă vă căiţi pentru faptele voastre, chiar şi în ultimele voastre clipe (atenţie, nu ştiţi când vor fi acelea, poate azi, poate la noapte, poate mâine, nu le trimiteţi undeva în eternitate, căci tot omul este muritor, de aceea ar fi bine să vă schimbaţi de îndată) vă puteţi mântui.

Ştiu, nu credeţi în Dumnezeu, nu credeţi că va fi ceva după, credeţi că tot ce contează e acum şi aici, de aceea vă purtaţi ca nişte mecanisme ale distrugerii şi morţii - că nu găsesc pentru voi comparaţie în lumea vie, decât, poate, în zona virusurilor şi bacteriilor. 

De aceea vreţi acum şi aici. Căci, conform credinţei voastre nihiliste, nimic nu va mai fi după aceea pentru voi. (Dar nici bogăţia şi nici puterea voastră.)

Dar dacă Dumnezeu există? Dacă aţi avea şansa unei vieţi veşnic îmbucurătoare? Dacă, funcţionând aşa cum o faceţi acum, veţi avea neşansa unei vieţi veşnic chinuitoare? 

Dacă creştinii ăştia nebuni, înapoiaţi, misticişti, pe care stăpânul vostru îi vrea decreştinaţi, sau morţi, pentru a lovi în Dumnezeu, ştiu ceva ce voi nu ştiţi, ceva ce nu puteţi crede, nu sunteţi lăsaţi să credeţi de patimile voastre de care profită legiunile stăpânului vostru?

Dacă aceşti creştini, asupra cărora v-aţi asmuţit ca nişte zombi ai iadului terestru, pentru ai strivi, dar şi pentru a-i împiedica să vadă dimensiunile uriaşe ale jafului şi distrugerilor voastre, au dreptate şi puteţi alege încă de acum şi de aici viitorul vostru? 

În ceea ce ne priveşte, creştineşte vorbind, ne-aţi făcut un bine: ne-aţi forţat să stăm faţă în faţă cu noi, prea mult timp pierduţi pe drumurile înşelătoare ale "bucuriilor" trecătoare şi ucigătoare ale confortului şi împlinirii poftelor aţâţate perfid şi pervers de voi. 

Dar dacă în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi, vă iertăm toate abuzurile şi silniciile şi ne rugăm pentru voi, să vă treziţi şi să găsiţi calea cea bună, atunci când este vorba de ceea ce faceţi semenilor noştri, nu vă putem ierta. Le-aţi declarat război, i-aţi atacat turbaţi, îi vom apăra. Vreţi război, veţi avea război până când legea vă va fi aplicată!

Creştinul nu-i prin definiţie un nătâng şi un prizărit, un insensibil grijuliu numai de sufletul şi tihna lui, un adept al subterfugiului: Ce-mi pasă mie?". Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalţi.

Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. ... Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ, ci de un grup de oameni, ori de o colectivitate întreagă.

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”).

Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia, identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e totuna cu a da mână liberă canaliilor.
(N. Steinhardt)

Dragii mei Iohannis şi ceilalţi politruci, agenţi secreţi, poliţişti şi procurori, şi tot restul de oficiali mafioţi ai statului român, am pentru voi o veste rea şi una bună

Resemnarea, bunătatea, îngăduinţa şi îndurarea sunt desigur virtuţi creştine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutăţii, făţărniciei, nedreptăţii strigătoare la cer, a nepăsării de durerea şi nevoia altuia, a ticăloşiei, nemrniciei, fomalismului încrâncenat şi cinic, a setei de sînge, a vrălmăşiei nepotolite, creştinul se cuvine să urmeze pilda Domnului şi Învăţătorului său şi să se umple de sfântă mânie. (N. Steinhardt)

Politruci pentru că, după comportament, nu sunteţi altceva decât nişte comisari şi instructori politici ai iadului şi nu meritaţi numele de reprezentanţi ai neamului omenesc.

Mafioţi, căci pentru tâlhării ați intrat în politică, cu tâlhării v-aţi ocupat şi la rândul vostru, sunteţi în slujba mafiei bancare globaliste, sluga directă a stăpânului legiunilor întunericului şi tuturor mafioților lumii acesteia.

Dragii mei, cu toţii cei pomeniţi aici, mincinoși, lacomi, lași, nerecunoscători, hoți, tâlhari, jefuitori, nemernice slugi, criminali, am pentru voi o veste rea și o veste bună.

Vestea rea: pentru că nu mor caii, când vor câini turbaţi ca voi, cu toate eforturile stăpânului vostru, a legiunilor sale și slugilor sale, făcute de 2000 de ani încoace

Hristos a Înviat!

și prin moartea și Învierea Lui, putem învia și noi.

A Înviat, Învie şi va Învia în fiecare an, în fiecare duminică şi în fiecare Sfântă Liturghie din orice altă zi.

A Înviat, Învie şi va Învia pentru fiecare zi, pentru fiecare om, pentru totdeauna.

A Înviat şi a deschis drumul îndumnezeirii omului, aşezându-l cu trupul lui omenesc alături de Dumnezeu.

Şi aşa cum fariseii şi saducheii de acum 2000 de ani, răstignindu-L pe Hristos, au făcut de fapt, în ticăloşia lor, ca planul Sfintei Treimi de deschidere a drumului către mântuire pentru oameni să se împlinească, tot aşa şi voi, farisei şi saduchei handicapaţi şi zeloși ai zilelor noastre, prin acţiunile voastre samavolnice şi criminale împotriva poporului român şi cu precădere împotriva creştinilor, i-aţi ajutat de fapt pe aceştia din urmă.

