marți, 29 decembrie 2015

Apocalipsa Europei? (III). Despre război şi minciună în Islam



Spuneam la finalul episodului trecut să softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.
Pentru a înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei, mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat, inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de fapt o ideologie a războiului, un  program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină religioasă.
Unii dintre fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc. occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande –, ne vând islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?
Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu,  se admite ca Șaria să le fie aplicată numai musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii, pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). In plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită, deoarece au, ca și musulmanii, "cărți sfinte", Tora şi Biblia, asimilate în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.
Mai mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au  existat, până către sfârşitul secolului 19, încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul 20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului,  glasurile care sprijineau în mod real moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) - o şcoală a islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu, astfel că  astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi, sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă, sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.
Jihadul


Pentru că subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu al-'Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză  este prima traducere a unei cărţi despre legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.
Jihadul este definit în Cartea O, “Justice”.  Dar definiţii similare găsim şi în alte texte traduse: de exemplu, Cartea X  “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii) din vol.2 al  scrierii Al-Hidayah (The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din al-Farghani al-Marghinani:
Jihadul înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de la cuvântul mujahada, care înseamnă război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.
Să-i lăsăm deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali, alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding One’s Tongue”, după ce ni se spune că este interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând cuvintele profetului, că:
Nu l-am auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei lucruri: războiul, rezolvarea disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.
Deci, un musulman angajat în război poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce în eroare: Învăţaţii spun că nu este greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un  interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică  faţă de prolema musulmanilor în Europa.
În concluzie: e cert că musulmanii au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva putred.
Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare sclave ale eroului.  (Va urma)

luni, 21 decembrie 2015

Apocalipsa Europei? (II) – Război, sau pace?



