duminică, 28 martie 2010

Fericitul chinuitul şi moartea

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi (necinstiţi, păcătoşi – n.rd) se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă şi mai cumplite decât sărăcia. Începutul omiliei Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica a şasea a postului, numită şi a Floriilor, nu are nimic de a face cu numele  şi cu ceea ce se spune de obicei la cuvântul ei de predică şi la fel întreaga omilie; el ne zugrăveşte tabloul realităţii în care chiar vieţuim şi în care şmecheri, escroci, tâlhari, criminali, unii doar de după 1990, alţii de dinainte, continuă să fure, să adune, să ia de la gura celor tot mai în nevoie. Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? – se întreabă atunci cei din urmă, sau măcar o parte dintre ei. şi, la prima vedere, par a avea dreptate. Dar chiar au?
Tema reală a acestei omilii este moartea şi opţiunea noastră pentru ea sau împotriva ei. Fiecare dintre noi se află în faţa acestor două posibilităţi: crede în moartea veşnică sau viaţa veşnică. Despre realitatea morţii veşnice suntem pe deplin încredinţaţi, căci ea ne înconjoară ca un întuneric nesfârşit cercul de lumină care e viaţa pământeană, cerc care devine tot mai mic pe măsură ce ne apropiem de celălalt capăt, pentru a dispărea odată cu finalul nostru. Dacă moartea veşnică e adevărul atunci nimic nu contează; nici chiar viitorul copiilor noştri pentru că omenirea o poate sfârşi oricând, fie că ne autodistrugem, fie că ne ciocnim cu un corp ceresc, moare soarele sau universul (toată materia urmează această lege implacabilă). E situaţia în care nu credem în nimic sau credem doar în plăceri, în care putem face orice căci nici o altă regulă decât eu-acum nu mai este valabilă. Dar dacă viaţa veşnică e adevărul şi procedând greşit o ratezi? Dacă acesta e adevărul? Dacă neglijând sau refuzând acest adevăr trăieşti în răspărul lui şi pierzi şansa vieţii veşnice? Dacă merită să renunţi aici şi acum la tine pentru a-ţi asigura un loc în lumina veşniciei? Acesta este şi credinţa autorului omiliei care ne spune că mai bucuroşi trebuie să fie cei care suferă, care trăiesc în lipsuri pentru că: Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii primesc pedeapsa deplină în cealaltă lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu spune, şi n-o spunem nici noi, că cei bogaţi sunt răi şi cei săraci buni. Sunt, după cum bine ştim, amestecaţi, şi doar faptele lor îi deosebesc. Ceea ce vrea să ne spună este însă că nu avem a ne plânge de răul pe care îl suferim, aşa cum nici cei ce suferă binele nu au a se încânta de el. Pentru că binele e mare încercare (de îl primeşti şi nu îl dai îndoit mai departe, devine grea şi nesfârşită povară), iar răul e ajutor pentru veşnicie. Suntem păcătoşi cu toţii pentru că am coborât cu toţii de la starea de om la cea de mai rău decât animalul, dar bine va fi în veşnicie pentru cei care se silesc să o cucerească (şi care înţeleg că necazurile pe care le au sunt în plus, sunt ajutorul lui Dumnezeu care se adaugă eforturilor personale). Viaţa aceasta nu e întâmplare cum spun unii; ea are menirea să ne pregătească pentru viaţa cealaltă, e un examen. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate de minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. şi dacă nu ne încearcă Dumnezeu, trebuie să ne luăm noi la trântă cu ostenelile, ascunzătoare de atâta dulceaţă, a ascultării Lui. Pentru că altfel….

