„Orice revoluţie este o
lovitură de stat reuşită.” (Hegel)
Şi
asta a fost şi în România în 1989, iar organizatorii ei sunt complotiştii;
idioţii utili/profitorii de serviciu/oportuniştii fără scrupule sunt complicii
acestora, iar participanţii naivi, perdanţii. Care sunt unii şi ceilalţi?
Uitaţi-vă în imaginile din primele zile de la televiziune şi din balcon. Urmăriţi
traseul lor şi al rudelor apropiate – cum ar fi, probabil din categoria a doua,
Caramitru şi fiul - şi veţi avea nişte evaluări apropiate de certitudine. E adevărat,
nu-i veţi putea şi judeca. Şi nici nu-i va judeca vreo instanţă, în afară de
cea dumnezeiască, din moment ce ei, urmaşii lor, slujbaşii externi şi alţi mercenari ai mafiei
bancare anticreştine au pus mâna pe toate pârghiile şi instituţile statului.
Au
trecut 30 de ani şi în loc să ne limpezim şi să găsim direcţia, suntem tot mai
în ceaţă, tot mai debusolaţi. De fapt suntem băgaţi tot mai în ceaţă, ni se fură
busolele, se folosesc simulatoare de zgomote şi voci pentru a fi îndrumaţi pe
cărări greşite către prăpastie. Să nu aflăm adevărul. Cum ar fi:
Ce e o revoluţie şi de ce e ea lovitură de stat
Trebuie să răsturnăm
ordinea, să anulăm toate legile, întreaga putere şi să lăsăm poporul în
anarhie.... Trebuie să le gâdilăm vanitatea, să le încurajăm speranţele, să le
promitem fericirea până ce ne vom duce la bun sfîrşit opera; trebuie să ne
ferim de capriciile lor şi de sistemele care le plac, pentru că oamenii din
popor sunt foarte periculoși în calitate de legislatori, ei stabilesc legi care
coincid cu pasiunile lor, în plus, dorința lor de cunoaștere nu ar face decât
să dea naștere la abuzuri. Dar cum masele sunt o pârghie pe care legiuitorii o
pot mișca după cum vor, este absolut necesar să le folosim ca un sprijin, și să
le facem să urască tot ceea ce dorim să distrugem și să emănăm iluzii în calea
lor; trebuie de asemenea să cumpărăm toate condeiele mercenare care să propage
metodele noastre şi care îi vor instrui pe oamenii din popor în ceea ce îi
priveşte pe duşmanii pe care îi atacăm. Clerul, fiind cel mai puternic în
opinia publică, poate să fie distrus numai prin ridiculizarea religiei, prin
caracterizarea preoţilor ca fiinţe odioase şi numai prin reprezentarea lor ca
monştri de ipocrizie... Tipăriturilee trebuie să prezinte în orice moment
cantităţi proapspete de ură împotriva clerului. Să le exagerăm averile, să
facem ca păcatele unora să apară ca fiind comune pentru tot clerul, să le
atribuim toate viciile; calomnie, crimă, lipsa credinţei, scrilegiu, totul este
permis în timpul revoluţiei…
Să ne ferim mai presus de
toate de a le da prea multă putere (maselor – n.aut.); despotismul lor este
prea periculos, trebuie să flatăm masele printr-o justiţie arbitrară, să le
promitem o mare diminuare a impozitelor şi o împărţire mai curând egală, o
creştere a averii și mai puțină umilință. Aceste promisiuni fără susţinere vor
fanatiza masele, care îşi vor reduce rezistența. Ce contează victimele şi numărul lor?
jafurile, distrugerile, incendierile și toate efectele necesare unei revoluții?
Nimic nu trebuie să fie de nefolosit și putem spune împreună cu Machiavelli:
"Ce contează mijloacele, atâta timp cât ne atingem ţelul?