Anul 2015 ne-a adus cele mai clare semne despre războiul în care ne găsim acum; este anul în care războiul a ieşit la suprafaţă în forma lui cea mai concretă şi mai distrugătoare: cea fizică, a sângelui şi a morţii. Evenimentele din Franţa ne-au transportat brusc, cu mare viteză către această realitate, scoţându-ne din amorţeala călduţă a confortului material şi a limitării spirituale în care ne complăceam.
Spun: războiul iese la suprafaţă şi nu că războiul a început, aşa cum s-au exprimat diverşi politicieni şi analişti, pentru că, după cum am spus-o deja, este vorba despre un război vechi, pornit din chiar sânul Europei creştine. Ceea ce avem acum este forma sa cea mai brutală, este războiul fizic cu moarte şi distrugere, pornit dinspre Islam, dar pus în pagină, după cum vom arăta, tot de complotiştii locali.
Atacul a fost dat. Provocarea a fost aruncată. Atentatele din Franţa anului 2015 au fost, pentru cei atenţi, extrem de concludente. Ele au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori.
Iată suntem aici, suntem pretutindeni, suntem mulţi, suntem hotărâţi, sunt gata să murim pentru a vă lua locul, temeţi-vă, supuneţi-vă, convertiţi-vă, fugiţi sau veţi pieri! - a fost semnalul pentru vechii europeni.
Suntem pretutindeni, suntem pregătiţi, suntem puternici, trebuie să-i atacăm, urmaţi-ne exemplul, loviţi-i pe necredincioşi, stârpiţi-i, supuneţi-i, convertiţi-i, Europa, cu toate bogăţiile ei, e a noastră! – a fost semnalul pentru musulmani.
Un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi. Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în Europa, de la care ştiu deja că victoria şi viitorul sunt ale  lor. Intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.
Aceasta este semnificaţia fluierăturilor şi huiduielilor de pe stadioane la momentele de reculegere în amintirea victimelor atentatelor din Franţa, fluierături şi huiduieli care nu s-ar fi auzit în lipsa acestui semnal de forţă.
Război? De ce, nu, Pace?
Dar oare e posibilă pacea? Este Islamul o religie (eu zic ideologie) a păcii? Poate fi pace, înţelegere, cooperare cu Islamul? Unele exemple de state musulmane ale ultimilor zeci de ani ar înclina spre un răspuns afirmativ. Dar cele mai multe acele state sunt acum amintire. În schimb, istoria şi anii din urmă ne îndreaptă într-o direcţie contrară.
Pentru a răspunde împreună la această întrebare vă propun puţină geografie: faceţi un mic efort şi căutaţi date despre răspândirea Islamului în lume şi despre situaţia din fiecare continent, regiune, ţară în care el a ajuns. Veţi vedea că peste tot unde numărul musulmanilor a ajuns la o proporţie semnificativă de câteva procente situaţia este de conflict cu localnicii. Iar acolo unde el a ajuns majoritar sau aproape majoritar, situaţia este de genocid împotriva celorlalţi, în special împotriva creştinilor. Faceţi acelaşi lucru cu zona lui de origine: veţi constata că Islamul se găseşte în conflict cu el însuşi, iar musulmanii suniţi, de exemplu, se omoară pe rupte cu cei şiiţi. Şi din când în când se omoară şi între ei: suniţi cu suniţi, sau şiiţi cu şiiţi. De ce? Vom căuta împreună şi acest răspuns.
Imaginaţi-vă Islamul ca pe un super virus – real, sau de calculator – o superbacterie, o super
reţea în care fiecare unitate elementară a ei, fiecare musulman adică, conţine tot ceea ce trebuie, este programat pentru cucerirea întregii lumi, aşa cum a cerut profetul. Unitatea respectivă poate trăi şi muri ca o persoană moderată, chiar liberală, cu programul în stare pasivă, potenţială, dar în urmaşii săi, în anumite condiţii, programul poate să se activeze. Astfel de condiţii sunt îndeplinite acum.
