Bucovina de Nord nu a fost niciodată, până la anexarea de către URSS în 1940, rusească sau ucraineană! [Războiul mondial din Ucraina (3)]

Harta Moldovei făcută de Dimitrie Cantemir la 1716 şi tipărită în 1737 la Amsterdam ca anexă la Descriptio Moldaviae

După cum Ucraina nu a existat înainte de 1918, nici Bucovina de nord nu a fost niciodată până în 1945, parte a acesteia. Pentru a rememora câteva date istorice şi a vedea evoluţia demografică a acestui teritoriu, vă propun câteva rânduri din articolul "Frontiera de nord în contextul aderării României la spaţiul Schengen" al lui Săgeată Radu, cercetător principal şi doctor în geografie, la Institutul de geografie al Academiei Române:

 Locuit de români încă din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte până în 1775 din voievodatul Moldovei, ca parte a „Ţării de Sus”. La sfârşitul războiului ruso-turc (1768-1778), armatele austriece ocupaseră zonele Cernăuţi, Câmpulung şi Suceava, după ce anexaseră încă din 1772, Pocuţia şi Galiţia zone ce aparţinuseră Poloniei. In acest context, prin Convenţia de la Constantinopole din 7 mai 1775, Poarta a acceptat să cedeze Austriei nordul Moldovei fără a avea acest drept, deoarece capitulaţiile încheiate cu domnii moldoveni garantau integritatea teritoriului principatului. In acest context, pentru a i se pierde vechea denumire, administraţia austriacă a denumit regiunea „ţara codrilor de fagi”, adică Bucovina. Printr-o altă convenţie (de la Palamutca, din 2 iulie 1776) Austria a mai răpit încă 46 de sate româneşti. Tot cu acest prilej a fost realizat primul recensământ al populaţiei în Bucovina, ce confirma fără echivoc o majoritate absolută a românilor: dintr-un total de 71.750 locuitori, 52.750 (73,5%) erau români, în vreme ce numărul ucrainenilor abia atingea 1.500 (circa 2% din total). Printr-o politică ce încuraja imigrările şi colonizările, administraţia austriacă reuşeşte să schimbe treptat structura etnică a teritoriului bucovinean, astfel că în 1910 românii nu mai deţineau decât 34,37% din populaţia regiunii.

Peste numai 24 de ani, la 1800,  românii erau 110.000 sau 57 %, aşa-zişii ucraineni (de fapt un amestec de ruteni, huţuli, ruşi şi ucraineni) 48.481, sau 25,14 %. La 1910 românii 273254 sau 34,37 %, ucrainenii 305.101 sau 38,38 %. Cu creşteri de 32 de ori în numai 24 de ani, şi apoi de 6 ori în următorii 110 ani, e clar că au fost aduşi masiv rutenui/ucraineni pentru a rupe coeziunea locală. 

Tot la 1910 mai găsim 103000 evrei, care la 1776 erau doar 500(!!!) şi 113600 alte naţii. Şi totuşi, la 1930 în Cernăuţi românii erau 30.367, adică 73 %, iar ucrainenii doar 11.000 adică 27 %. În 2001 românii mai erau 14.000 iar ucrainenii 189.000, adică crescuseră iar ca drojdia de 17 ori.

În cele ce urmează vă propun continuarea interviului luat de  Foreign Policy News Journal, Washington, DC  profesorului lituanian Vladislav B. Sotirović despre Ucraina în trecut şi în prezent, cu o dezvoltare specială pe Bucovina.

De altfel, trebuie să arătăm că istoriografia ucraineană este extrem de naţionalistă atunci când este vorba de istoria ţării şi poporului său şi, în orice caz, lipsită de obiectivitate.  Este fundamental colorată politic, cu sarcina principală de a-i prezenta pe ucraineni ca o naţiune etno-lingvistică naturală, care a dus o luptă istorică pentru a crea statul naţional independent şi de a pretinde, cu totul neîntemeiat, că anumite teritorii sunt etnoistoric „ucrainene”.

Ca un exemplu tipic al unei astfel de tendinţe de a rescrie istoria Europei de Est în conformitate cu cadrul politic corect şi naţionalist, avem cartea lui Serhy Jekelcyk despre naşterea naţiunii ucrainene moderne în care, printre alte fapte pseudo-istorice ale unor evenimente reinterpretate, este scris că URSS, în anii 1939-1940, a anexat de la Polonia şi România „ţinuturile ucrainene de vest” (Serhy Jekelčyk, Ukraina: Modernios nacijos gimimas, Vilnius: Baltos lankos, 2009, 17).

