Reţetă simplă pentru a avea conducători buni

Cum să reacţionăm faţă de un sistem mafiot, spoliator, trădător, dezinteresat de binele public şi iresponsabil precum cel din România?

Să ne revoltăm? Să nu mai plătim? Să nu mai muncim? Să punem mâna pe furci şi topoare?

Cum să reacţionăm ca creştini ortodocşi? E posibilă o aceeaşi aşezare ca a celorlalţi?  Sau trebuie să facem altceva?

Ce facem cu politicienii noştri? Ce facem cu statul?

Sunt convins că, din cauza şubrezirii fundamentului nostru social prin continua şi agresiva relativizare a moralei, poate spre  75 % dintre noi, dacă am fi în politicienilor trecuţi şi actuali  am fi făcut/am face la fel şi unii poate şi mai rău. Şi că această realitate este o piedică imposibil de trecut, la nivelul forţelor omeneşti, pentru împlinirea dorinţei sincere a celorlalţi 25 % de a merge altfel lucrurile în România.

O altă realitate este aceea că toată lumea este nemulţumită; cei mai mulţi cârâim, criticăm, înjurăm, destui probabil că şi blestemă. Unii chiar deplâng în gura mare lipsa unei mitraliere cu care să-i termine pe nemernici. Uneori se referă chiar la toţi.

De ce? Pentru foarte mulţi dintre noi, poate pentru cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur pentru prea mulţi dintre noi, doar pentru că nu suntem în locul acelora. Să facem noi ce fac ei. Şi să ne placă.

Ceea ce este deconcertant şi absurd-hilar-tragic, e faptul că nemulţumirea nu ne vine din evaluarea justă, obiectivă, informată, a raportului conducători – populaţie, ci din raportarea la noi înşine. Suntem nemulţumiţi pentru că noi nu suntem acolo, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fura, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem înşela, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fi corupţi (iar dacă deja suntem. pentru că nu suntem într-o categorie mai mare de corupţie, unde dai tunul, nu împuşti leul cu praştia), suntem nemulţumiţi pentru că nu ne îmbuibăm şi nu ne umflăm conturile ca alţii; adică ăia de acolo. Nemulţumirea a devenit poezie: ai, nu ai, te plângi, o reciţi. Iar la unii

Ba chiar şi infractorii – şi nu mă refer numai hoţii de buzunare sau de casă, la borfaşii mărunţi, ci la criminalitatea organizată, la criminalitatea economică, la tâlharii din politică – sunt nemulţumiţi. De ce? Pentru că fiind alţii la putere şi nefiind loc – bani la buget – pentru toată lumea, alţii fură mai mult decât ei. La toţi aceştia nemulţumirea este nu numai conjuncturală, ci şi expresia unei imoralităţi de profunzime. La unii este chiar strategie de acoperire pentru prima sută de milioane de euro apărută nu se ştie cum în dreptul numelor lor.

Ce fac însă restul? Cei care chiar şi-ar dori o lume curată, dreaptă, care îşi doresc să-şi vadă de treaba lor în timp ce conducătorii îşi văd şi ei de a lor?

Suntem creştini? Suntem ortodocşi?

Între faptele milosteniei sufleteşti, a patra din şapte ne îndeamnă “să ne rugăm pentru aproapele”. Între cele nouă porunci bisericeşti, a cincea ne îndeamnă mai focalizat “să ne rugăm pentru cei din fruntea ţării”. După dragostea de Dumnezeu, în cele zece porunci bisericeşti, accentul secund cade pe dragostea de aproapele.

Cine este aproapele? Oricine este în nevoie şi cu care viaţa noastră – nu numai drumurile – se intersectează. Sunt conducătorii noştri dintre aceştia? Sunt!