Cu o rată de proliferare mare, primită tot prin softul respectiv, organismul reţea al Islamului se dezvoltă după aceleaşi legi oriunde ar ajunge: creşte în linişte, trece într-o perioadă de linişte relativă – uşoară turbulenţă, apoi, ajuns la un anumit stadiu de creştere, revendică şi, în final, cucereşte, întregul spaţiu în care s-a aşezat. Aşa cum face cancerul, sau cum fac unele bacterii, sau animale, de exemplu, unele insecte, unii viermi, cu corpurile în care ajung: le devorează interior complet, le metastazează, le distrug. 
Revin cu invitaţia (şi îi invit mai ales pe sceptici) de a arunca o scurtă privire istorică şi geografică asupra creşterii Islamului în lume în cei 1400 de ani de existenţă. Asupra zonelor în care acesta se găseşte în conflict cu gazdele sale: India, Indonezia, Filipine, Pakistan, China, Africa de Nord şi cea Sub-sahariană, Australia, Caucaz, SUA, Canada, Europa...
Privit astfel, înţelegem că Europa nu este un caz singular, nu este o excepţie. Este doar un nou corp gazdă îmbolnăvit, în care ocupantul a ajuns la un nivel suficient pentru a şi-l revendica complet. Şi în regim de urgenţă. Nu există, practic, niciun loc pe planetă în care Islamul să fi ajuns şi să nu se comporte după acest tipar.  Şi a ajuns aproape peste tot. De la cei câteva adepţi ai lui Mohamed, la început, la 25 % din populaţia lumii, adică aproape 2 miliarde astăzi; de la un oraş, Medina, la peste 72 de state în care musulmanii depăşesc acum un 1 milion. Şi nenurmărate altele în care sunt într-un număr mai mic. Iar estimările sunt de continuare a creşterii şi a ponderii în populaţia totală locală şi mondială. Căci softul respectiv conţine atât imperativul, direcţia de acţiune – cucerirea lumii – cât şi toate ingredientele ncesare privind organizarea viaţii sociale şi personale, inclusiv prolificitatea, care să-i asigure succesul.
Islamul nu e nici în Europa, nici în afara ei, o structură coerentă, coordonată de un centru. Ba din contră, în principiu şi în practică, fiecare imam, fiecare mulah este un general şi un centru al Islamului. Şi, iarăşi, oricine poate ajunge imam, sau mulah dacă cei din jur îl acceptă. Pentru că Islamul nu are o Biserică şi nu are cler. Imamul este cel ce conduce rugăciunea, este şeful moscheei, este cel care iese în faţă. Pentru a fi şef este de ajuns să fii musulman, înțelept, să ştii stâlpii islamului, o mare parte din Coran pe de rost şi să-ţi doreşti să fii şef. Poţi ajunge în fruntea unei moschei, a unei grupări, a unei comunităţi sau a unui stat. Poţi conduce Al Qaida, Statul Islamic, talibanii. Te poate chema Osama, al Baghdadi, Omar. Poţi muri, alţii îţi vor lua locul. Şi alţii, după modelul tău, vor apărea în alte părţi ale lumii.
Diverşii lideri locali sau regionali vin şi trec, Islamul rămâne şi creşte ca un virus pentru cucerirea lumii, construit după o formulă infailibilă. Islamul, după cum spuneam,  nu are un centru. Coordonarea lui din teren e făcută de mulahi, imami, muftii şi de oricine se simte inspirat de ambiţii de putere. De aceea nu există musulmani sau comunităţi musulmane moderate pentru totdeauna. De aceea urmaşii de generaţia N, sau personaje care păreau extrem de bine integrate, personaje de succes din Occident se transformă peste noapte în activişti radicali.
Islamul nu are şi nu recunoaşte frontiere. Pentru credinciosul musulman lumea se împarte în două: Dar al-Islam (Casa Islamului), teritoriul ocupate de credincioşii musulmani şi Dar al-Harb, (Casa războiului), teritoriile şi popoarele care trebuie islamizate, indiferent cum, inclusiv prin război.
Softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului. (Va urma)