Totuşi, acest „ţinut ucrainean vestic” nu a făcut parte niciodată din niciun fel de Ucraină înaintea războiului 2 mondial, dat fiind că Ucraina nu a existat ca un stat sau provincie administrativă înainte de crearea, de către Lenin, a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei, dar, la acel moment, fără „ţinutul ucrainean de vest”, care nu era încă parte a USSR. De asemenea, ucrainenii nu au locuit niciodată, sau au fost doar o minoritate pe aceste ţinuturi, ceea ce înseamnă că Ucraina nu are drepturi etnice asupra celei mai mari părţi a „Ucrainei de vest”. Chiar şi astăzi, aproape jumătate din teritoriul Ucrainei nu are majoritate ucraineană. Mai mult, în unele regiuni nu există ucraineni de loc. Prin urmare, întrebarea fundamentală este pe ce principiu sunt trasate frontierele ucrainene?

Un alt exemplu de istoriografie falsă îl găsim în broşura academică despre reşedinţa metropolitană a Bucovinei, publicată în 2007 de către Universitatea Naţională din Cernăuţi. În broşură se scrie că această universitate este „… una dintre cele mai vechi universităţi clasice ale Ucrainei” (The Architecturial Complex of Bukovynian Metropolitan’s Residence, Chernivtsi: Yuriy Fedkovych National University of Chernivtsi, 2007, 31) ceea ce este adevărat numai din perspectiva politică a prezentului, dar nu este din punct de vedere istoric-moral.

Mai precis, universitatea este amplasată în Bucovina de Nord, care în 1775 era a monarhiei Habsburgice. Ţinutul a fost administrat de la 1786 în districtul Cernăuţi al Galiţiei şi, după 100 de ani de la afilierea Bucovinei la imperiu, a fost inaugurată Franz-Josephs-Universität în 4 octombrie 1875 (ziua de nume a împăratului). Cu alte cuvinte, originea universităţii, ca şi a întregii Bucovine nu are nimic de-a face nici cu Ucraina istorică, nici cu etnicii ucraineni, căci înainte de 1940 ea se afla în afara teritoriului Ucrainei, atunci când întreaga Bucovină de Nord a fost anexată în 13 august de către URSS, ca urmare a pactului Hitler-Stalin Pact (sau Pactul Ribbentrop-Molotov), semnat în 23 august 1939. Prin urmare, doi bandiţi notorii (unul nazist, altul bolşevic) au decis transferul Bucovinei de Nord la URSS, iar ţinutul a devenit după război parte a „Marii Ucraine Sovietice”.

În concluzie, în timp ce naţionaliştii ucraineni pretind că Rusia a ocupat Ucraina, anexarea Bucovinei de Nord şi a altor teritorii de la Polonia, Cehoslovacia şi România, de către URSS în 1940, este pentru ei un act legitim de dreptate istorică. Ajunşi aici trebuie să remarcăm că, în conformitate cu acelaşi pact, teritoriile statelor independente Lituania, Letonia şi Estonia au fost de asemenea anexate de către URSS, ceea ce este considerat de către istoricii şi politicienii lor ca o „ocupaţie”, adică un act ilegal de agresiune, care încalcă legea internaţională şi ordinea legitimă. Totuşi, ei nu au acuzat niciodată de a fi făcut acelaşi lucru cu teritoriile ocupate de la cei trei vecini vestici ai ei în 1940/1944.

Asimilarea politică a anumitor grupuri etnolingvistice slave din Ucraina a fost şi este unul dintre instrumentele standardizate pentru crearea şi menţinerea identităţii naţionale ucrainene în secolul 20. Cel mai brutal caz este cel al rutenilor, care sunt pur şi simplu declaraţi ucraineeni istorici cunoscuţi sub acest nume până la războiul 2 mondial. Ţinutul lor, care a fost în perioada dintre războaie parte a Cehoslovaciei, şi care a fost anexat de către URSS la finalul războiului şi inclus în marea Ucraină sovietică, este simplu redenumit Ucraina Sub-Carpatică. Şi, totuşi, rutenii şi ucraineni sunt două grupuri etnolingvistice slave separate, după cum este recunoscut, de exemplu, în provincia autonomă Voivodina a Serbiei, în care limba ruteană este chiar oficială şi studiată împreună cu filologia şi literatura ruteană în cadrul unui departament separat la Universitatea din Novi Sad. Din nefericire, poziţia rutenilor în Ucraina este încă şi mai proastă decât cea a kurzilor în Turcia, dat fiind că procesul asimilării lor este mai rapid decât în cazul kurzilor.

