Scrisoarea de protest şi avertizare a ÎPS Teodosie către duşmanul lui Dumnezeu, Orban

 

Arhiepiscopia Tomisului

22h  ·

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE GUVERNUL ROMÂNIEI

Către,
Guvernul României,

Domnule Prim-Ministru,

Incidentul petrecut la Constanța în dimineața zilei de de 25 noiembrie 2020, cu prilejul sărbătoririi hramului Bisericii Sfânta Mare Muceniță Ecaterina din cartierul Tomis Plus, când polițiștii și jandarmii au brutalizat și amendat credincioșii prezenți la slujbă, ne întărește convingerea, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ne aflăm noi clerul, împreună cu credincioșii ortodocși, în fața unor mari abuzuri, pe care autoritățile le săvârșesc din ce în ce mai des, probabil sub îndrumarea dumneavoastră tacită.
Este inadmisibil ca articolul 29 din Constituția României, alineatul (1) și alineatul (5), să fie încălcate cu atâta naturalețe de către autoritățile locale pe care le coordonați prin miniștrii de resort. Niciodată drepturile credincioșilor ortodocși și ale clericilor de a se ruga nu au fost atât de mult batjocorite. Credincioșii Bisericii Ortodoxe Române și slujitorii ei sunt obligați acum să îndure umilința și frigul, să se expună unor grave probleme de sănătate din pricina temperaturilor scăzute (care afectează sistemul imunitar) și de dragul măsurilor exagerate, lipsite de logică și luate de necunoscuții dumneavoastră specialiști, în dispreț total față de normele de drept, de credința și tradițiile poporului român, care consideră că anularea unui drept fundamental, de exercitare și exprimare a credinței, nu reprezintă mare lucru, raportat la pandemia care ne încearcă.
Am îndurat suficient, de la începutul acestei pandemii, împreună cu toți oamenii de bună-credință din această țară și am respectat măsurile sanitare luate inițial, în mod responsabil. De această dată, însă, trebuie să denunțăm public abuzurile pe care le orchestrați, și pe care forțele polițienești și de jandarmerie le exercită asupra noastră, într-o țară europeană care se vrea a fi democrată și nu aflată sub dictatură și teroare.
Nu vom îngădui acum, ca dreptul de a-l cinsti așa cum se cuvine, pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, să ne fie călcat în picioare de cei care nu au frică de Dumnezeu și se închină unei științe absurde, care nesocotește pe om în integralitatea sa: trup, dar și suflet. Ce veți face? Ne veți bate, amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei, în ziua prăznuirii sale ?!? Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate?
În luna decembrie a anului 1989, oamenii cu credință în Dumnezeu, profund nemulțumiți de abuzurile puterii, s-au adunat la Timișoara în jurul casei pastorului reformat László Tőkés, căruia i se făcea atunci o nedreptate, mult mai mică în raport cu dorința noastră legitimă de a ni se respecta credința și demnitatea. Nu subestimați dorința oamenilor de a striga din nou în stradă la Constanța și în alte părți ale țării „cu noi este Dumnezeu”, pentru a se putea ruga și trăi liber, fără o nouă dictatură. Un dram de înțelepciune în plus v-ar putea readuce în ultimul ceas, dumneavoastră și colaboratorilor în suflete omenia, credința și dreapta simțire pe care se pare că rațiunile pandemiei vi le-au întunecat.
Dumnezeu să vă dăruiască gândul cel bun pentru a face ceea ce este cu adevărat de folos oamenilor din această țară și a nu lupta cu înverșunare împotriva Lui Dumnezeu și a celor care cred în El. Doar o dată Fiul lui Dumnezeu s-a lăsat batjocorit... Lăsați-le oamenilor libertatea de a-L cinsti pe Dumnezeu, ca și El să vă mai îngăduie acolo unde credeți că v-ați înveșnicit.
Cu nădejdea că încă Dumnezeu mai poate lucra în mintea și în inima dumneavoastră,

† TEODOSIE,
Arhiepiscopul Tomisului

Vezi mai puţin

Reţetă simplă pentru a avea conducători buni

Cum să reacţionăm faţă de un sistem mafiot, spoliator, trădător, dezinteresat de binele public şi iresponsabil precum cel din România?

Să ne revoltăm? Să nu mai plătim? Să nu mai muncim? Să punem mâna pe furci şi topoare?

Cum să reacţionăm ca creştini ortodocşi? E posibilă o aceeaşi aşezare ca a celorlalţi?  Sau trebuie să facem altceva?

Ce facem cu politicienii noştri? Ce facem cu statul?

Sunt convins că, din cauza şubrezirii fundamentului nostru social prin continua şi agresiva relativizare a moralei, poate spre  75 % dintre noi, dacă am fi în politicienilor trecuţi şi actuali  am fi făcut/am face la fel şi unii poate şi mai rău. Şi că această realitate este o piedică imposibil de trecut, la nivelul forţelor omeneşti, pentru împlinirea dorinţei sincere a celorlalţi 25 % de a merge altfel lucrurile în România.

O altă realitate este aceea că toată lumea este nemulţumită; cei mai mulţi cârâim, criticăm, înjurăm, destui probabil că şi blestemă. Unii chiar deplâng în gura mare lipsa unei mitraliere cu care să-i termine pe nemernici. Uneori se referă chiar la toţi.

De ce? Pentru foarte mulţi dintre noi, poate pentru cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur pentru prea mulţi dintre noi, doar pentru că nu suntem în locul acelora. Să facem noi ce fac ei. Şi să ne placă.