vineri, 26 martie 2010

Prietena mea, vânzătoarea de la alimentară

Cristi Teodorescu povesteşte pe blogul lui cum a încălcat legea în 87 şi a cumpărat un miel de la un consătean de-al lui Mircea Nedelciu, din Fundulea. Citindu-i postarea mi s-a părut ca exagerează cu ideea că în primăvara lui 1987 se găsea în alimentară carne de nutrie şi am pornit să-i răspund. Scriind, mi-am amintit un episod propriu legat de acele vremuri şi de mâncare. Iată comentariul făcut la postarea lui:
Cristi, eşti sigur că era prin ‘87? Ca din câte îmi amintesc, prin alimentare nu mai erau decât conserve şi, rar, pe sub mînă mai ales, câte un pui rebegit, o brânză sărată şi uscată, sau un salam de vară pe care îl puneam la uscat în cămară învelit în făină (asta vara, când era cald şi se scurgea, că iarna se usca de frig.
Şi apropo de vremurile alea şi de mâncare:
Stăteam pe Sf.Vineri, la trei minute de Universitate. Pe 21 decembrie (’89, desigur) eram acasă aşteptând înfrigurat (de emoţie, nu de frig că era o vreme caldă) în faţa televizorului să se întâmple ceva. Şi, hop, că se întâmplă. Îmi trag canadiana pe mine şi fug către Universitate (neştiind că acolo aveam să mă şi opresc). Clocoteam însă să spun cuiva cunoscut că se întâmplă ceva, că a pornit. La cine crezi că m-am oprit şi pe cine am anunţat? Pe vânzătoarele de la alimentara din colţ, pe care le mai ţineam de-o vorbă ca să fim prieteni şi să-mi dea şi mie câte ceva – atenţie, fără bani în plus, doar pe prietenie. M-am întâlnit cu una din ele peste nişte ani. La început, n-am mai recunoscut-o, în schimb ea ţinea minte extrem de clar cum am năvălit în alimentară şi le-am spus:
- A-nceput?
- Ce?
- (Aici nu mai ţin minte dacă am zis revoluţia!?, sau ceva cum că cade Ceauşescu. Mai curând a doua, că de revolutie nu ştiam încă)

Sfaturi pentru vicioşi

    
    Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Nicolae STEINHARDT

Când vorbim cu Dumnezeu, Satana se depărtează



Postul e lupta cu ispita, iar ispita are mii de feţe; dar fie că e poftă a pântecului, fie că e trufie a cugetului, ispita înseamnă o părăsire, o neglijare a celor ale sufletului pentru cele ale trupului, o înlocuire a lui Dumnezeu cu lumea.
Viaţa aceasta se ţine cu pâine dar important este “să mănânci” doar pentru că e necesar să menţii biologicul în funcţiune, nu să devii sclavul lui; şi tot astfel cu toate celelalte trebuinţe sau datorii ale firii noastre omeneşti. Păcatul lui Adam a fost “întreruperea postului”, căci Dumnezeu îi ceruse să se abţină, adică să postească.“Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit şi el dar a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai.” – spune Schmemann. Iar cuvintele lui Hristos: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu şi Satana nu poate fi biruit decât cu post şi rugăciuneDacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o şansă de a evita această ispitire. (…) Din această cauză, mai înainte de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. “înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu – şi numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii”. De aceea avem nevoie de rugăciune ,despre care Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că “de îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească dacă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga”. Puterea rugăciunii este aşa de mare că “de-ar veni atunci chiar Satana el va trebuie să se depărteze”, căci “nu cutează duhurile cele rele a ne stingheri când noi vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă (…) Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. (…) scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni (…) a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite”. Nimic nu-i este imposibil rugăciunii, cel mai credincios tovarăş şi cea mai tăioasă armă în lupta împotriva căderii noastre în ispitele diavolului şi depărtării de Dumnezeu. Dar mai e ceva, un secret al acestei rugăciuni pe care tot Sf. Ioan Gură de Aur ni-l dezvăluie: rugăciunea trebuie să nu zacă “numai pe buze”, ci să “se suie în sus din adâncul inimii” şi mai sus se înalţă ea dacă inima este adunată în evlavie şi nu împrăştiată în patimi.