Alte detalii despre Islam, expansiunea lui şi situaţia din Europa găsiţi în Califatul Europei de Vest (I).

marți, 15 decembrie 2015

Apocalipsa Europei? (I)



Europa de Vest e kaput. E dusă. E terminată. Ar mai avea o şansă mică, o şansă infimă, dar oare va ştii, va putea, va mai avea răgazul să o valorifice?
Ce părere aveţi? Par nişte afirmaţii gratuite? Sunteţi în stare să le priviţi în faţă şi să daţi un răspuns?
Sau: Aţi văzut Parisul? Dar Veneţia? Poate Roma? Londra? Grecia?  ...? ...? ...? Dacă nu, ar fi bine să vă grăbiţi cât mai aveţi ce vedea. Şi cât le puteţi vizita într-o oarecare linişte. Sau poate nu. Mai bine să nu aveţi termen de comparaţie pentru viitoare aglomerări de ruine, părăsite în mare parte. Ca să nu ajungeţi să trăiţi într-o nesfârşită mare de regrete după imaginea bogăţiei, designului, artei, tehnicii, confortului etc. ce nu se vor mai întoarce curând, sau, poate, nicicând. Ar fi bine să începem să ne obişnuim cu varianta minimalistă, de supravieţuire.  Varianta de anduranţă în condiţii vitrege: lipsuri, frig, întuneric, foame, suferinţă, moarte. Multă, multă moarte. Multă, multă suferinţă. Să încetăm a mai fi copiii răsfăţaţi şi iresponsabili care suntem astăzi. Cel puţin în orizontul de timp la care ne putem gândi.
Şi poate nu ar fi bine să văduceţi şi pentru că, începând cu anul viitor, turismul în Vest va deveni – a fost deja chiar şi anul acesta la Paris – o chestie de ruletă rusească. Sau de joc de calculator: nu ştii de unde şi când apare teroristul cu automat, cu bombă, cu centura, cu maşina capcană, unde explodează coşul de gunoi, geanta, cutia, punga, rucsacul, trotineta, sticla de cola, lămâia, tortul, pixul, plicul, pasta de dinţi şi orice altceva poate să poarte o încărcătură explozivă.
Multe întrebări, puţine răspunsuri
Am citit şi auzit în ultimele săptămâni o mulţime de întrebări pe posturi media, pe net, prin ziare:
 Ce e în capul acestor politicieni? Cum nu-şi dau seama ce fac? Cum nu înţeleg? De ce nu iau urma banilor ca să stârpească terorismul? De ce mint cu războiul contra teroriştilor când ei îi aduc pe aceştia în Europa? De ce au provocat lumea arabă? De ce sprijină războiul din Siria? De ce primesc atâţia refugiaţi? Mai ales că nu i-au integrat nici pe cei vechi? Ce e cu discriminarea în defavoarea europenilor? A creştinilor? A familiei? Ce nebunie este chestia asta, islamofobia? Ca şi homofobia? Am ajuns în dictatura „hate speech-ului” (discurs al urii)? Cum, adică, eu nu îmi pot exprima ideile, nu pot face un comentariu, iar ei pot îndemna deschis la distrugerea, subjugarea, extincţia creştinilor şi evreilor şi budiştilor şi a tuturor celor care nu sunt ca ei? De ce este distrus obsesiv şi înverşunat orice ţine de indentitatea europenilor? Este creştinismul o ţintă a unei campanii de decredibilizare şi reducerea la o prezenţă de operetă? Face parte, campania împotriva Bisericii Ortodoxe Române din această campanie mondială, masiv şi complex finanţată şi orchestrată? Poate fi o religie a păcii, cea în care clericii îndeamnă la război, la ucidere, la viol, la sclavie? Mai este loc pentru discuţii, negociere, colaborare, integrare? Şi integrare, în ce sens? Aşa cum se întâmplă deja, a europenilor în islam?  Mai e loc pentru încredere?
Sunt întrebări adresate guvernelor europene, organismelor europene, şi, în mare parte,  la actualului guvern american. Răspunsul: tăcerea sau limbajul din plastic corect politic
Războiul interior
Europa e atacată. În primul rând din interior. De sute de ani se lucrează cu zel, cu perseverenţă şi cu resurse uriaşe la demolarea ei. Vom încerca să vedem cine sunt duşmanii ei. Vom încerca să-i descoperim, să-i cunoaştem şi să-i prezentăm. Vom încerca să vedem ce îi poartă pe ei în luptă. Ce s-a întâmplat de s-a ajuns în situaţia, aproape, fără ieşire de astăzi. Vom vorbi despre cea mai recentă ameninţare: Islamul. Ajuns în situaţia asta nu pentru că nişte strategi ai lumii musulmane şi-au pus acest lucru în gând, ci pentru că nişte arhistrategi ai lumii creştine au decis să o schimbe pe aceasta distrugând-o.      
Politicienii şi mass-media au anunţat, cu morga aferentă importanţei mesajului, că Europa, europenii se găsesc în stare de război. Evident era vorba despre terorism, mai precis despre teroriştii islamici, adică despre un duşman extern.
Ceea ce ei nu spun este că europenii se găsesc în război pe două fronturi: unul care stă să pornească, pe faţă, cu radicalii musulmani şi un altul, mult mai perfid, mai malefic, mai pervers, cu guvernele lor, care îi atacă din spate. Un război nedeclarat, ascuns, mascat, murdar, în care politicienii şi elitele europene (şi cele americane în mare parte) nu numai că s-au predat, dar au şi îmbrăţişat cu căldură teze şi ideologii, personaje, organizaţii şi mişcări contrare firescului existenţei umane, care pun în pericol de distrugere civilizaţia şi popoarele europene. Chiar mai mult: întreaga civilizaţie occidentală.