Ceea ce este deconcertant şi absurd-hilar-tragic, e faptul că nemulţumirea nu ne vine din evaluarea justă, obiectivă, informată, a raportului conducători – populaţie, ci din raportarea la noi înşine. Suntem nemulţumiţi pentru că noi nu suntem acolo, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fura, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem înşela, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fi corupţi (iar dacă deja suntem. pentru că nu suntem într-o categorie mai mare de corupţie, unde dai tunul, nu împuşti leul cu praştia), suntem nemulţumiţi pentru că nu ne îmbuibăm şi nu ne umflăm conturile ca alţii; adică ăia de acolo. Nemulţumirea a devenit poezie: ai, nu ai, te plângi, o reciţi. Iar la unii

Ba chiar şi infractorii – şi nu mă refer numai hoţii de buzunare sau de casă, la borfaşii mărunţi, ci la criminalitatea organizată, la criminalitatea economică, la tâlharii din politică – sunt nemulţumiţi. De ce? Pentru că fiind alţii la putere şi nefiind loc – bani la buget – pentru toată lumea, alţii fură mai mult decât ei. La toţi aceştia nemulţumirea este nu numai conjuncturală, ci şi expresia unei imoralităţi de profunzime. La unii este chiar strategie de acoperire pentru prima sută de milioane de euro apărută nu se ştie cum în dreptul numelor lor.

Ce fac însă restul? Cei care chiar şi-ar dori o lume curată, dreaptă, care îşi doresc să-şi vadă de treaba lor în timp ce conducătorii îşi văd şi ei de a lor?

Suntem creştini? Suntem ortodocşi?

Între faptele milosteniei sufleteşti, a patra din şapte ne îndeamnă “să ne rugăm pentru aproapele”. Între cele nouă porunci bisericeşti, a cincea ne îndeamnă mai focalizat “să ne rugăm pentru cei din fruntea ţării”. După dragostea de Dumnezeu, în cele zece porunci bisericeşti, accentul secund cade pe dragostea de aproapele.

Cine este aproapele? Oricine este în nevoie şi cu care viaţa noastră – nu numai drumurile – se intersectează. Sunt conducătorii noştri dintre aceştia? Sunt!

După cum spuneam şi mai sus, de dimineaţă şi până seara, în fiecare zi îi criticăm şi îi înjurăm. Şi cu asta ce am făcut? Stau dracii ciopor pe ei ca să-i înveţe şi să-i ducă la cele rele? Noi le trimitem şi mai mulţi; trag ei urmările cine ştie căror păcate din neam şi personale? Hop şi noi cu blestemele! Practic îi legăm fedeleş ca să nu mai poată scăpa.

În legătură cu rugăciunea de ajutor către Dumnezeu se spune că ea nu trebuie făcută decât pentru ceea ce omului îi este imposibil (şi evident pentru ceea ce este în ordinea lui Dumnezeu şi nu împotrivă), pentru că ceea ce omului îi este imposibil lui Dumnezeu îi este posibil. Putem noi schimba starea de fapt din această ţară prin acţiuni izolate sau chiar asociate. Părerea mea fermă este că nu. Şi că doar ceva miraculos, ceva care depăşeşte planul uman ne poate ajuta, poate ajuta aceste dorinţe, voci, acţiuni izolate ca lucrurile să se îndrepte.

Din nefericire, noi nu folosim cea mai teribilă armă şi nu facem apel la cel mai preţios şi puternic aliat al celor bune împotriva celor rele şi al celor buni împotriva celor răi: noi nu ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca conducătorii noştri să se schimbe în bine.

Rugăciunea pentru cei din fruntea ţării nu este pentru ca ei să trăiească sănătoşi în hoţie, crimă şi desfrâu – aşa cum cred foarte mulţi care îi boscorodesc pe preoţi pentru că fac această rugăciune la slujbă. Îndemnul la rugăciune este pentru ca noi, cei care cu adevărat vrem să fie altfel lucrurile şi oamenii, şi care nu-i urâm, ci îi plângem pe cei care se pierd şi îşi pierd mîntuirea , să cerem de la Dumnezeu ajutorul pentru aceşti oameni, scăparea lor din întunecarea simţurilor, din gheara amăgitorului, dezvrăjirea lor.

Dar, cum să se schimbe oamenii şi lucrurile când noi ne rugăm (dacă ne rugăm) tot numai pentru noi; cum să se schimbe cei din frunte când, în afara preoţilor – şi poate şi unii din aceştia mecanic – nimeni nu se roagă pentru ei. Aproape nimeni nu se roagă la Dumnezeu ca să avem conducători mai buni. Şi atunci Dumnezeu cum să-i ajute pe unii să se schimbe sau să-i ajute pe alţii, mai buni, să ajungă acolo, dacă noi nu-i comunicăm acest lucru. Dacă nu îi cerem să ajute. Cu perseverenţă şi chiar cu fermitate.

Ne rugăm pentru morţi? Da. De ce? Ca să le ierte Dumnezeu păcatele. Credem în asta? Unii poate da, alţii poate speră, alţii o fac la nivel de superstiţie. Dar ne rugăm (e adevărat că mai ales pentru ai noştri). Mai participăm şi la înmormântarea altora. Ne impresionează un destin public. Ne mai amintim de cine ştie ce înaintaş celebru al neamului. Şi nu ne dăm seama că conducătorii răi (ca orice om rău, de altfel) sunt, într-un fel, ca nişte morţi-vii, nişte zombi.