După cum spuneam şi mai sus, de dimineaţă şi până seara, în fiecare zi îi criticăm şi îi înjurăm. Şi cu asta ce am făcut? Stau dracii ciopor pe ei ca să-i înveţe şi să-i ducă la cele rele? Noi le trimitem şi mai mulţi; trag ei urmările cine ştie căror păcate din neam şi personale? Hop şi noi cu blestemele! Practic îi legăm fedeleş ca să nu mai poată scăpa.

În legătură cu rugăciunea de ajutor către Dumnezeu se spune că ea nu trebuie făcută decât pentru ceea ce omului îi este imposibil (şi evident pentru ceea ce este în ordinea lui Dumnezeu şi nu împotrivă), pentru că ceea ce omului îi este imposibil lui Dumnezeu îi este posibil. Putem noi schimba starea de fapt din această ţară prin acţiuni izolate sau chiar asociate. Părerea mea fermă este că nu. Şi că doar ceva miraculos, ceva care depăşeşte planul uman ne poate ajuta, poate ajuta aceste dorinţe, voci, acţiuni izolate ca lucrurile să se îndrepte.

Din nefericire, noi nu folosim cea mai teribilă armă şi nu facem apel la cel mai preţios şi puternic aliat al celor bune împotriva celor rele şi al celor buni împotriva celor răi: noi nu ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca conducătorii noştri să se schimbe în bine.

Rugăciunea pentru cei din fruntea ţării nu este pentru ca ei să trăiească sănătoşi în hoţie, crimă şi desfrâu – aşa cum cred foarte mulţi care îi boscorodesc pe preoţi pentru că fac această rugăciune la slujbă. Îndemnul la rugăciune este pentru ca noi, cei care cu adevărat vrem să fie altfel lucrurile şi oamenii, şi care nu-i urâm, ci îi plângem pe cei care se pierd şi îşi pierd mîntuirea , să cerem de la Dumnezeu ajutorul pentru aceşti oameni, scăparea lor din întunecarea simţurilor, din gheara amăgitorului, dezvrăjirea lor.

Dar, cum să se schimbe oamenii şi lucrurile când noi ne rugăm (dacă ne rugăm) tot numai pentru noi; cum să se schimbe cei din frunte când, în afara preoţilor – şi poate şi unii din aceştia mecanic – nimeni nu se roagă pentru ei. Aproape nimeni nu se roagă la Dumnezeu ca să avem conducători mai buni. Şi atunci Dumnezeu cum să-i ajute pe unii să se schimbe sau să-i ajute pe alţii, mai buni, să ajungă acolo, dacă noi nu-i comunicăm acest lucru. Dacă nu îi cerem să ajute. Cu perseverenţă şi chiar cu fermitate.

Ne rugăm pentru morţi? Da. De ce? Ca să le ierte Dumnezeu păcatele. Credem în asta? Unii poate da, alţii poate speră, alţii o fac la nivel de superstiţie. Dar ne rugăm (e adevărat că mai ales pentru ai noştri). Mai participăm şi la înmormântarea altora. Ne impresionează un destin public. Ne mai amintim de cine ştie ce înaintaş celebru al neamului. Şi nu ne dăm seama că conducătorii răi (ca orice om rău, de altfel) sunt, într-un fel, ca nişte morţi-vii, nişte zombi.

Destui au putut să constate, sau au primit mărturie de la alte persoane, cum rugăciunea unui singur om a făcut minuni pentru un altul sau pentru alţii. Imaginaţi-vă, voi cei care spuneţi că credeţi, că sunteţi ortodocşi, puterea a câtorva sute de mii de rugăciuni, a câtorva milionae poate, care îi cer lui Dumnezeu un bine pentru aproapele nostru. Să ne imaginăm, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, ce va face Dumnezeu cu rugăciunile noatre? Le va arunca? Le va neglija? Sau va ţine cont de ele? Păi dacă există – şi credem asta, nu? – şi dacă ne iubeşte – şi credem asta, nu? – eu zic că le va împlini. Dar trebuie să lucrăm în acest sens şi să avem răbdare. Dar se pare că nu credem; sau ne e lene, sau ne trufim cu curăţia noatră, sau nu avem răbdare, ceea ce tot pe acolo e.

