duminică, 31 iulie 2011

ŞTIINTA şi ştiinţele (Duminicile de după Rusalii)

       Cel mai îmbucurător lucru pentru om este să ştie că n-a trăit degeaba, că a lăsat ceva în urmă, pentru generaţiile ce vin. Şi, evident, cele ce se văd sunt cele mai elocvente realizări ale sale. Roadele ştiinţelor, care se dezvoltă tot mai mult, se văd la tot pasul şi suntem recunoscători celor care, prin munca lor, au adus un cât de mic aport la ceea ce numim civilizaţia materială. Este lăudabil faptul că ne putem folosi de mijloace tehnice atât de performante pentru a ne uşura viaţa şi comunicarea. Dar folosirea acestor instrumente trebuie să aibe un scop bun din punct de vedere moral, ca nu cumva să se transforme din obiecte utile în arme distrugătoare.        Şi aceasta deoarece, cum bine ştie toată lumea, omul a rămas la fel, cu aceleaşi probleme spirituale (sau chiar mai grave decât în trecut) deşi sunt prezentate într-un mod mai elevat. Suntem mult mai cultivaţi, nu-i aşa? Trăim într-o epocă în care slava deşartă rezultată din închinarea în faţa puterii creatoarea a intelectului uman a atins cote alarmante. întreb: suntem, deci, mai cultivaţi? Nu, nu suntem. Cultura care ne lipseşte este cultura duhului despre care atât de profund şi de frumos a vorbit şi scris, printre alţii, ierom. Rafail Noica. Aceasta este ştiinţa care ne lipseşte, ştiinţa care ne înţelepţeşte şi ne pune în legătură cu Dumnezeu, izvor al oricărei ştiinţe.
      Există o minunată Rugăciune la revărsatul zorilor a arhim. Sofronie, ucenic al Sf. Cuv. Siluan Atonitul, (în volumul Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice) în care se spune: Tu Doamne, căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie, cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu…..nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea e încă oarbă.”
      Este rugăciunea, plină de smerenie, a celui care ştie că există o altfel de ştiinţă pe care, dacă sufletul nu o are, este orb. Tot aşa, cei doi orbi care, venind la Mântuitorul i-au spus „miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”, arătau prin aceasta că ştiau că este Domnul, dar nu îl vedeau. Şi spun că aveau o ştiinţă bună, deşi nu deplină, despre Domnul, spre deosebire de farisei care îl vedeau pe Hristos cu ochii trupeşti şi degeaba. Pentru că, după vindecarea celor doi orbi şi a mutului îndrăcit, fariseii au îndrăznit să spună că Hristos scoate demonii cu domnul demonilor, dovedindu-se orbi sufleteşte.
      Toţi suntem orbi până la un anumit moment al existenţei noastre când Domnul ne deschide ochii, dacă, asemenea celor doi nevăzători vindecaţi, credem că El poate face aceasta. Atunci când vom crede cu adevărat că poate, ne va fi nouă după credinţa noastră, aşa cum şi acelora le-a fost.
      De aceea să avem nădejde că viaţa ne poate fi inundată de lumina adevăratei ştiinţe, să cerem stăruitor Domnului să nu ne ia cât timp mintea ne este încă oarbă, ci să ne vindece, pentru ca fiecare dintre noi să-şi găsească şi să-şi împlinească menirea.
      Lumina aceasta aduce cu sine smerenie şi căinţă, dorinţa nestăvilită de a îndrepta toate strâmbătăţile făcute din neştiinţă, din orbire, (până mai deunăzi parând mari realizări). Lumina aduce cu sine dorinţa de a împărtăşi şi altora ceea ce ne-a făcut nouă Domnul, aşa cum şi cei doi orbi au făcut, deşi Hristos, în smerenia sa desăvârşită, le poruncise să nu spună nimănui nimic.
      De aceea să cerem să ne dea Domnul mai întâi adevărata Ştiinţă şi apoi pe toate celelalte.

Mihaela Ghiţiu

Coaliţia orientală (VII) - Civilizaţia liniei (III)

          Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.

          Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche).

          Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

Civilizaţia liniei (3)
           Să ne întoarcem la textul Sfintei Scripturi pentru a observa principiul “liniei” în structura acestei cărţi revelate care defineşte spiritul Orientului creştin. Biblia este o povestire a vieţii Mântuitorului. Dacă vom urmări firul epic al Evangheliei vom observa “arabescurile” acestei naraţiuni, adică împletirea evenimentelor pământeşti cu litera sacră (tot aşa cum figurativul islamic înseamnă împletirea vieţii cu litera Coranului). Sfânta Scriptură are aspectul de “grammata” fiindcă episoadele ei reflectă în plan tainic Legea, precum icoana Mântuitorului conţine în substrat textul divin. Faptele petrecute în Biblie se desfăşoară meandric dar în cursivitatea lor sinuoasă urmează neabătut calea Eshatonului. Pentru a înţelege această cale nu putem frunzări Biblia citind-o dezordonat, ci trebuie să urmărim cu atenţie firul evenimentelor, adică să parcurgem odată cu Iisus traseul iniţiatic de la Alfa la Omega (Tot o “citire” este şi privirea icoanelor de pe iconostas. E o lectură în imagini a cărţii Sfinte, o naraţiune vizuală a Scripturii de la un cap la altul). Întâmplările prin care trece Fiul lui Dumnezeu sunt, am putea spune, ca nişte “propoziţii” într-o demonstraţie sacră, ele sunt literele Legii transfigurate în real. De aceea, faptele din viaţa Mântuitorului, chiar şi cele mai puţin relevante, au importanţă canonică, la fel ca liniile trase pe Chipul lui Iisus în icoană. Din acest punct de vedere, Ortodoxia înseamnă “orto-grafie”. Abaterea de la “linie”, de la regulă, înseamnă rătăcire, erezie. Linia, în Orient, are rol călăuzitor; de aceea Coranul spune: ţineţi tare de frânghia lui Dumnezeu şi nu vă împrăştiaţi. în limbaj patristic “linia” ar însemna traseul soteriologic; Sfinţii Părinţi vorbesc despre drumul mântuirii subţire ca firul.
          Rezumând, vom afirma că Orientul ortodox şi islamic are o viaţă spirituală întrepătrunsă cu Textul Sfânt şi este eminamente fundamentalist deoarece nu se abate de la canoanele tradiţiei, ale drumului anunţat profetic. La polul opus, Occidentul se dezvoltă pe baze liberale şi democratice (adică pe libertatea alegerii căilor). Dacă în Orient principiul “liniei” este ideologia unui singur drum prescris în litera Sfântului Pergament (transmis iniţiatic de la generaţie la generaţie), democraţia Occidentului înseamnă o anulare a acestui statut ezoteric al istoriei. Cu alte cuvinte, pentru occidentali, istoria se face “din mers” după principiul “încercare şi eroare”. Liberalismul îl vedem şi în imaginea democratică” a lui Iisus pictat în tablourile religioase după fantezia personală a fiecărui artist. Ignorând “orto-graphia” Chipului Sfânt, pictorii apuseni l-au zugrăvit pe Hristos fără conturul Literei ascunse în forme, rezultând astfel un tablou “analfabet” desprins de încărcătura tainei mistice, de gramatica ezoterică a Figurii dumnezeieşti. Catolicismul îşi trădează astfel indiferenţa faţă de Carte. De altfel, aşa cum afirmă Serghei Bulgakov, Evul Mediu catolic neglija citirea Bibliei neavând încredere în această citire. Protestantismul a încercat o revenire la litera Scripturii dar a fost o revenire golită de taina “graphein”-ului sau, cu alte cuvinte, străină de harul Sfântului Pergament. Protestantismul e o religie a “tiparului modern”, afirma Mircea Eliade, e un efect al revoluţiei Gutenberg, fiind paradoxal, cea mai brutală desprindere de Scriptură, de caligrafia ei iniţiatică.
          Încăpăţânarea milenară a creştinismului ortodox de a “caligrafia” Chipul lui Dumnezeu dezvăluie firea scripturală a Orientului unde icoana înseamnă “Grammata”, adică “imagine-text”. Figurativul se supune unui alfabet ascuns, icoana este o “pictură scrisă”, ea presupune o rafinată cultură sapienţială, pe care civilizaţia tiparului a distrus-o. Este priceperea de a “citi” formele, de a recunoaşte linia dumnezeiască din adâncul făpturii.
          Aceeaşi mentalitate “scripturală” am demonstrat că există şi în spiritul islamic. Tradiţia mahomedană însă punând accentul pe “scrisul pictat” este preponderent calofilă. Litera Coranului devine obiect de cult, ea e venerată şi invocată obsesiv în realitatea curentă. Dar totul este încărcat de estetism, de măiestrie ornamentală. Scrisul transformat în calofilie are şi rol de seducţie, de ispitire, acest lucru a contaminat şi stilul verbal, fraza arabă este plină de înflorituri. în Islam, vorba frumoasă este dezmierdătoare, folosită pentru a cuceri inimile. Iată textul unei invitaţii la o petrecere organizată de un calif pe la mijlocul secolului IX: În afară de făptura ta, avem de toate spre desfătarea noastră. Ochii narciselor s-au deschis, obrajii violetelor s-au aprins. Cădelniţele portocalilor şi lămâilor răspândesc miresmele, graiul alăutelor e plin de voioşie, cupele îşi dăruiesc parfumul. Stelele voioşilor prieteni sunt sus pe cer, iar văzduhul chihlimbariu se revarsă asupra noastră. Pe viaţa mea, când vei sosi şi tu vom fi în paradis, iar tu vei fi cu adevărat giuvaierul acestui şirag de mărgăritare (fragmentul este preluat din lucrarea lui Andre Clot “Civilizaţia arabă în vremea celor O MIE SI UNA DE NOPŢI”). Observăm aspectul savant calofil al expresiei, acel scris-pictat al Orientului islamic. Literatura duhovnicească a creştinului răsăritean a preschimbat calofilia orientală în frumuseţe filocalică, într-un limbaj pătruns de taine şi elevaţie sufletească. Oricum, logodna dintre calofilie şi filocalie trădează conivenţa dintre cele două religii răsăritene, alcătuind împreună un stil, aşa numita formulă orientală a existenţei. În interiorul acestui stil trebuie să desluşim cultul Literei. Cea dintâi literă a creştinilor este Alfa, iar a arabilor este Alef-ul. Există o tainică îngemănare între caligrafiile celor două semne grafice. Ele simbolizează civilizaţia “liniei”, şcoala rafinată a privirii ca lectură în palimpsest. Nu întâmplător Orientul este, cum se spune, o lume a contemplării, deoarece te ajută să vezi în transparenţa realităţii Scrierea pe care ochiul grăbit nu o percepe. Legea lui Dumnezeu scrisă filigranat în lucrările care ne înconjoară, e percepută doar printr-o măiestrie a privirii, ea trădează o aristocraţie a simţurilor, capacitatea de a vedea lumea ca Text, fiindcă aşa cum spune Sfânta Carte a arabilor: Pe munte, pe pergamentul întins şi pe marea umflată pedeapsa Domnului este hotărâtă.       (va urma)

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...