Destui au putut să constate, sau au primit mărturie de la alte persoane, cum rugăciunea unui singur om a făcut minuni pentru un altul sau pentru alţii. Imaginaţi-vă, voi cei care spuneţi că credeţi, că sunteţi ortodocşi, puterea a câtorva sute de mii de rugăciuni, a câtorva milionae poate, care îi cer lui Dumnezeu un bine pentru aproapele nostru. Să ne imaginăm, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, ce va face Dumnezeu cu rugăciunile noatre? Le va arunca? Le va neglija? Sau va ţine cont de ele? Păi dacă există – şi credem asta, nu? – şi dacă ne iubeşte – şi credem asta, nu? – eu zic că le va împlini. Dar trebuie să lucrăm în acest sens şi să avem răbdare. Dar se pare că nu credem; sau ne e lene, sau ne trufim cu curăţia noatră, sau nu avem răbdare, ceea ce tot pe acolo e.

Spune Sf Efrem Sirul într-o minunată rugăciune:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor Amin.

E adevărat că „fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”? Da, dar nu în sensul înţeles de toată lumea; nu ca o expresie a nemerniciei acelui popor, ci ca o modalitate de îndreptare. Ca în cazul oamenilor buni care trec prin necazuri, boli, suferinţe mari, pe care, la o judecată simplistă, nu le merită. Şi totuşi le au. Şi, în timpul acesta, mulţi ticăloşi par a se bucura de acoperirea lui Dumnezeu trăind în huzur şi lipsiţi de necazurile celorlalţi. Operează Dumnezeu cu măsuri diferite? Nu, diferite sunt persoanele: posibilităţile lor, puterile lor, arborele lor genealogic spiritual, crucea lor, astfel că pe fiecare pronia divină îl tratează altfel.

Din această perspectivă, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, dar nu facem ceea ce ne-a învăţat Hristos pentru a-i ajuta să se schimbe (odată cu ei şi pe alţii şi, de ce nu, şi pe noi, căci orice rugăciune, dar mai ales cea pentru aproapele, îl transformă şi pe cel care se roagă ), suntem şi cei care îi merităm cel mai abitir pe aceşti conducători.

Încântat de incendiul pregătit la Notre Dame, Macron îşi continuă ofensiva împotriva creştinilor!

Preşedintele Macron s-a adresat câteva minute francezilor marţi seara la ora 20, atunci când Notre Dame era în plin incendiu. Pentru unii dintre cei care l-au ascultat, a fost o adevărată uimire faptul că Macron nu a pronunţat cuvintele "creştin" şi "catolic" nici măcar o dată. Arhiepiscopul Parisului, monseniorul Michel Aupetit, invitat într-o emisiune de radio, a spus:

Suntem deosebit de îndureraţi pentru că ne-am pierdut catedrala, suntem în săptămâna sfântă şi ne vedem obligaţi să ne reorganizăm complet pentru rugăciune. Ar fi fost plăcut dacă el (Macron - nn) ar fi avut un cuvânt de compasiune pentru comunitatea catolică, căci totuşi catolicii au fost aceia care au dat viaţă catedralei Notre Dame, care nu este un muzeu. Dacă oamenii vin în număr atât de mare, este pentru că este un loc viu, animat de către catolici. Iar cuvântul catolic nu este un cuvânt grosolan. Vine de la grecescul "universal". Suntem aici pentru a proclama o fraternitate universală bazată pe iubire, nu ar fi fost nicio problemă să spui câteva cuvinte de compasiune pentru catolicii, care suferă.

Cum alocuţiunea era pregătită, este clar că din partea lui Emmanuel Macron a fost o uitare intenţionată, nu o scăpare a unui discurs liber.

Nu ştiu, el trebuie să răspundă la această întrebare! Eu vorbesc numai despre rănirea noastră, venită în plus peste durerea pierderii catedralei. Creştinii s-au simţit răniţi, măcar un cuvânt de compasiune, cum ar fi făcut pentru evrei sau pentru musulmani, sunt sigur de aceasta.

"e vorba despre o lipsă de respect faţă de lucrurile sfinte"

Este oare astăzi un fel de tabu de a nu pronunţa cuvintele creştini, rădăcini creştine, catolici?

Desigur, fără îndoială, cred că avem o laicitate prost înţeleasă, care este pur şi simplu distincţia puterii. dar asta nu împiedică să spunem ceea ce suntem, ceea ce trăim. Această catedrală a fost ridicată în numele lui Hristos. Ea este o sumă de pietre sub un anume spirit. Nu este o clădire funcţională. anumite sculpturi sunt în locuri în care nu pot fi văzute, ea este deci pentru ceva mai mare şi mai frumos.

Această catastrofă intervine într-un context dificil pentru creştini, cu atacuri întreprinse de mai multe luni asupra unor edificii religioase profanate sau deteriorate.

Avem în medie circa 3 agresiuni pe zi. Nu trebuie să generalizăm, vorbind de o ură împotriva creştinilor, dar se manifestă o lipsă de respect faţă de lucrurile sfinte.