Spune Sf Efrem Sirul într-o minunată rugăciune:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor Amin.

E adevărat că „fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”? Da, dar nu în sensul înţeles de toată lumea; nu ca o expresie a nemerniciei acelui popor, ci ca o modalitate de îndreptare. Ca în cazul oamenilor buni care trec prin necazuri, boli, suferinţe mari, pe care, la o judecată simplistă, nu le merită. Şi totuşi le au. Şi, în timpul acesta, mulţi ticăloşi par a se bucura de acoperirea lui Dumnezeu trăind în huzur şi lipsiţi de necazurile celorlalţi. Operează Dumnezeu cu măsuri diferite? Nu, diferite sunt persoanele: posibilităţile lor, puterile lor, arborele lor genealogic spiritual, crucea lor, astfel că pe fiecare pronia divină îl tratează altfel.

Din această perspectivă, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, dar nu facem ceea ce ne-a învăţat Hristos pentru a-i ajuta să se schimbe (odată cu ei şi pe alţii şi, de ce nu, şi pe noi, căci orice rugăciune, dar mai ales cea pentru aproapele, îl transformă şi pe cel care se roagă ), suntem şi cei care îi merităm cel mai abitir pe aceşti conducători.

V-am dat bani! DISPĂREŢI! MURIŢI!

Adică, dispăreţi ca naţiuni, popoare, creştini, albi, heterosexuali. Şi, dacă nu se poate altfel, chiar muriţi.

Cam asta e teza articolului „Ce se ascunde in spatele dispretului Europei Centrale fata de UE” de pe ziare.ro, un site de propagandă şi militantism pro-UE  (vezi anunţurile sale despre ce se va întâmpla la proteste, de exemplu, cum se va face un  uriaş steag UE), chiar cu nuanţe de direcţionare a protestelor.  

Articolul, o traducere-relatare, este prost, primitiv, lipsit de inteligenţă (nu e vina ziaristului român, aşa este şi originalul) şi penibil de grosier manipulator chiar din titlu, intenţie concentrată într-un singur cuvând: DISPREŢ.

Se pot spune multe despre opoziţia statelor central europene faţă de dictatura şi arbitrariul din UE, dar că este rezultatul „dispreţului” lor faţă de UE (când cel mai adesea dispreţul este invers) este o gogomănie fără seamăn, un soi de „bagă mai mult” românesc. De unde provine ea? Ar fi două posibilităţi.

Prima, că traducătorul articolului, nepriceput în ale politicii şi necunoscând situaţia despre care se vorbeşte în articolul original al lui John Lloyd de pe Reuters, Behind Central Europe’s growing contempt for the EU, a luat primul cuvânt românesc pe care l-a găsit în dicţionar, pentru englezescul „contempt”, adică „dispreţ”. Dar, după acest înţeles avem, în aceleaşi dicţionare, şi „insubordonare”, „nesupunere”,  sau „sfidare”, care definesc mult mai exact realitatea relaţiei amintite. 

A doua însă, mult mai gravă, ar putea fi stimularea unei reacţii de condamnare şi de respingere a modelului Europei Centrale şi blocarea urmării lui de către România.Adică, a fost folosit intenţionat acest înţeles pentru ca bunii membri ai societăţii civile progresiste să-i instige pe protestarii ne- şi dezinformaţi, dar posibil indignaţi de atâta nerecunoştinţă.

După cum am spus, nici articolul original nu e mai breaz: o însăilare de şabloane şi câteva informaţii despre evoluţia politică „populistă” din statele respective. În principiu, genul care trece fără ca cineva să-şi amintească vreodată de el; sau care nici nu este citit până la capăt.