Ioan Ghişe sau Despre excelenţa rebutului în politică


       Domnul Ghişe Ioan, senator român în viaţă, pretinde un statut aparte, un respect aparte, un tratament aparte. De ce? Pentru că e senator. Pentru că, pus pe o listă de partid şi, mai nou, pe o listă de candidaţi de la partide, dar tot de partid - ale cărei decizii le şi aplică - a ajuns într-una din, după manifestare şi receptare populară, cele mai jalnice instituţii ale României - Parlamentul - altfel, expresia de culme a democraţiei reprezentative. 
       Domnul Ghişe nu e singurul. Majoritatea parlamentarilor români simt cum - de îndată ce trec pentru prima oară poarta Parlamentului - asupra lor coboară un ceva magic ce-i transformă din oameni în supraoameni, din nimeni, în semizei. Şi, odată transformaţi, se poartă ca atare şi cu semenii lor şi cu legile acestora peste care trec plini de măreţie. Semi-docţi, sferto-docţi, ba unii chiar analfabeţi, repetenţi civic şi moral, rebuturi profesionale, oportunişti şi fripturişti, mincinoşi, hoţi ... devin într-o clipă la creme de la creme, aristocraţi, sau, în formularea apdatată, VIP-uri.
      Cum nu toţi se trezesc vorbind în public - ba cei mai mulţi chiar se feresc, sau, mă rog, nu sunt întrebaţi - şi cum dacă nu eşti şi fudul nu eşti senator destul, nu toţi ajung să obţină condiţia de excelenţă pe care domnul Ghişe, o merită din plin. Cum? Ce a făcut pentru asta?
      Păi: ca fost colaborator-turnător s-a albit; ca primar al Braşovului (1996-2004) a fost oprimat politic de chiar colegii lui de partid - sau de alianţă -, consilieri majoritari în consiliul local, şi împiedicat să facă ceva pentru oraş. Drept care omul trăgea o conferinţă de presă şi le spunea cetăţenilor: Nu pot, că nu mă lasă ăştia. Din eroism sau masochism, faptul că n-a putut prima oară nu l-a împiedicat să mai vrea odată. Şi iar nu a putut. Întrebaţi braşovenii!
      Între 1990 şi 1996 consilier local şi deputat. Din 2004 deputat. Din 2008, senator. Vreo urmă ceva? Poate de melc. Asta dacă nu le punem la socoteală pe cele din studiourile lui Vântu şi Voiculescu. Dar acolo era în misiune. Şi oricum, au dezinfectat. 
       Un campion al chiulului parlamentar. Un investitor: a mărturisit în direct că a investit 30.000 de euro în campania electorală şi că nu vrea anticipate. Nu ne-a spus şi cum intenţionează să scoată  profit din această investiţie. Altruist, a investit pentru a se putea lupta în Parlament? Păi dacă chiuleşte, cum să se lupte? Sau ştie şi face el ceva ce noi nu ştim? Şi pac, pac, pac (vorba lui Gigi) banii se întorc mulţi, mult mai mulţi.
      Un supărat, mereu încruntat, mereu nemulţumit; un justiţiar, un moralist, un plictisit de câtă inteligenţă şi dreptate are el şi n-au ceilalţi. O justiţie oloagă, o morală uscată.
      Momentul său de glorie, scânteia pentru care merită premiul de excelenţă, îl constituie însă recentele declaraţii despre diferenţa dintre oameni şi parlamentari, despre atacul mişelesc la statura parlamentarului, despre ticăloşia procurorilor şi îngereasca nevinovăţie a colegului Voicu; chintesenţă a mârlăniei, obrăzniciei , cinismului, aroganţei şi dispreţului care sunt pare-se natural  alăturate unor (Multor? Celor mai multe? - Voi spuneţi, eu doar scriu!)  situaţii de ales al poporului.