 Sursa şi mai multe: https://www.sudradio.fr/societe/monseigneur-michel-aupetit-le-mot-catholique-nest-pas-un-gros-mot

Să-i salvăm pe creştinii din Orientul Mijlociu şi nordul Africii

Slovacia a venit cu o idee (la ei este deja o decizie de stat) interesantă: Primirea numai a refugiaţilor creştini din Siria.
Cum lupta pentru păstrarea creştinismului în zona respectivă este deja pierdută soluţia Slovaciei însumează latura umanitară generală cu cea orientată către salvarea vieţilor acestor oameni, mult mai ameninţaţi decât ceilalţi. Şi în felul acesta, avem grijă şi ca să nu deschidem o poartă pe care să ajungem fie să nu o mai putem închide, fie să nu mai aibă cine să o închidă.
Şi în loc de moschee mare mai bine un complex sportiv pentru copii. Iar cei care vor să se manifeste "viguros" islamic sunt liberi să se alăture fraţilor lor din zonele amintite.

Califatul Europei de Vest? (3) Alarmism, sau realism? Copacii Islamului.

            Această analiză nu are ca scop demonizarea lumii islamice şi idealizarea celei occidentale. Ea nu se constituie într-un material de propagandă pro sau contra ceva, ci doreşte să facă o descriere (săracă de altfel, dată fiind cantitatea uriaşă de date) a unui fenomen de o complexitate imensă şi de întindere planetară, la care asistăm în direct: posibila înlocuire a civilizaţiei occidentale cu cea islamică. De asemenea, îşi propune să explice posibilele cauze ale fenomenului şi să ofere unele idei pentru ca istoria să nu se repete şi în Europa fostelor state comuniste.

“Tulburător pentru mine, un creştin copt din Egipt, care a trăit şi a lucrat ca medic în ţări musulmane şi nemusulmane, este abisala neputinţă de înţelegere a Islamului de către media din Vest, de către lideri şi de către omul de pe stradă. Este uluitor să vezi gradul de ignorare a adevărurilor flagrante şi a faptelor în felul în care sunt concepute politicile. (Saba E. Demian)

Unele dintre comentariile primite la primele două episoade ale acestui studiu (episoade pe care le găsiţi aici şi aici) îl cataloghează ca alarmist, sau contestă posibila desfăşurare de evenimente prezentată. Motivaţia lor: superioritatea culturii şi civilizaţiei europene faţă de cea islamică; numărul mic al radicalilor în raport cu musulmanii paşnici din Europa; aparatul poliţienesc şi militar superior numeric şi ca dotare etc. Nu e cazul să ne îngrijorăm, spun ei, democraţia (cea care, într-o formă prost înţeleasă a făcut posibilă situaţia aproape fără ieşire de astăzi, spunem noi) şi prosperitatea (El Dorado-ul râvnit de tot cel care nu are) Vestului vor învinge.

Asta deşi demonstraţia noastră pornea de la datele realităţii: modificarea raportului demografic, în mod accelerat, în favoarea musulmanilor, prin natalitatea superioară, prin imigraţia tot mai mare a acestora, prin convertiri, prin scăderea populaţiei native şi prin emigrarea acesteia. Iar dacă e să vorbim despre cultură, ceea ce avem astăzi în spaţiul occidental este de fapt o subcultură, bazată pe mediocritate şi hedonism, pe libertinaj (şi nu libertate) şi exibare în exces a simţurilor;  raţiunea a fost de mult lăsată deoparte în favoarea unui delir al autodistrugerii. Dat fiind acest presupus avans cultural şi civilizaţional (în tot mai mare măsură bazat însă numai pe tehnică nu şi pe interiorului uman) multora nu le vine să creadă în posibila instaurarea a unui regim Islamic totalitar. De ce? Pentru că, li se pare lor, aşa ceva nu mai este astăzi posibil. Iată însă câteva argumente pentru care, considerăm noi, este posibil.

După cum am arătat deja în cazul Suediei (episodul 2), ca urmare a spălării creierelor practicată de peste 50 zeci de ani şi a atotputerniciei mass-media marxiste, ca în orice totalitarism care se respectă, problemele reale nu există, sunt minore, sunt invenţiile duşmanului ideologic, sau sunt prezentate ca nişte binefaceri.

Dacă, de exemplu, tema colonizării masive a Europei de Vest de către cei din lumea a treia, în majoritate musulmani sau convertiţi chiar aici la islam, nu apare, pentru că nu este corectă politic, în presa care dictează moda politică a zilei, ci numai în cea contestară, etichetată, adesea, de către corecţi politic, ca extremistă sau naţionalistă, atunci ea nu apare nici în presa din România, decât sporadic, ca o curiozitate, o fi sau nu o fi?, ceva ce nu este oricum la ordinea zilei. Asta nu înseamnă însă că această uriaşă colonizare nu are loc odată cu toate fenomenele despre care am vorbit deja în episoadele anterioare şi pe care le vom relua mai detaliat şi în acesta şi în cele viitoare.