Din perspectiva curentă a crizei ucrainene şi, în general, din punctul de vedere al rezolvării „Problemei Ucrainene”, trebuie avut în vedere că realitatea istorică este că o parte a Ucrainei de Est a fost încorporată legal în imperiul rusesc în 1654, ca o consecinţă a deciziei hatmanului local al teritoriul zaporojian, Bogdan Hmelniţchi (1595-1657), pe baza unei revolte populare împotriva ocupării polonezo-lituaniene (romano-catolice) a ţinuturilor, revoltă care a izbucnit în 1648.

Asta înseamnă că partea centrală a Ucrainei din zilele noastre s-a unit în mod liber cu Rusia, scăpând în felul acesta de opresiunea romano-catolică polonezo-lituaniană. Prin urmare, teritoriul condus de către Hmelniţchi trebuie să fie considerat, din punct de vedere istoric, ca fiind patria întregii Ucraine de astăzi, patrie care deja în 1654 alesese Rusia.

 (Episodul anterior la https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/ucraina-un-stat-care-nu-existat-pana-in.html)

Va urma.

Ucraina, un stat care nu a existat până în 1918, al unei etnii inventate politic [Războiul mondial din Ucraina (2)]

 

Ucraina este mai mult decât o temă care revine periodic în atenţia noastră şi pe care şi eu v-am propus-o odată cu serialul RĂZBOIUL DIN UCRAINA A ÎNCEPUT ÎN IUGOSLAVIA. Este un loc foarte fierbinte, poate mai fierbinte decât miezul centralei nucleare explodate de la Cernobâl, acoperit de un sarcofag pe cale de distrugere, un loc din care poate porni către restul Europei, şi, dacă acest lucru se va întâmpla, cu siguranţă către restul lumii, un incendiu pustiitor. Ucraina este, astăzi, cel mai avansat punct de conflict de tip proxy dintre mafia globalistă prin intermediul SUA, şi al NATO, şi Rusia, conflict care poate uşor degenera într-unul regional cu repercursiuni planetare.

Aşa cum am constatat pe propria piele, noi, românii, şi cam, toată lumea de pe glob, ştim foarte puţine despre Ucraina, un stat care de fapt nu a existat până în 1918 şi o etnie care nu a existat, de fapt, niciodată. Ucraina este, în estul Europei, echivalentul Iugoslaviei, şi al majorităţii statelor din fostul imperiu britanic: nişte constructuri, forme statale artificiale, înglobând etnii diverse şi fostele teritorii ale acestora, deci zone foarte permisive pentru o politică de învrăjbire, de dezorganizare, de conflict şi de haos. Adică, exact politica urmărită de SUA, în special după experienţele devastatoare din Vietnam şi Cambogia, şi, cu precădere, după prăbuşirea imperiului sovietic.

Pentru a suplini, în general, acest gol de informaţie, vă ofer traducerea interviului unui istoric şi geopolitician lituanian de anvergură internaţională, profesorul Vladislav B. Sotirović, luat şi publicat în octombrie 2016 de către Foreign Policy News Journal, Washington, DC. 

Profesorul Vladislav B. Sotirović, Ph.D. este implicat în  “Middle East Studies” , la Mykolas Romeris University, Vilnius, Lithuania; “Mediterranean Studies;” “Ethnicity, Multiculturalism and Globalisation;” “Balkan Nationalism and Ethnic Conflicts”şi “Europeanisation: Process and Results.”

Profesorul Dr Sotirovic este un reputat expert în Imperiul Bizantin timpuriu, 330-846, istoria comparativă a Europei Centrale şi de Sud-Est şi istoria otomanilor, istoria Lituaniei şi a Ucrainei.

• 
  

Peter Tase: Care este fundamentul istoric al actualului conflict din Ucraina din punct de vedere al statalităţii ucrainene.