Să căutăm răspunsurile împreună
Europa e în război. Un război care se desfăşoară în interiorul limitelor ei geografice. Probabil singurul război religios din istorie şi asta nu din cauza înfruntării creştinismului cu islamismul, ci a atacului propriilor sale elite politice-economice-culturale-universitare. Vom vedea care este ţinta acestui război. Care sunt perspectivele lui. Cine poate fi învingătorul vremelnic şi cine cel pe termen lung. Vom vedea cum se duce acest război, pe câte fronturi, care sunt combatanţii, care sunt  estimările pierderilor. Vom ajunge la discuţia despre un război civil pustiitor. Ce forţe vor fi implicate. Cum va evolua numărul celor implicaţi. Care sunt posibilele şi probabilele pierderi umane şi materiale. Vom estima direcţiile pe care se va dezvolta, care ar fi forţele armate necesare pentru a interveni între combatanţii civili. Sau pentru a înfrânge o rebeliune musulmană generalizată. Cum s-ar putea termina şi când.
Vom vedea cum a fost ţesut planul distrugerii civilizaţiei europene timp de peste 200 de ani: de unde au pornit toate şi care au fost ţintele acestui plan. Veţi recunoaşte în cele pe care le vom descoperi lucrurile care se întâmplă în realitatea imediată, care s-au întâmplat, care sunt pe cale să se întâmple.
Vom căuta să vedem încotro s-ar putea duce în viitorul apropiat, mediu şi îndepărtat politica europeană. Va rămâne ea pe acelaşi făgaş? Va continua să fie un factor de destabilizare, de amorţire şi de distrugere, sau vor veni alţi oameni politici, care vor da un cu totul alt curs continentului. Şi, de fapt nu numai lui. Pentru că, vom descoperi, după cum am mai spus, ţinta conspiraţiei nu este numai Europa, este Occidentul. Şi, de fapt, nu întreg Occidentul, nu tot ceea ce ne oferă, propune şi impune acesta, ci acea parte esenţială a lui, partea bună, luminoasă a civilizaţiei occidentale: creştinismul. Şi vom înţelege şi cum a ajuns Occidentul în această prăpastie prin lucrarea jumătăţii sale întunecate.
În fine, vom încerca să vedem care şi cum ar putea fi realizată în practică acea mică şansă de salvare şi de renaştere, despre care vorbeam la început.
Apoi să vedem ce se va întâmpla aici, în Europa de Est şi Centrală, în România. Cum modifică probabila desfăşurare de evenimente din Vest, situaţia din zonă. Care este perspectiva în cazul învecinării cu o Europă de Vest islamizată. Ce se poate întâmpla între minorităţi şi majorităţi şi chiar între state din zonă în momentul când Vestul va fi ocupat cu războiul propriu. Ce va face Rusia în această situaţia, cum contribuie Rusia la evenimentele descrise în cele de faţă, care sunt mişcările anticipate din partea ei. Ne vom întreba şi vom încerca să răspundem, dacă România este în pericol de sfâşiere din partea vecinilor, care ar putea deveni, de la sine putere, sau la comanda/sub inspiraţia şi ajutorul Moscovei, pretendenţi ai unei bucăţi din ea.
Am ales numele aceste analize, pe care vă propun să o facem împreună în mai multe episoade, nu atât pentru rezonanţa sa, care ar atrage cititorii însetaţi de senzaţional, cât pentru a marca legătura cu esenţa scrierii lui Ioan: lupta împotriva creştinismului, pe care o duc, în primul rând, de mulţi ani, astăzi mai înverşunaţi decât niciodată, chiar  unii ridicaţi dintre creştini.
Nu sunt cuvinte umflate. În scurt timp nu vom mai fi copiii răsfăţaţi ai istoriei, trăitori în cea mai echilibrată şi plină de bunăstare, la nivel de mase, epocă a istoriei. Epocă care, în schimbul bunăstării, ne-a adus boli grave ale spiritului. Bunăstare care este pe cale să se evapore. Răsfăţ, care s-a cam terminat.
Nu are rost să ne ascundem. Nu mai are rost să ne lăsăm minţiţi. Occidentul pe care îl ştim a ajuns, ca un FNI uriaş, la faliment. L-au adus proprii acţionari, propriul consiliu director, staful executiv. Din cauza părţii sale întunecate, este în pericol partea sa luminoasă. Din cauza răilor, sunt în pericol cei buni.
Această analiză nu este o bombă fumigenă. Este un apel lucid la regăsirea adevăratei raţiunii – în lipsa căreia, o ştim, se nasc monştrii –, este un apel, un îndemn la regăsirea noastră ca fiinţă umană alcătuită din materie şi spirit. Sau, mai corect, din spirit şi materie. De regăsire a identităţii noastre de esenţă divină.
Nu vom începe, aşa cum ar fi fost de aşteptat, cu investigaţia istorică a cauzelor, evenimentelor şi personajelor, care ne-au adus în această situaţie aproape imposibilă, ci cu teribila tornadă a războiului din teren, a războiului fizic, care pare a se fi coborât brusc peste noi din înălţimi pentru a ne purta în realitatea altei lumi decât cea care ne-a fost „vândută” pe toate canalele în ultima sută de ani, cel puţin. (Va urma).