Istoricii, specialiştii în securitate şi cercetătorii fenomenului au anunţat această evoluţie încă din secolul 20, iar studiile, care o prezintă, ca certă se înmulţesc în noul secol. În 2008, în lucrarea Organizaţiile teroriste - Conceptualizarea terorii vs securitatea europeană, Prof.univ.dr. Anghel Andreescu, Conf.univ.dr. Nicolae Radu considerau, pe baza datelor de la acel moment şi a estimărilor anterioare, că islamizarea Europei este foarte probabil a se împlini către sfârşitul secolului 21. Riscul ca populaţia creştină din ţările occidentale să fie depăşită numeric pe parcursul câtorva generaţii de către imigranţii musulmani se acutizează şi mai mult pe fondul crizei demografice din Europa şi a natalităţii ridicate a noilor veniţi (Buchaman, 2005). Menţinerea imigraţiei la cote ridicate din statele musulmane, va duce la aşa-zisa „Eurabia”, moscheile putând să depăşească, din punct de vedere numeric, bisericile. În situaţia în care U.E. nu abordează o strategie viabilă de control a imigraţiei provenită din statele cu populaţie musulmană, foste colonii ale statelor Europei (Barnea, 2007) nu este exclus să asistăm chiar la transformarea Europei într-un continent islamic, până la sfârşitul secolului al XXI-lea (Lewis, 2006). Între timp, populaţia musulmană s-a dublat, iar imigraţia s-a triplat. În Anglia sunt mai multe moschei decât biserici creştine, situaţia foarte posibilă şi în Franţa şi Germania, luând în calcul şi lăcaşele de cult neoficiale. Oricum, numărul imamilor a depăşit în toate aceste state, dar şi în Suedia sau Olanda, numărul preoţilor/predicatorilor creştini.

Radicalismul european neaoş

Ne îngrozim de practicile criminale ale grupării teroriste Statul Islamic şi ale altor grupări radicale, de comportamentul totalitar al unor state islamice, de cruzimea, amploarea, nemerenicia crimelor acestora îndreptate, de obicei împotriva celor de o altă religie, dar chiar şi a coreligionarilor lor; şi ni se par ireale, cel puţin de negândit să se întâmple pe sol european. De aceea, mulţi dintre noi refuză să iasă din confortul călduţ al acelor câteva gânduri de a avea şi de a consuma, care le mobilează existenţa zilnică, şi să accepte că, mâine chiar, lumea poate arăta altfel.

Dar nu aici, în Europa, am avut noi Revoluţia franceză, o matrice a viitoarelor genociduri totalitariste, un prim regim totalitar bazat pe ideologie, cu vestita perioadă a “Terorii” în care a functionat legea "Moartea, singura pedeapsa"; cu teroarea ca practică, legislaţie şi principiu. O practică reluată peste o sută şi ceva de ani de revoluţia bolşevică şi de regimurile comuniste  cu zeci de milioane de victime? Oare nu aici în Europa am avut un regim nazist şi altele fasciste, care au adus alte zeci de milioane? Nu avem chiar acum, aici, la câteva sute de kilometri, în Ucraina de est şi Crimeea, răpiri, execuţii, dispariţii, mutilări, genocid, suspendarea legii statului şi aplicarea legii bunului plac?

Şi  oare nu mai există şi prin Vestul acesta civilizat şi superior cel puţin câteva sute de mii sau chiar milioane de francezi, nemţi, englezi, italieni, spanioli etc., altfel nativi get-beget, care, dacă ar şti că nu li se întâmplă nimic, ar lua casele, averile, vieţile celor mai avuţi sau ale duşmanilor lor ideologici, fecioria fetelor sau virtutea femeilor concetăţenilor lor? Şi nu sunt destule zeci de mii, individual sau în bande, care chiar fac asta ştiind că riscă puşcăria sau (în SUA) chiar moartea? Şi atunci, de ce nu ar face-o, în definitiv, nişte străini?

Aşa numita noastră superioritate civilizaţională nu este decât, în mare parte, o spoială, care cade la prima aversă mai consistentă. Este exact ceea ce remarca Soljeniţin în celebrul său discurs de Harvard: ...inima democraţiei şi a civilizaţiei voastre a rămas fără electricitate timp de câteva ore, cel mult, şi iată că deodată hoarde de cetăţeni americani ies pe stradă, jefuiesc şi violează. Iată cât de subţire e pelicula! Iată cât de fragilă şi de roasă de o boală internă e structura voastră socială.  

Să ne amintim de toate mişcările extremiste europene din Irlanda Spania, Franţa, Italia sau Germania, care au lăsat în urmă, după cel de-al doilea război mondial, zeci de mii de morţi, au semănat teroarea pe străzile oraşelor occidentale, au mutilate trupuri şi suflete şi au provocat distrugeri importante. Organizaţiile teroriste de stânga: 17 Noiembrie în Grecia, RAF germană, Brigăzile Roşii italiene, Action Directe în Franţa; de dreapta: Ordinea Nouă şi NAR în Italia; grupările teroriste naţionaliste: IRA irlandeză, ETA bască (fiind doar cele mai cunoscute) au avut şi un destul de important sprijin popular ca urmare a nemulţumirilor, exasperării şi contestării sistemului.

În ultimii ani este în construcţie o vastă reţea teroristă europeană în cadrul careia colaborează terorişti locali cu cei islamici.  Teroriştii din Orientul Mijlociu le-au promis celor de aici ajutoare şi arme, în schimbul fidelităţii lor faţă de strategia luptei acestora. Serviciile italiene de informaţii au identificat, în luna aprilie 2001, o nouă reţea numită “FIRUL ROŞU”, care ar reuni următoarele grupări teroriste: “GRAPO”(Grupul de Rezistenţă Antifascistă Întâi Octombrie) din Spania, “GRUPAREA DE ACŢIUNE DIRECTĂ“ din Franţa, “PIRA”(Adevărata Armată de Eliberare Irlandeză) din Irlanda, “BRPCC”(Brigăzile Roşii - Partidul Comunist Combatant) şi “FEDERAZIONE” (FEDERAŢIA), ambele din Italia. Cea din urmă reuneşte, în fapt, trei noi mişcări teroriste italiene, anume “NPR” (Nucleul Proletar Revoluţionar), “NIPR” (Nucleul deIniţiativă Proletar-Revoluţionar) şi “NTA” (Nucleele Teritoriale Antiimperialiste). Potrivit datelor oficiale, “NTA” ar reprezenta un real pericol datorită structurării şi organizării grupurilor sale, reţeaua acoperind aproape în totalitate teritoriul peninsulei, spre deosebire de celelalte două grupări din componenţa “FEDERAŢIEI”, “NRP” şi “NIPR”, prezente în zonele celor două mari oraşe, Milano şi Roma. (Prof.univ.dr. Anghel Andreescu, Conf.univ.dr. Nicolae Radu - PRIVATIZAREA VIOLENŢEI. MEDIUL DE SECURITATE ŞI PSIHOLOGIA TERORII; 2011).