Exact
asta e orice revoluţie. Vă rog să recitiţi cele de mai sus: nu recunoaşteţi
metode care s-au aplicat în aceşti ani şi se aplică accelerat în acest moment
în România? Nu regăsim tacticile folosite pentru a ne dezbina, a ne întoarce pe
unii împotriva celorlalţi, pentru a ne rupe de Biserică, adică de Dumnezeu? Ne
găsim, după cum vom vedea mai târziu, în etapa radicală a revoluţiei din 89
care, de fapt, nu s-a încheiat.
Pasajele
de mai sus aparţin Vicontelui de
Mirabeau, unul dintre stâlpii Revoluţiei franceze, mason de vază, membru al
Ordinului luminaţilor, şi provin din textul “Croquis ou Projet de Révolution de Monsieur de Mirabeau” publicat
în 1791.
Pornind
de la definiţiile din dicţionare şi analizând revoluţiile ultimelor cinci
secole, în care am avut de-a face cu o permanentă ofensivă pentru distrugerea
lumii oamenilor şi crearea unei lumi a sclavilor lobotomizaţi, putem fixa în
pagină caracteristicile unei revoluţii. Iată-le pe cele mai importante:
1.
Există o singură REVOLUŢIE: revoluţia mondială, „revoluţia perpetuă” (în formula dragă lui
Troţki). Revoluţiile locale sunt
manifestări ale acesteia într-un anumit stat sau regiune. REVOLUŢIA este
lucrarea diavolului de negare şi distrugere a omului ca creaţie a lui Dumnezeu
şi de recreare a lui sub forma unui produs standardizat cu caracteristici opuse
celor date de Creator. Prima revoluţie locală/lovitură de stat (eşuată) a fost în Grădina Raiului, unde diavolul i-a
convins pe Adam şi Eva să se revolte, să dea o „lovitură de Rai” şi să devină
asemenea lui Dumnezeu. Ca în toate revoluţiile, la final, masele – cei doi
- s-au regăsit într-o situaţie mult mai
proastă. Perpetuă până la Judecata de Apoi, când diavolul va fi trimis în
întunericul cel mai afund, REVOLUŢIA are etape de expansiune în care reuşeşte
în opera de vrăjire a lumii (păgânismul, care a cuprins cea mai mare parte a
lumii după căderea din Rai, şi neopăgânismul actual) şi de retragere - dezvrăjirea
prin naşterea şi învierea lui Hristos. Dar prima lovitură de stat (eşuată) a fost înaintea acestui moment, cea a îngerilor căzuţi ce s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu.
2.
Mafia bancă globalistă anticreştină
instigatoare şi beneficiară. Revoluţiile ultimilor 500 de ani, , servesc,
la nivel lumesc, intereselor mafiei bancare anticreştine, braţul prin care
diavolul îşi face lucrarea în etapa actuală a Revoluţiei. Aici sunt ele
pregătite, iniţiate, organizate la nivel macro, de aici vine finanţarea, de
aici sunt plătite trupele de mercenari activişti, de aici sunt plătiţi falşii
profeţi, filosofii, ideologii care hăcuiesc creierele maselor.
3. Dimensiunea principală a REVOLUŢIEI este cea spirituală, adică războiul nevăzut şi văzut pentru schuimbarea omului creat de Dumnezeu în opusul său. Dimensiunea seundară este cea a loviturii de stat prin care o putere lumească este înlocuită cu o alta.
3. Dimensiunea principală a REVOLUŢIEI este cea spirituală, adică războiul nevăzut şi văzut pentru schuimbarea omului creat de Dumnezeu în opusul său. Dimensiunea seundară este cea a loviturii de stat prin care o putere lumească este înlocuită cu o alta.
4.
Un centru suprem şi centrele operaţionale.