joi, 25 martie 2010

România şi capitalismul-comunist


         
          De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal (naţional) care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicol condus de un şofer care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti douăzeci de ani, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de ducerea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu
Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.
Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti, funcţionari afacerişti şi infractori afacerişti, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea pentru interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.
Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.
Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor care au deţinut puterea în această perioadă au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.
În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte cazuri cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist
 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.
Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.
Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul.De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mnâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-I îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe ratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele pomenite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

marți, 9 martie 2010

De pe piaţa prostituţiei politice

Cazul 1 - Sub fusta Constituţiei
Viteaz cum îl ştim de pe maidanul cu politicieni, olimpian în discurs, pudic în raport cu funcţia pe care o mai ocupă, competent în materia Constituţiei, sclavul drepturilor omuluipreşedintedesenat, legat de mâini şi de picioare de regulamente, dl. Geoană, candidat perdant profesionist, se înfăşoară în fustele doamnei mai sus amintite şi ne anunţă că aceasta nu-i dă voie să nu mai fie ultimul lucru care este. Şi de aceea votează împotriva discutării propunerii de introducere pe ordinea de zi a cererii revocării sale. Democraţia este salvată, dreptatea triumfă, poporul exultă. Pe de altă parte, vedeţi de ce nu învinge guvernul pdludmr criza!

Cazul 2. Mielul lui Vanghelie
Cu figura lui blândă, cu ochii lui umezi de naivitate şi nevinovăţie, victimă neajutorată a prigoanei politice, pupilul mesainicului Vanghelie, senatorul Cătălin Voicu va fi judecat de colegii lui, senatorii (în ciuda răuvoitorilor care spun că este incorect) înainte de a fi judecat de prietenii lui, judecatorii. Aşa cum au mai fost judecati si alti senatori si alti deputati. Având în vedere locul de frunte ocupat de justiţiabilii români pe piaţa cu pricina, alături de parlamentarii români, vă putem furniza următoarele asigurări:
- Nu va fie frică, nu va fi nici un abuz, maleficii procurori DNA vor fi înfrânţi. În jurul senatorului Voicu se vor ridica nu unul, ci două ziduri inexpugnabile de apărare. Uniţi în cuget şi-n simţire, atunci când e vorba de politicieni şi mafioţi, parlamentarii şi judecătorii se ridică ca unul, mobilizaţi de eroicul strigăt de luptă: Pe-aici nu se trece!
- Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost prigoniţi politic şi nu prigonitori, pentru că lor le-a fost refuzată cererea de a fi judecaţi de colegii lor academicienii şi de membrii marii lor adunări naţionale.
- Se pregăteşte Vanghelie.
- Prigoana politică este reală şi la vedere: în Parlament. Îi prigonim pe-ai noştri să nu ajungă în justiţie şi să-şi repereze onoarea şi îi favorizăm pe-ai voştri pentru care facem chiar noi sesizări penale. Deşi, cel mai adesea, îi prigonim pe toţi ca să nu ajungem să fim chiar noi favorizaţi. 

luni, 8 martie 2010

Cât despre România...