Parteneriatul radicalilor islamişti cu reţelele de crimă organizată

Oriunde ar acţiona grupările islamiste (şi, în general, toate grupările teroriste), acţiunile lor  sunt conjugate cu activităţi de tipul crimei organizate: jafuri, trafic de droguri, de arme, de carne vie, extorcări de bani etc., fie că se ocupă direct de ele, fie că sunt în simbioză cu bandele criminale organizate. După cum spune Dr Cristian Baci în Revista de Investigare a Criminalităţii nr. 4, 2010:  Obiectivele celor două tipuri de organizaţii sunt adesea comune, vizând impunerea propriilor politici, controlul economiei statelor, dezvoltarea paralelă a structurilor economico financiare subterane, proliferarea corupţiei, înlăturarea liderilor politici consideraţi incomozi, practicarea asasinatelor împotriva adversarilor.  

În acest sens, rapoarte oficiale ale poliţiilor sau ministerelor de interne din statele vest-europene, precum şi o serie de mărturii “personale” ale unor personaje implicate în lupta împotriva infracţionalităţii relevă că în toate suburbiile, cartierele sau oraşele ocupate de imigranţii islamici şi nu numai, există o mulţime de bande care se ocupă cu activităţi de criminalitate organizată, care se constituie în surse pentru existenţa zilnică dar şi pentru finanţarea organizării celulelor, grupurilor şi organizaţiilor islamiste. De fapt, este destul de greu de apreciat din exterior, în măsura în care poliţia şi în general statul au scăpat din mână aceste zone, cât din separarea şi închiderea acestora este pentru motive politico-religioase şi cât pentru motive interlope (este de fapt un subiect aproape nediscutat şi deci neelucidat, câte dintre aceste mişcări radicale din întreaga lume, de diverse inspiraţii: maoiste, comuniste, islamiste, naţionaliste etc., sunt mobilizate cu adevărat de acele “idealuri”, sau acestea sunt doar o acoperire pentru activităţiile ilicite? Sau câte au pornit ca organizaţii radicale teroriste şi pe drum au devenit tot mai mult bande criminale? )

Am arătat în primul episod că în Franţa există din 1996  751 de ZUS (Zone Urbane Interzise) delimitate prin decret guvernamental, în care autorităţile, chiar dacă nu o recunosc oficial, nu mai au nicio autoritate şi în care cei care nu locuiesc acolo şi, mai ales europenii nativi, sunt sfătuiţi nici să nu intre. Altfel spus, Republica ia sfârşit în apropierea liniei de demarcaţie dintre acestea şi restul teritorului.

În iulie 2012, guvernul francez a anunţat un plan pentru reafirmarea controlului statului în 15 dintre cele mai cunoscute ZUS desemnându-le ca Zone prioritare de Securitate (ZSP). Numărul ZPS-urilor a ajuns între timp (în numai 2 ani) la 64; o listă completă găsiţi aici . Districtele (subunităţi ale suburbiilor) infestate de criminalitate, desemnate de către Ministerul de Interne includ părţile puternic musulmane din Amiens, Aubervilliers, Avignon, Béziers, Bordeaux, Clermont-Ferrand, Grenoble, Lille, Lyon, Marseilles, Montpellier, Mulhouse, Nantes, Nice, Paris, Perpignan, Strasbourg, Toulouse etc.

În ultimul articol al lui Soeren Kern - European 'No-Go' Zones: Fact or Fiction? puteţi găsi de altfel o mare cantitate de informaţii precum şi zeci de link-uri către materiale scrise sau video din presa franceză sau străină, sau ale unor observatori independenţi, despre infracţionalitatea din Franţa, inclusiv clasamente ale zonelor celor mai periculoase. Din motivele enunţate la începutul acestui episod, materialele media nu fac, în general, legătura dintre infracţionalitate şi zonele compact musulmane, dar o putem face singuri suprapunând ZUS-urile peste ZSP-uri.

Copacii Califatului mondial: Statele islamice şi…

Statul Islamic, a cărui principal funcţie este aceea de a pune în practică legea lui Dumnezeu, urmăreşte să impună Islamul ca ideologie  care să domine întreaga lume… În acest sens, Jihadul a fost întrebuinţat ca un instrument atât pentru universalizarea religiei cât şi pentru stabilirea unui stat mondial imperial - afirmă irakianul Majid Kadduri, o autoritate mondială pe tematica islamică, în cartea sa “Război şi pace în legea Islamului”, apărută în 1955.          

Nu numai în Europa, ci pe întreg globul lumea islamică dă dovadă de o vitalitate de excepţie: demografică, religioasă şi politică.