miercuri, 18 noiembrie 2015

Minciuna merge mai departe cu guvernul bâlbâit şi măsluit al domnilor Iohannis şi Dragnea



Bâlbâit:
·         nominalizări şi retrageri de candidaţi ca într-un serial de telenovelă;
·         program de guvernare de acelaşi tip telenovela făcut, refăcut, depus şi retras de la parlament în episoade, dintre care ultimul chiar în ziua votului;
·         greşeli elementare pentru personaje cu o aşa de bună cunoaştere a UE, şi pentru nişte candidaţi cu aşa cv-uri, cum ar fi: renegocierea MTO (MTO sau obiectivul bugetar pe termen mediu  este un indicator care măsoara echilibrul bugetar structural al unei ţări la un anumit moment. El este asumat prin programul de convergenta pe care fiecare stat membru UE il redacteaza si il trimite Comsiei Europene, in conformitate cu cerintele Pactului de stabilitate si de crestere semnat şi de România), care nu poate fi renegociat; schimbarea Constituţiei de către guvern (???), sau schimbarea legilor electorale în ultimul an dinaintea alegerilor, la fel de imposibile;
·         un program final care nu conţine mai nimic concret (spune dl Cioloş că urmează a se consulta cu colegii săi şi apoi cu parlamentul ), o sumă de enunţuri vagi, pălării croite din limbaj birocratic (într-o scriere fără diacritice, cu o punctuaţie specifică limbii engleze - de unde probabil că au fost copiate şi tradus) pentru ansambluri vaste de strategii şi măsuri posibile fără termene şi fără certitudini.
 Măsluit:
Păi şi naşul prezidenţial şi finul guvernamental au afirmat că este vorba de un guvern de tehnocraţi făcut de mânuţa nominalizatului. Mai mult chiar, l-am auzit în discursul final – dar nu prima oară – pe Dacian Cioloş afirmând cu emfază că a ales pentru guvernul său pe cei mai buni tehnocraţi. Las deoparte chestia asta cu cei mai buni, lucru imposibil de stabilit de dl Cioloş în câteva zile, după cum ar fi extrem de greu de stabilit în mult mai multe zile, de echipe profesioniste (relativismul unei astfel de declaraţii ne duce însă către zona naivităţilor lingvistice ale unui personaj mai degrabă tehnic, dar şi spre limbajul lozincard de dinainte de 1990, când întotdeauna erau aleşi cei mai buni dintre cei buni). Dar cum stăm cu guvernul de tehnocraţi, pe care, ne-a asigurat alesul preşedintelui, l-a însăilat de unul singur, într-un exerciţiu de figuri libere, fără ingerinţe, sau figuri impuse de la partide? Un răspuns ne dă preşedintele UDMR, Kelemen Humnor:
Am constatat că PSD a rămas la guvernare în continuare, deci spatele pentru activitatea guvernamentală, pentru iniţiativele guvernului anul viitor, este asigurat. Cel mai puternic şi important minister, cel al Dezvoltării Regionale, condus de cea mai importantă persoană după cea a premierului, cu cel mai mare buget şi care controlează şi administraţiile, deconcentrate, prefecturi este şi rămâne la PSD, prin Vasile Dâncu. Cu tot respectul pentru el, este profesor, sociolog extraordinar de bun, dar este strategul lui Liviu Dragnea, a fost al lui Ponta, al lui Geoană, este un om de stânga, din Grupul de la Cluj, este pesedist, este social-democrat. Cred că din acest motiv, PSD rămâne în acest guvern în continuare”.
Şi Vasile Dâncu nu e singura figură din guvern din zona personajelor fermecate de magia politică a PSDului. Consistentă pare a fi şi prezenţa prietenilor, rudelor, cunoscuţilor unor consilieri prezidenţiali. Ştim, în mare şi cum au stat lucrurile cu PNL-ul. Şi, mai mult ca sigur, că şi UNPR-ul are un oscior pe undeva. 
Mincinoşii şi fraierii
Din păcate, domnul Dacian Cioloş, probabil un bun specialist şi un dedicat funcţionar,  porneşte la drum aplecat sub cocoaşa minciunii pe care tocmai a acceptat-o de la sistem. Ceea ce se întâmplă acum este, în realitate, o perpetuare a minciunii sub care s-a desfăşurat viaţa noastră politică, într-o piesă de teatru de prost gust în care noi suntem fraierii.
