luni, 11 mai 2015

PSD îi dă şah lui Iohannis cu austriecii binecuvântaţi de Ilie Sârbu



Nu m-am grăbit, şi nu mă grăbesc să scriu, despre performanţele lui Klaus Werner Iohannis în funcţia de preşedinte pentru că am încă prea puţine date pentru un verdict solid. Nu sunt dintre aceia care l-au votat pe ultimii metri în lipsă de altceva şi au aşteptat ca el să repete performanţele candidatului pe care îl susţinuseră anterior, drept care imediat au început să-l critice. Nu mă simt dezamăgit pentru că nu m-am amăgit. Eram decis să-l votez cu mult înainte, din motive raţionale şi nu emoţionale. Nu mă arunc nici să-i ridic statui şi osanale pentru că nu am material (nici în structura mea, nici în ceea ce face KWI) pentru acestea. Şi nici nu ştiu încă cine este: un om corect, dedicat unei construcţii solide, sau un oportunist mascat? Un om (şi) pentru ceilalţi, sau un om pentru sine? Un PREŞEDINTE, sau o marionetă prizonieră a unor ambiţii mici şi a unor „amici” noroioşi?
KWI a ajuns la Cotroceni dus de valuri: unul l-a tras către primărie, altul către PNL, altele, mai multe, către prima funcţie în stat. El nu a trebuit să se lupte şi nu a ajuns să lupte cu adevărat: primăria Sibiului a luat-o numai pentru că era neamţ. Preşedinte a ajuns din acelaşi motiv plus aura de bun gospodar de la Sibiu plus rejectul masiv dat lui Ponta. Dar acum, dacă vrea să facă performanţă, dacă îşi înţelege şi doreşte să-şi împlinească misiunea, el trebuie să se suie pe valuri, să le stăpânească, să le pună să facă ceea ce presupune această primă poziţie între aleşii românilor (şi nu ai USL-ului, sau a unor păpuşari profesionişti fără scrupule, fără inimă, fără morală – aşa cum presupun unii să se întâmplă şi cum, de ce nu, ar putea chiar să se întâmple).
Dacă este un om de bună-credinţă şi vrea să-şi ducă la capăt în condiţii optime misiunea, KWI trebuie să înţeleagă că nu o poate face nici singur, nici cu ajutorul unor consilieri (în mare parte îndoielnici), nici cu PNL, care, în plan moral, al competenţelor şi simţului responsabilităţii, nu este cu mult mai bun decât PSD-ul. KWI trebuie să înţeleagă că are nevoie de susţinerea populară şi nu una, oarecum conjuncturală, cum este cea primită la 16 noiembrie, ci una conştientă, asumată, fermă, luptătoare, pe obiective şi proiecte clare.
Pentru aceasta, KWI trebuie să comunice cu susţinătorii săi cât mai des şi cât mai mult; să fie o prezenţă vie pe scena politică românească. Ceea ce nu înseamnă că va semăna cu Traian Băsescu. Niciodată. Imposibil. Aşa cum, nici TB, oricâte eforturi ar face, nu ar putea semăna vreodată cu actualul preşedinte.
KWI trebuie să arate că este un preşedinte viu, care gândeşte el însuşi, nu prin textele celor din jur, aşa cum presupun unii, care şi simte el însuşi, nu doar îşi însuşeşte sentimentele de mucava fabricate după schemele de tactică politică aplicate fără suflet, şi chiar fără minte, sau cu mintea la rele, de consilieri, prieteni, foşti colegi de partid. 
România nu e Germania, nu e o ţară organizată şi ordonată, cu instituţii solide; e o ţară încă extrem de fluidă, confuză, în care instituţiile, structurile sociale, mulţi semeni ai noştri au contururi neclare, nedefinite sau prost definite. De aceea oamenii au nevoie să se simtă şi chiar să fie informaţi chiar de către preşedintele pe care l-au votat şi în care au investit speranţe şi încredere; să se simtă parteneri cu acesta. Şi pentru că vorbeam despre Germania, chiar şi acolo, în condiţiile date, vedem o Merkel activă, mereu prezentă, mereu în comunicare cu cetăţeanul. Numai din ştirile care ajung până aici şi care se referă, de obicei, la chestiunile foarte importante, sau la cele de senzaţie, pe care le preia presa, şi pot spune că auzim mai des de Frau Merkel decât de KWI.
În ultimele două texte despre KWI, îi atrăgeam atenţia asupra unui mare pericol care îl pândeşte, în perspectiva căruia lipsa de reacţie, reacţia întârziată şi rarefiată şi lipsa de comunicare cu populaţia pot deveni nişte probleme fatale în condiţiile în care „... oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii; a doua aceea de a-l coborî pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i vor ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în dezgust, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei”.
KWI poate sta marţial şi laconic la Cotroceni  „numai că în acest timp şobolanii, şoarecii, gândacii sapă, rod, strică, fură, fac ce ştiu ei mai bine. Şi când vine momentul, vine şi cuţitul la carotidă şi somaţia: Faci ca noi, sau... Or direct aruncarea peste bord, fără nicio somaţie”.
Semnalul clar că aşa se lucrează a fost dat recent. PSD-ul, cu marii haiduci ai furtului de păduri cu acte Hrebenciuc, Sârbu, Adam et.comp şi cu mulţi alţii ai furtului de păduri cu drujba, s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit apărătorul pădurilor, a lansat o bombă clasică de intoxicare a publicului pentru a-şi ascunde propriile interese din noul cod silvic, iar KWI a ajuns duşmanul poporului. Căci dacă „există suspiciunea” că el „nu este de partea poporului român” atunci devine destul de clar că este de partea duşmanilor acestuia. Atacul este unul bine ticluit, dar construit, trebuie să o recunoască şi preşedintele şi cu ajutorul lipsei sale din prima linie a frontului politic.
Efectul: acuzaţia a fost rostogolită prin toată presa, apoi în campania de proteste de stradă (demarată brusc chiar acum!!! de către Uniţi salvăm - o formulă civică bine împănată cu reprezentanţi ai stângii anarhiste, marxiste şi neo-comuniste) şi este probabil pentru mulţi o certitudine. Şi, uita aşa, PSD-ul devine Făt Frumos al pădurilor, eroul salvator, iar preşedintele Iohannis, personajul negativ. Informaţiile recente despre relaţiile de prin 2003 dintre PSD, recte Ilie Sârbu, socrul premierului, şi firma Schweighofer şi despre interesul eliminării articolului 20 din noul cod pentru a se mai tăia cu sălbăticie alte 1,2 milioane ha sunt tardive şi ele nu au capacitatea de a înlocui acuzaţiile aduse preşedintelui. Ba, chiar par făcute pentru a abate atenţia de la problemă. Care, nu-i aşa, este aceea că KWI e neamţ  şi ţine cu nemţii lui. (Ne-a spus baciul Ponta în campanie că nu e bun român şi bun creştin, da’ noi proştii nu l-am crezut şi acum ne fură pădurile!). 
Încă două-trei  astfel de bombe urât mirositoare  şi KWI poate începe să-şi ia adio de la susţinerea şi, ulterior, de la recunoşterea populară. Ca, de exemplu, Emil Constantinescu un alt personaj cu multă morgă dar, în acest caz e cert, puţină substanţă.