La recent încheiatele congrese psdist şi pnlist s-a discutat despre diverse personaje, despre candidaţii la felurite funcţii şi sprijinitorii lor, despre adevaraţii conducători (cei din umbră, cei cu statut de membru simplu, cei cu functii de rang inferior sau onorifice, sau cei care nici nu sunt în aceste partide), despre viitorul partidelor, despre variantele de viitor, despre Traian Băsescu şi despre pdl.
S-a afirmat cu mai multă sau mai puţină tărie necesitatea ca partidul sa devină nr. 1 pe piaţă, să devină nr. 1 al opoziţiei, să cucerească puterea, să desfiinţeze pdlul.
S-a menţionat necesitatea reformării partidelor şi în numele acesteia s-au cerut la pnl puteri discreţionare (necesare, probabil, lui Dinu Patriciu pentru a-şi eficientiza investiţia). Foşti intransigenţi activişti comunişti (care par a nu-şi vedea şi auzi victimele care îi însoţesc pe tărâmul umbrelor) transformaţi în super-moşuleţi simpatici au turmentat delegaţii şi invitaţii şi au sabotat planurile complotiştilor. Iliescu s-a reales prin alesul său, după ce l-a pălmuit din toate poziţiile pe cel care, acum mai clar ca niciodată, din greşeală îl trimisese la pensie cu cinci ani în urmă. Geoană s-a autoproclamat un lider important în viitorul psd. Vanghelie a fost, în sfârşit, huiduit în spaţiu deschis după care a devenit, în sfârşit, primul vicepreşedinte huiduit al psd. Năstase, prin pupilul său, a devenit coprotector al preşedintelui.S-a manevrat, s-a croşetat, s-a comercializat, s-au transferat capitaluri, s-a vândut şi cumpărat. S-a făcut balet de poziţii, spijinături şi voturi. Diaconescu a fost gata să producă apoplexia trepăduşilor din mass-media mogulească, angajaţi să demoleze şi să aduleze (evident, nu pe aceiaşi; sau pe aceiaşi în acelaşi timp, că după ce se uită...).
S-a vorbit despre ţuţeri (Antonescu, ţuţerul lui Patriciu, Vosganian, ţuţerul lui Antonescu ...), despre trădători, păduchi, lichele, gradele lui Cataramă, Stan şi Bran. Au fost înfieraţi Traian Băsescu şi pdlul.
În ceea ce priveşte criza, a fost înfierat cu mânie guvernul, au fost desfiinţaţi Boc (sau cât a mai rămas din el) şi, iarăşi, Traian Băsescu.
Multe altele, povestite sau nepovestite, văzute sau nevăzute, auzite şi neauzite (mai ales cele de după sau) s-au petrecut.
Dar nimeni nu a vorbit despre România (sau măcar despre Românica, cum o personifică unii), despre proiectul personal şi de partid adresat, gândit, pregătit pentru aceasta - peste umăr aducerile aminte, menţionarea acesteia în treacăt printre ditirambe politicianiste, nu pot fi luate în considerare. Poporul a fost amintit doar în lozinci şi formule populiste. Partidele au arătat că nu au proiecte pentru România şi că nu le intereasează nimic dincolo de cucerirea puterii pentru ... întrebuinţarea puterii. Cum şi pdlul conduce ţara după o listă încropită pe genunchi din care taie şi reintroduce măsurile anticriză după buletinul meteorologic - fără un proiect coerent, care probabil nu va exista nici la congresul lor - putem spune, dacă mai aveam vreo îndoială, că sistemul politic românesc este - de la înfiinţare, cred mulţi - în faliment: democraţie, ca să îşi facă interesele, pluralism, pentru ei şi între ei, reprezentare a familiilor, găştilor, clicilor şi clanurilor mafiote.

duminică, 7 martie 2010

Arhitecţii torpile

Mai deunăzi, arhitecţii noştri de frunte s-au revoltat amarnic împotriva samavolniciei bisericeşti; mai precis patriarhiceşti. Vai, cum nu ţine Patriarhia seama de sfaturile lor şi-şi permite să construiască o catedrală care nu e cubistă, futuristă, suprarealistă sau măcar postmodernistă. Grav, grav, grav.
Dar, mă întreb, unde sunt vitejii şi intransigenţii noştri arhitecţi atunci când se dărâmă monumentele? Că n-am văzut niciun protest, nici scris, nici în stradă, iar de vreunul dintre ei care să se lege cu lanţuri în faţa buldozerelor - aşa cum cereau ei altora - nici vorbă. Sau unde sunt ei când se umplu oraşele de oribile creaturi din fier şi sticlă (rare clădiri noi care să merite oprirea privirii şi nu înfricoşarea ei dezgustată), aşezate în plină stradă, prăvălindu-se peste trecători şi maşini şi umplând spaţiile şi aşa sufocate de alte sute şi mii de maşini aşezate aproape unele peste altele?
Sau unde sunt ei când ţara-ntragă s-a umplut de oribilităţi - tot de ei proiectate - numite vile, în 99 la sută din cazuri buncăre din beton amestecând grobian elemente, stiluri, materiale care se resping?
Şi de ce acum? De ce protestul împotriva acestui proiect? Aşa cum au făcut-o şi faţă de unul mult mai modernist? Păi pentrucă la mijloc e o mare pălărie de bani (care nu e în situaţiile de mai sus) şi pentrucă diavolul, duşmanul Bisericii, nu stă degeaba. Torpilează, torpilează, spune el, că tot se dărâmă ceva.

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...