Domnul Iohannis, într-un elan tineresc ne-a promis la anunţarea nomnalizării sus-numitului, că începe o nouă eră, că totul va fi resetat, că prin acest om şi guvernul lui profesionalismul, dăruirea, responsabilitatea, cinstea vor reveni brusc şi amplu în politica noastră şi, de aici, în întreaga societate. Nu face pentru prima dată astfel de afirmaţii riscante. În urmă cu un an, după alegera sa, ne-a anunţat, printr-o declaraţie, care ţine fie de aroganţă, fie de naivitate tinerească, fie de puţina cunoaştere a firii umane (fie de o combinaţie a acestora), că din acel moment politica românească se resetează, că suntem la momentul Punct şi de la capăt. Hoţoman bătrân, hârşit prin porturi şi prin politică, Traian Băsescu i-a propus formula mult mai realistă: Punct şi virgulă şi continuarea cu o nouă etapă.  Domnul Iohannis a refuzat-o demn, fără a părea că măcar a auzit-o, şi a trecut imperial. Şi iată că după un an, domnul Iohannis nu marchează cu nimic notabil deviza pe care şi-a şi ne-a propus-o. Trăim în acceaşi făţărnicie, ipocrizie, minciună. Iar momentul Guvernul Cioloş este unul din această ţesătură.
Guvernul nu este tehnocrat şi nu este făcut de domnul Cioloş. Nu era şi nu este posibil. Ar însemna să nu ţină seama de parlament, adică de partide. Ar însemna să aibă în mână nişte cărţi imposibile, sau la poarta parlamentului forţele speciale cu glonţul pe ţeavă. Ar însemna să trăim în altă realitate. Şi nu e aşa. Nimic din toate astea nu s-au întâmplat. Suntem tot în mizerabilul cotidian politic românesc care nu poate fi amputat brusc fără a risca pierderea întregului organism. Este, legal, logic să fie aşa, este realitatea. Dar oare era chiar aşa o problemă ca domnul Iohannis şi domnul Cioloş să vină şi să ne spună acest lucru. Să ne anunţe că astea fiind regulile, trebuie să joace după ele, altfel aruncă în aer şi ce a mai rămas din formula palidă numită democraţie? Să nu ne ia de proşti, ci să ne propună să fim parteneri? Să fie parteneri cu noi, nu cu partidele? Să conteze pe noi pentru a impune partidelor acestora bolnave de ticăloşie, dispreţ, hoţie, egoism atroce o schimbare reală? Să facem schimbarea împreună? Eu zic că puteau. Era un moment excepţional pentru asta, de un dramatism nemaiîntâlnit după 1990, cu o tragedie adâncă în spate, cu moarte şi furie, cu atâţia ochi pe lumea politică, cu atâta revoltă şi cu atâtea suflete pline de speranţă. Dar trebuiau să fie din alt aluat; un aluat care se găseşte tot mai rar în politică, şi nu numai în cea românească. Trebuiau să fie bărbaţi de stat.
O maşinăreală ca atâtea altele
Guvernul Cioloş nu este făcut de dl Cioloş. L-a primit în plic de la PSD, de la Iohannis şi de la PNL (poate a avut şi el voie la 1-2 nume). Aşa cum a primit şi câteva indicaţii valoroase cum ar fi, ca să amintesc doar două, menţinerea actualului aparat administrativ central şi din deconcetrate (90 % pesedist), sau renegocierea MTO pentru a acoperi minciuna stării înfloritoare în care se află România după guvernul Ponta. Vom trece, mai ales din 2017, prin seceta rezultată din aceată politică „binefăcătoare”, prin care banii au plecat către consum şi către hoţii din sistem şi nu către investiţii, sau au rămas ca surplus bugetar bun pentru pomeni electorale ale anului viitor. Bani morţi, care aduc pierderi nu dezvoltare.
Liviu Dragnea spune că PSD lasă în conturi 10 miliarde de euro. Dar ce sunt acești bani? Sunt blocarea investițiilor și lipsa de atragere a fondurilor europene (adică banii economiți de la cofinanțare) din ultimii aproape 2 ani, lipsa care ne scade PIB-ul potențial pe anii 2016 și (drastic) pe 2017.
Nu de 10 miliarde de euro avea economia nevoie : ci de autostrăzi, spitale, digitalizarea administrației etc – cu locurile de muncă aferente, care să mai primenească bugetele sociale.
Acești 10 miliarde sunt tocmai diferența de deficit potențial cu care depășim ținta pe 2016 și care se rostogolește – cu marjă de multiplicare – în 2017.
Pentru fiecare miliard, din cele 10, pe care l-ar fi investit Victor Ponta, s-ar fi întors 3-5-7 miliarde – indice de multiplicare a investițiilor sau pur și simplu bani europeni. Acum multiplicarea funaționează invers: pentru fiecare miliard neivestit, zboară niște zeci bune de procente din deficitul structural peste țintă.
(http://cursdeguvernare.ro/cristian-grosu-pentru-dacian-ciolos-de-10-miliarde-de-euro-mto-de-la-liviu-dragnea.html).
Este adevărat că în formula ultimă a programului renegocierea MTO-ului dispare. Dar cum a ajuns acolo? Cine a scris-o? Cine a aprobat-o? Nu e domnul Cioloş venit de la Bruxelles? Nu stă acolo de vreo 4-5 ani? Nu ştie nici el ce e cu MTO-ul? Sau nici nu avăzut-o pentru că programul era, după cum ziceam, venit în plic?