În organizarea şi desfăşurarea lor, revoluţiile au mai multe centre
operaţionale, care coordonează activitatea revoluţionară a diverselor forţe
implicate, şi forţe interne şi externe. Toate acestea sunt la rândul lor
controlate şi coordonate de centrul suprem, real, difuz geografic (mafia
anticreştină), care operează în spectrul social vizibil numai prin proiecţiile
sale. Existenţa lui scapă cel mai adesea celorlalte centre, forţelor şi
grupurilor/maselor populare implicate, căci între el şi
organizatori-participanţi sunt mai multe niveluri de mascare.
5.
Pregătire minuţioasă - revoluţiile nu
sunt revolte spontane. Acestea din urmă însă pot fi folosite fie la
declanşarea lor, fie pe parcurs pentru impunerea unora dintre obiective. Cea
mai importantă parte a pregătirii este cea psihologică, cu războiul cultural, ingineria socială,
manipularea prin intermediul cărora sunt fanatizaţi cei mai puţin rezistenţi şi
agitate masele. Înainte de a se declanşa revoluţia din stradă şi din palat,
este câştigat războiul ideilor.
6.
Revoluţiile au forţe aliate în chiar
sistemul pe care îl atacă.
7.
Revoluţiile locale au mai multe faze şi
sunt coincidente cu respectiva etapă de expansiune a revoluţiei mondiale.
După etapa de pregătire, de „fezandare” a maselor, despre care am vorbit, şi
după declanşarea violentă, trec printr-o etapă moderată, apoi una radicală şi
la final, cea mai lungă, cea de consolidare a noii puteri anticreştine.
8.
Declanşarea.Terenul fiind pregătit
cu mult timp înainte, declanşarea lor poate fi datorată unui eveniment
întâmplător – de exemplu, o revoltă locală, scumpirea pâinii, biletului de
metrou, sau whatsupului. De cele mai multe ori, declanşarea este controlată
prin tensiunile induse de „abuzuri”, „crime”, „samavolnicii” ale regimului
înscenate chiar de către revoluţionari, sau de acţiuni revoluţionare,
implantate pe tensiunea deja pregătită.
9.
Revoluţiile au dimensiuni naţionale.
Spre deosebire de revolte, care sunt şi rămân, locale sau cel mult regionale ca
implicare a populaţiei şi arie de desfăşurare.
10. Masele populare nu câştigă nimic, niciodată dintr-o revoluţie, ci pierd întotdeauna pe dimensiunea spirituală. Revoluţiile au nevoie de mase pentru
a intimida forţele care ar trebui să asigure securitatea statului/regimului
respectiv şi pentru a se legitima ca fiind populare. Odată atinse scopurile,
după cum am văzut şi din textul lui Mirabeau şi din realitate, masele sunt
abandonate într-o situaţie, în mod real, mai proastă.
11.
Au nevoie de spectacol, sânge, moarte
pentru a amplifica emoțiile, tensiunile și forța distructivă din fiecare
persoană.
Tot
de la Mirabeau avem şi următoarea declaraţie: Gloata asta merită să ne aibă ca legiuitori. Aceste profesiuni de
credinta, după cum vedem, nu sunt deloc democratice; secta (Ordinul luminaţilor
– n.aut.) foloseste plebea drept carne de tun pentru revoluţie, ca materie
primă pentru pentru tâlhării, după care ea
(secta) pune mâna pe aur și o abandonează în decrepitudine . Este cu
adevărat codul iadului!
Acest
"cod al iadului" îl regăsim în toate revoluţiile ulterioare. Şi
citind aceste instrucţiuni diabolice de acum aproape 300 de ani înţelegem că
ceea ce definim ca statutul de colonie al ţării este de fapt faza preluării
puterii de către adevăratul centru de putere. După cum am mai spus, revoluţia
din 89 nu s-a terminat, ci a intrat în faza ei cea mai radicală, în care ura a
cuprins aproape întregul organism social.
În episoadele următoare vom vorbi despre revoluţia mondială şi vom aplica cele 10 elemente de descriere pe revoluţia franceză şi pe cea din România.
Va urma.