Islamul mondial era estimat în 2010- 2011 la circa 1,6 miliarde de adepţi, adică cca 23 % din populaţia globului.

Nu mai puţin de 49 de state au o populaţie majoritar musulmană şi o legislaţie care merge de la aplicarea 100 % a Şariei: Iran, Pakistan, Arabia Saudită,Qatar, Emiratele Arabe Unite, 12 state din Nigeria, statul Aceh în Indonezia, Yemen, Maldive, Iraq, Brunei, Afganistan, Sudan, Mauritania, la aplicarea ei în diverse grade doar în viaţa personal şi în unele aspect publice.

Pentru a avea o imagine cât mai fidelă a fenomenului expansiunii Islamului şi pentru a nu rămâne cu impresia greşită că Europa noastră, în definitiv, mică este singura beneficiară a acestuia, va invit într-o scurtă incursiune pe celelalte continente.

Indonezia – în jur de 209 milioane de musulmani (88 % din populaţie), pe locul 1 în lume. „Indonezia devine un arhipeleag jihadic”, datorită extremismului islamic, care îşi face tot mai mult simţită prezenţa în regiune, pe fondul instabilităţii politice şi sociale. (geopolitics.ro)

India – 172 milioane (14,2 %) în 2011. Islamul este religia cu cea mai rapidă creştere.

Pakistan – 190 milioane de muslmani din 196 milioane total. Rata de feritilitate 3,6 %

Israel – musulmanii au crescut de la 14,1 % în 1990 la 25 % în 2011 şi, se estimează, vor fi majoritari in jurul lui 2035. Rata de fertilitate 3,4 comparativ cu 1,4 a evreilor. În zona palestiniană, sporul demografic de 3 ori cât cel israelian. Numărul locuitorilor Palestinei împreună cu cel al refugiaţilor depăşeşte de două ori populaţia Israelului. În acelaşi timp se remarcă o tendinţă de emigrare a evreilor din Israel.

Rusia – după diverse surse, între 20 şi 30 milioane de musulmani din 140 milioane. În regiunile de origine a ruşilor: Breansk, Smolensk, Novgorod, Pskov, Ivanovsk se nasc de 2-3 ori mai puţini oameni decât mor.  Creşterea populaţiei musulmane prin: natalitatea înaltă din Caucazul de Nord (Cecenia, Inguşetia, Daghestan, de 3-4 ori mai mare decât mortalitatea); imigraţia masivă din ţările învecinate musulmane. ONU estimează la 116 milioane populaţia Rusiei în 2050 în care ponderea musulmanilor ar putea fi apropiată de 50 %.

Africa – după diverse surse între circa 434.500 milioane şi 565.000 milioane din circa 1.100.000 (în 2010).

Canada – de la 579,640 (2 %) în 2001 la 1.053.945 (3,2 %) în 2011. Rata de fertilitate 2,4 în comparaţie cu 1,6 a celorlalţi locuitori.

… Organizaţiile islamiste

Vi s-au părut îngrozitoare crimele de la Charlie Hebdo?  Cu Statul islamic şi atrocităţile sale sunteţi oarecum deja familiarizaţi, dar de Boko Haram aţi auzit?  Probabil, mai puţin, sau de loc pentru că este o grupare islamică care acţionează în Nigeria. Şi care, deşi a omorât în aceeaşi perioadă, între 3 şi 7 ianuarie 2015, în oraşul Baka şi în 16 sate din împrejurimi, peste 2000 de oameni (majoritatea femei, copii, bătrâni, bolnavi) şi a distrus literalmente acele aşezări, nu a provocat niciun val de “Şi eu sunt Baka”, niciun marş al mai marilor lumii şi al cetăţenilor Parisului sau ai altei capitale. Pentru că, nu-i aşa, se întâmplă la ei nu la noi. Deşi, Boko Haram, numai în 2014, per total, a produs peste 11.000 de victime. Tot ei au răpit sute de fete de la două şcoli, au provocat mutaţii mari de populaţie, convertiri forţate etc.

Tipică este organizaţia islamo-nazistă Boko Haram ce luptă activ in Nigeria pe o platformă politică islamistă secesionistă, panarabică, ce promovează purismul şi supremaţia rasială şi religioasă, mişcare ce a intrat pe scena războiului cu doar 8 ani in urmă cu o mînă de oameni ajungînd in prezent să atace armat penitenciarele statului şi forţele de ordine. Este vorba de un pattern. Acelaşi fenomen a putut fi observat şi in Sudan…un partid islamo-fascist cu o aripă paramilitară care treptat, prin presini, agresiuni, asasinate, şantaj reuşeşte să subjuge toată scena politică a unei ţări şi ulterior anihilează orice nucleu nemusulman, religios sau laic. Sudan, Somalia, Niger deja au fost cîştigate; se întîmplă, cu aceleaşi legităţi şi trucuri, ocupaţia silenţioasă a islamului in Etiopia, in Uganda, in Ghana, in Burkina, şi de curînd şi in Kenya. Primul pas şi in acelaşi timp semn al ocupaţiei este obţinerea prin felurite strategii a statutului legal şi a includerii in legislaţia naţională a şariei, întîi intr-o formă ameliorată şi treptat in plenitudinea ei totalitaristă. Deci începutul expansiunii se poate remarca atunci cînd tot mai mulţi musulmani rezidenţi dintr-o ţară încep să militeze [=vocifereze] pentru recunoaşterea din partea autorităţilor statale a compatibilităţii şariei cu constituţia laică şi cu cutumele celorlalte creligii, această campanie neîncetînd pînă cînd nu obţin măcar o frîntură de Şarie inclusă in sistemul de drept. (în linie dreaptă)