Există însă două paragrafe cheie în acest articol asupra cărora merită să ne oprim, căci împreună construiesc teza dezvăluită într-o formă mai brutală în titlu şi vorbesc despre dispreţul veninos, real de data aceasta. Este vorba de dispreţul faţă de viaţă, de libertate, de identitate, faţă de toţi vechii europeni, faţă de toate popoarele şi etniile (mai puţin, dar doar conjunctural, cea musulmană), faţă de toate identităţile rămase în picioare.

Cele două sunt:

Se observa astfel un dispret general fata de UE, chiar daca aceste state au primit ajutoare financiare uriase din partea sa. Doar Polonia ar trebui sa primeasca peste 82 de miliarde de euro intre 2014 si 2020.

şi (mai ales partea finală boldată de mine):

"Spectrele populismului, nationalismului, militantismului extremei drepte si autoritarimului, eliberate din congelatoarele lor istorice" dau tarcoale regiunii, scrie autoarea Ellen Hinsey in cartea "Mastering the Past". Deocamdata, acestea isi consolideaza pozitiile, prin punerea lor în mişcare (nu „retragerea lor” cum a fost greşit şi evident fără sens tradus în ziare.ro) într-o Europa care a dorit sa fie promotorul unei noi ordini, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine in societatile civile cele mai avansate din lume”, incheie Llyod.

Ce ne spune pe şleau acest articol?

În primul rând. că am primit bani ca să „murim” ca persoane cu identitate. Să dispărem ca slovaci, cehi, polonezi, unguri, români, bulgari etc., pentru a deveni cetăţenii unei Europe uniforme, standardizate, în care, probabil, şi muzeele ar fi desfiinţate pentru a nu ne obosi sau, Doamne fereşte, a ne da idei. Unii la fel peste tot. Conform modelului promovat prin asta îţi este permis, aşa trebuie să gândeşti, asta trebuie să spui, aşa trebuie să te comporţi, stai cuminte la viol, participă ca victimă voluntară la un atentat terorist.

A doua descoperire este legată de societate. Din articolul despre care vorbim aflăm că în modelul oferit de UE  cetăţenii şi-ar putea amesteca şi şi-ar putea uni culturile în cele mai civile societăţi din lume.

Rezultă că o societate este de admirat cu cât este mai „civilă”, adică are mai multe ong-uri. Dar, atenţie, ce nu se spune aici, dar se subînţelege,  nu orice fel de ong-uri, ci doar acelea care promovează NOUA ORDINE, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine armonios...

Deci societatea pe stil vechi, nu e în regulă, aşa cum, aflăm tot mai des, că democraţia nu mai stă pe votul liber exprimat (valabil doar dacă are ca rezultat ceea ce vor globaliştii progresişti). De exemplu, dacă ne înfundă în mai mult LGBTism+avortionism+migraţionism, adică sclavagism. Este o direcţie tot mai răspicat afirmată în ultimii ani şi anume că poporul e prost (d’aia şi trebuie desfiinţat) şi doar elitele (dar nu oricare, cele progresist-globaliste) pot şi trebuie să decidă pentru el.

Concluzie: Ca şi în cazul binomului popor-elită, din vechea societate e valabilă doar partea ei cea mai luminată, societatea civilă progresistă: activiştii şi militanţii din ong-urile finanţate copios de la bugete naţionale, internaţionale, ale companiilor globaliste şi de către filantropi precum Soros baci’. Oamenii neafiliaţi acestora (adică marea masă, „prostimea”) şi curentului de supunere promovat de ele, ong-urile pro-viaţă şi pro-identitate şi membrii lor sunt reziduu rasist, fascist, nazist, fundamentalist, extremist. Şi, probabil, celor din urmă, care încurcă lucrurile ca în Europa Centrală, bine le-ar sta în nişte cuptoare tăcute, cu flăcări vesele şi fum mirosind a carne arsă.