Vladislav B. Sotirović: Forţele germane de ocupaţie au fost primele care au creat şi recunoscut independenţa unui stat ucrainean cu viaţă foarte scurtă în ianuarie 1918, în timpul revoluţiei bolşevice anti-ruseşti, de ei concepută şi sprijinită, dintre 1917-1921. După reocuparea de către Armata roşie, estul şi sudul  teritoriului actual al Ucrainei a fost alipit în 1922 la URSS, ca o republică sovietică separată (fără Crimeea). Astfel, un evreu, V.I. Lenin, trebuie considerat ca adevăratul tată istoric al statalităţii ucrainene, şi, de asemenea, al naţionalităţii contemporane. Ucraina a fost cea mai fertilă agricol republică sovietică, dar în mod catastrofic afectată de politica economică a georgianului Stalin în anii 30, când a fost neglijată producţia agricolă în favoarea industrializării rapide a ţării. Rezultatul a fost o mare foamete (holodomor) cu în jur de 7 milioane de morţi, majoritatea de etnie rusă. Teritoriul actualei Ucraine a fost devastat în timpul războiului 2 mondial de către forţele de ocupaţie naziste din 1941 până în 1944, care au instalat în Ucraina un regim marionetă criminal al lui Stepan Bandera (1900-1959) sub care a fost comis genocidul împotriva polonezilor, evreilor şi ruşilor. De exemplu, miliţia ucraineană (12.000) a participat direct, împreună cu 140.000 poliţişti germani, în holocaustul din 1942 a circa 200.000 evrei. Criminali în masă ucraineni şi-au învăţat meseria de la germani şi au aplicat-o şi asupra polonezilor.

După război, Stalin, sprijinit de Hruşciov, a deportat 300.000 de ucraineni acuzaţi de colaborare cu regimul nazist în timpul războiului şi la participarea în genocidul guvernului Bandera. Pe de altă parte, ucrainenii au fost recompensaţi după război cu teritoriile Transcarpatiei, sudul Moldovei de est (Basarabia), Galiţia poloneză şi cu o parte din Bucovina românească, în 1945, după care, în 1954, Ucraina Sovietică a primit şi Crimeea. Aceste teritorii care nu au fost niciodată şi în niciun fel ale Ucrainei, şi care erau populate în mod covârşitor de populaţii care etnolingvistic nu erau ucrainene, au fost incluse în Ucraina Sovietică mai ales datorită activităţii politice a celui mai puternic comunist ucrainean din URSS – N. Hruşciov, cel care a moştenit tronul lui Stalin în 1953. Pînă la acest moment, o paralelă cu Croaţia este absolută: pentru că Croaţia a comis genocid asupra sârbilor, evreilor şi ţiganilor prin regimul Ante Pavelic (o versiune croată a lui Bandera) în timpul războiului 2 mondial, după război aceasta a primit, de la dictatorul croato-sloven J.B. Tito, teritoriile Istria, insulele adriatice şi Dubrovnicul – care nu aparţinuseră niciunul dintre ele Croaţiei înainte de război.

Politica lui Gorbaciov de disoluţie deliberată a URSS, după întălnirea de la Reijavik cu Reagan, din 1988, a avut ca efect o recrudescenţă a naţionalismului etnic al ucrainenilor, care şi-au proclamat independenţa pe 24 august 1991 (confirmată la un referendum, ţinut pe 1 decembrie 1991, de către cei care nu l-au boicotat), ca urmare a puciului militar de la Moscova, folosindu-se de situaţia de paralizie a guvernului central. Independenţa de stat a Ucrainei a fost proclamată şi, ulterior, recunoscută în graniţele Marii Ucraine a lui Stalin-Hruşciov, cu peste 20 % etnici ruşi trăind într-o zonă compactă în estul ţării, şi formând o majoritate calificată (2/3) în populaţia Crimeei.

Anii care au urmat au adus falia cu Rusia vecină, principalul scop politic al Kievului fiind acela al asimilării etnicilor ruşi (similară cu politica de croatizare a etnicilor sârbi din Croaţia, orchestrată de guvernul neo-nazist din Zagreb condus de Franjo Tudman). În acelaşi timp, majoritatea rusească din Crimeea a cerut în mod repetat reunificarea peninsulei cu Rusia, dar a obţinut numai un statut de autonomie în cadrul Ucrainei. Ruşii din Ucraina au devenit tot mai nemulţumiţi de condiţiile în care au trăiau, mai ales din momentul în care, în 1998-2001, sistemul fiscal ucrainean a căzut, ceea ce a însemnat că guvernul central din Kiev nu mai era capabil să plătească salariile şi pensiile propriilor cetăţeni. Un stat ucrainean foarte slab a devenit neputincios să funcţioneze normal (stat falimentar) şi, ca o consecinţă, nu a mai avut puterea de a împiedica o serie de asasinate motivate politic, urmate de proteste populare, care au fost de asemenea în mare parte datorate declinului economic al ţării.

Episodul anterior la:  https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/razboiul-mondial-din-ucraina-i-politica.html

Va urma.