Acelaşi lucru se întâmplă peste tot în lume acolo unde există mari comunităţi musulmane şi, evident, organizaţii islamiste, chiar şi atunci când ele nu sunt majoritare. În ultimii zece ani sunt omorâţi anual circa 100.000 de creştini doar pentru că sunt creştini; imensa majoritate a acestor omoruri au loc pe teritoriile afectate de radicalismul islamic. Dar oricare alt “necredincios” e bun fie mort, fie, dacă are noroc, sclav. Alte milioane sunt siliţi să-şi părăsească casele şi ţinuturile. Mulţi sunt convertiţi cu forţa.

Cele circa 90 zeci de organizaţii radicale islamiste declarate teroriste (pe lista ONU, dar şi pe cele ale UE, sau cele naţionale ale SUA, Israel, India, Egipt, Rusia etc., care includ de obicei şi alte organizaţii locale, nedeclarate teroriste la nivel planetar ), sutele de organizaţii mai mici, grupuri, celule locale dar conectate la unele dintre cele mai cunoscute, acestea sunt, împreună cu statele islamice care le şi susţin strategic şi financiar, copacii care sunt destinaţi formării statului islamic mondial. Iată un exemplu:

Frăţia Musulmană

(Analize detaliate şi stupefiante despre prezenţa ei în Europa şi SUA la 1, 2, 3, 4, 5; un serial video de peste 10 ore aici) este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică musulmană din lume, o mişcare islamistă globală înființată în 1928 de către Hassan al_Banna, un admirator declarat şi susţinător al lui Hitler. (Mulţi analişti ai fenomenului au arătat inspiraţia şi baza nazistă a celor mai multe dintre organizaţiile islamiste)

Crezul mișcării: Allah este adevărul nostru suprem, Profetul este conducătorul nostru, Coranul este legea noastră, jihadul este drumul nostru şi moartea în slujba lui Allah este cel mai măreţ ideal. Allah este cel mai mare. Ambiţia lui Al-Banna a fost aceea de a institui Şaria ca o lege globală: Este o datorie obligatorie pentru fiecare musulman să  se străduiască pentru idealul de a face din oricare om un musulman şi întreaga lume islamică, astfel încât steagul Islamului să fluture peste întreaga planetă, iar chemarea muezinului să poată răsuna în toate colţurile lumii. Allah este cel mai mare.

La început a activat mai ales în Egipt, dar activiştii săi au cooperat înainte şi în timpul războiului cu naziştii în Germania, iar unii dintre ei au fost membri ai celebrei (prin cruzime) divizii bosniace Handschar SS. Către 1950 mişcarea avea circa 2 milioane de mebri, iar influenţa sa, ideile şi modelul  s-au extins în lumea araba constituind baza pe care s-au constituit mai târziu multe dintre organizaţiile teroriste actuale printre care Hamasul, Al-Qaida şi Jihadul Islamic Palestinian. La începutul anilor 60, membri şi simpatizanţi s-au mutat în Europa şi SUA şi în anii care au urmat au creat o reţea de moschei, organizaţii de caritate, organizaţii pentru drepturi şi libeertăţi şi organizaţii islamiste destinate nu ajutării musulmanilor din aceste zone pentru a se integra (aşa cum se afirma de faţadă), ci extinderii islamismului.

La rândul lor aceste organizaţii s-au unit în asoiaţii, ligi, uniuni islamice internaţionale care au influenţat în mod decisive, de la nivelul ONU sau UE, introducerea conceptului de islamofobie şi au contribuit în statele respective la o discriminare pozitivă tot mai pronunţată în favoarea islamului, crescând în acelaşi timp intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor. Multe dintre aceste organizaţii au ajuns consultanţi sau parteneri ai guvernelor pentru implementarea unei legislaţii a toleranţei faţă de Islam şi Islamism şi de intoleranţă faţă de actele de discriminare. Caracteristic pentru cele mai multe dintre ele este dublul limbaj practicat de liderii şi membrii lor: în spaţiul public, unul de deschidere şi cooperare în vederea integrării şi al unei cât mai bune convieţuiri; în interiorul lor, al moscheilor, al reuniunilor naţionale sau internaţionale, de luptă pentru impunerea totală a Islamului în societăţile respective.

Baza activităţii lor în Europa s-a constituit în Germania pentru ca apoi modelele de organizare, de organizaţii şi de negociere cu autorităţile să fie aplicate în restul statelor vest-europene.

Principalele state finanţatoare ale FM au fost Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, primele două chiar şi după ce, oficial, au aderat la desemnarea ei ca organizaţie teroristă de către Egipt. Dar venituri uriaşe, în medie de zeci de milioane de euro anual au fost primite, în fiecare dintre statele occidentale, de la bugetele naţionale pentru finanţarea aşa-ziselor programe şi proiecte de integrare.

În acest moment, Frăţia Musulmană este prezentă (după surse diferite) în de la 70 la peste 100 de state (diferenţele provin de la ascunderea ei sub faţada organizaţiilor civice), reuşind să construiască, ca alternativă islamică moderată acceptată ca partener al guvernelor (tot datorită acestei faţade civice), o formidabilă reţea mondială.

Va urma.