Aşa că, deocamdată, şi pentru oricând în viitor, geaba stare de urgență, geaba ordonanțe militare, geaba armată pe străzi, geaba închiderea românilor în case, geaba interdicţia de a se vedea unii cu alţii, geaba decimarea bătrânilor sub mincinoasa grijă de a-i ocroti.

Hristos a Înviat!

şi prin El vor învia şi toţi cei pe care i-aţi omorât, îi omorâţi şi îi veţi omorî.

Şi, uite aşa, geaba închiderea bisericilor pentru credincioşi, geaba încercarea de a ne rupe de Dumnezeu. Proşti şi ticăloşi cum sunteţi, credeţi că decretul-pumn, ordonanţa militară, pulanul, puşca sau tabul sunt mai tari decât Dumnezeu. 

Nu sunteţi primii. Armate întregi de satrapi declasaţi au plecat spre iad cu aceleaşi convingeri, păcăliţi de asigurările stăpânului lor şi al vostru. Căruia nu-i pasă de voi. Deloc. Vă va chinui când veţi ajunge pe mâna ciracilor lui, ca şi cum i-aţi fi fost duşmani, nu slugi nemernice.

Chiar dacă veţi închide definitv toate bisericile, chiar dacă ne veţi lăsa fără locuri de muncă, fără bani, fără case, chiar dacă ne veţi vaccina ca pe vite în ţarc, chiar dacă ne veţi implanta forţat dispozitive cu care să ne ţineţi sub control şi să renunţăm la a vorbi cu Dumnezeu, tot nu veţi reuşi. Nimic nu veţi reuşi, alta, decât de a ne trezi la viaţă, de a ne întări în credinţă, de a-i aduce, pe cei ce vor rezista la tentaţiile, ameninţările şi silniciile voastre, pe cei pe care îi veţi distruge fizic pentru că vi se opun, dar nu vă vor face voia, în acest Piteşti planetar, mai aproape de sfinţenie, înmulţind ceata sfinţilor păzitori ai creştinilor din această lume.

Iar vestea bună este că 

Hristos a Înviat! 

şi prin Învierea Lui, chiar şi voi, oricât de căzuţi sunteţi, dacă vă reveniţi, dacă vă căiţi pentru faptele voastre, chiar şi în ultimele voastre clipe (atenţie, nu ştiţi când vor fi acelea, poate azi, poate la noapte, poate mâine, nu le trimiteţi undeva în eternitate, căci tot omul este muritor, de aceea ar fi bine să vă schimbaţi de îndată) vă puteţi mântui.

Ştiu, nu credeţi în Dumnezeu, nu credeţi că va fi ceva după, credeţi că tot ce contează e acum şi aici, de aceea vă purtaţi ca nişte mecanisme ale distrugerii şi morţii - că nu găsesc pentru voi comparaţie în lumea vie, decât, poate, în zona virusurilor şi bacteriilor. 

De aceea vreţi acum şi aici. Căci, conform credinţei voastre nihiliste, nimic nu va mai fi după aceea pentru voi. (Dar nici bogăţia şi nici puterea voastră.)

Dar dacă Dumnezeu există? Dacă aţi avea şansa unei vieţi veşnic îmbucurătoare? Dacă, funcţionând aşa cum o faceţi acum, veţi avea neşansa unei vieţi veşnic chinuitoare? 

Dacă creştinii ăştia nebuni, înapoiaţi, misticişti, pe care stăpânul vostru îi vrea decreştinaţi, sau morţi, pentru a lovi în Dumnezeu, ştiu ceva ce voi nu ştiţi, ceva ce nu puteţi crede, nu sunteţi lăsaţi să credeţi de patimile voastre de care profită legiunile stăpânului vostru?

Dacă aceşti creştini, asupra cărora v-aţi asmuţit ca nişte zombi ai iadului terestru, pentru ai strivi, dar şi pentru a-i împiedica să vadă dimensiunile uriaşe ale jafului şi distrugerilor voastre, au dreptate şi puteţi alege încă de acum şi de aici viitorul vostru? 

În ceea ce ne priveşte, creştineşte vorbind, ne-aţi făcut un bine: ne-aţi forţat să stăm faţă în faţă cu noi, prea mult timp pierduţi pe drumurile înşelătoare ale "bucuriilor" trecătoare şi ucigătoare ale confortului şi împlinirii poftelor aţâţate perfid şi pervers de voi. 

Dar dacă în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi, vă iertăm toate abuzurile şi silniciile şi ne rugăm pentru voi, să vă treziţi şi să găsiţi calea cea bună, atunci când este vorba de ceea ce faceţi semenilor noştri, nu vă putem ierta. Le-aţi declarat război, i-aţi atacat turbaţi, pe oamenii liniştiţi, cuminţi, la locul lor, cu măsuri aberante ale unor decrete neconstituţionale, deci ne-legale, cu amenzi dezechilibrate, cu dosare penale, îi vom apăra. Vreţi război, veţi avea război până când legea vă va fi aplicată!
Creştinul nu-i prin definiţie un nătâng şi un prizărit, un insensibil grijuliu numai de sufletul şi tihna lui, un adept al subterfugiului: Ce-mi pasă mie?". Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalţi.
Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. ... Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ, ci de un grup de oameni, ori de o colectivitate întreagă.
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”).
Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia, identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e totuna cu a da mână liberă canaliilor.
(N. Steinhardt)