Omul vrăjit(I): Paradoxul creștinismului

Cei mai răi și cei mai buni

Citeam, nu demult, în cartea Arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice - oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre, aride, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi cel mai adesea diferite de cele ale semenilor lor întru religie din oraşe, din ţinuturile primitoare. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii, sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea îi reproşau viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine : “Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşeală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere…. Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...’’

După ce primea găleata cu reproşuri, părintelui Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, unii îi spuneau că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor ce se revendică creştini şi de care ei, “sălbaticii”, fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.

Citindu-l, gândindu-mă la cele reproşate şi privind la cei acuzaţi, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că înfăţişarea lumii actuale, atât de falsă şi de dedicată materiei, porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sună descrierile acuzatoare ale păgânilor ocupaţi, civilizaţi şi adesea creştinaţi cu sabia, tunul,  mărgelele şi sticla de alcool.

Mi-au rămas aceste lucruri în minte împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până când, într-o altă zi, un alt gând, un glas adică, a venit să mă consoleze într-un fel dar să mă nedumerească şi mai mult.

- Da, spunea el, om fi noi aşa, om avea noi toate relele, dar avem şi ceva ce ceilalţi nu au : avem sfinţi. Numai noi, avem sfinţi. Într-un ocean de mizerie, insule de lumină.

Următoarea firească întrebare a fost:

- Dar de ce sunt aici, la creştini, şi cei mai răi şi cei mai buni? Ce au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor?

Şi chiar pornisem să caut răspunsul când deodată am înţeles că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie, ci de altceva. Iar acel altceva nu putea fi decât credinţa, această credinţă, creştinismul, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi, adică de vorbele, faptele şi vieţile lui Hristos şi ale sfinţilor.

Am înţeles că ţinta nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni, ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul şi, prin el, Dumnezeu. Creştinismul trebuia compromis, batjocorit şi abandonat de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea, pentru ca Însuşi Dumnezeu să primească acelaşi tratament.

Ţinta cu?  A celui care este indicat în creştinism ca duşman al lui Dumnezeu şi, implicit, duşman al omului creat de Dumnezeu: diavolul.

Dar răul apare ca putere opusă Creatorului în toate religiile vechi, şi printre ele, nu prea departe de casă, chiar în iudaism? De ce, atunci, să atace diavolul doar creştinismul cu atâta risipă de ură, de forţă şi de fantezie?

Pentru că aici era şi este el în nesiguranţă totală, aici a pierdut pe toată linia, aici a fost descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici, şi numai aici, oamenii au primit tratamentul vindecător dar mai ales pe cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru a-i duce la pierzanie.

De aceea, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu care a fost construită lumea reală, numai că pe dos.

Datorită Adevărului, în creştinism au apărut şi apar sfinţii, apar acei oameni care par a trăi – şi aşa şi fac – cu un picior aici şi cu altul în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din cauza minciunii diavolului  aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti. Rugina iadului a înnegrit aurul fals dar a şi scos la iveală diamantele strălucitoare.

Va urma.