Nu bâlbele sunt imputabile, nu faptul că nu e un guvern technocrat, nu faptul că l-a primit în plic; toate acestea pot şi puteau fi înţelese şi acceptate dacă erau mărturisite. Şi în această mărturisire şi asumare publică ar fi stat cu adevărat puterea dlui şi guvernului Cioloş, care i-ar fi avut pe români alături şi care nu ar fi avut de dat socoteală decât acestora, nu fiarelor, care acum l-au înconjurat şi îl pun să joace cum vor ele. Bâlbele ne-au ajutat doar să înţelegem ce se întâmplă şi sunt, în final, omeneşti. Imputabile sunt prefăcătoria, minciuna, înscenarea, înşelătoria, dispreţul cinic şi criminal faţă de existenţa celorlalţi.
Noul guvern a pierdut şansa de a fi guvernul Cioloş; el doar îl are pe dl Cioloş carte de vizită. Şi atunci ce mai rămâne? Ce mai rămâne din discursurile frumoase, din plecăciunile către naţiune, din cenuşa în cap, din promisiunile prezidenţiale, din guvernul acesta şi din programul său?
Dincolo de posibila valoare individuală a celor mai mulţi dintre cei cel compun, şi pe care nu o contest, o maşinăreală ca atâtea altele.

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...