Articolele anterioare despre KWI:

joi, 7 mai 2015

De ce nu am să particip vreodată la parada de 9 mai din Piaţa Roşie (şi nu numai pentru că aş prefera să sărbătoresc independenţa de la 9 mai 1877)



Nu pentru că nu m-a chemat nimeni, cum vor sări să spună comentatorii de culoare roşie. E adevărat că nu am fost chemat şi nici nu o să fiu, dar, dacă aş avea motive,  m-aş putea duce singur şi, sunt sigur, nimeni nu m-ar da afară.
Şi nici pentru că aş fi vreun nostalgic al celui de-al treilea Reich, ba din contră.
Nu, nu mă duc pentru că am motive întemeiate să nu o fac.
În primul rând pentru că 9 mai 1945 este, dincolo de încheierea războiului (motiv de bucurie, bucurie pe care putem să o trăim oriunde altundeva, în niciun caz în capitala unui stat agresor şi iniţiator al măcelului mondial, cu paradă militară şi festivităţi care vor să ateste calitatea de principal învingător al acestuia), de fapt, o dublă zi de reculegere: pentru victimele celui de-al doilea război mondial, dar şi pentru victimele lagărului  comunist instaurat de Uniunea Sovietică, a se citi Rusia bolşevică cotropitoare, începând din 1945.
Pentru cei peste 100 de milioane de morţi în cele două „întâmplări” nefericite ale popoarelor de pe continentul nostru (şi, în ceea ce priveşte comunismul, al multor altor popoare de pe alte continente).
Pentru sutele de milioane de destine frânte, ale celor scăpaţi cu viaţă, dar afectaţi de fanteziile criminale naziste şi comuniste.
Pentru foametea, suferinţele, silniciile îndurate, violurile, lagărele, închisorile, reeducările, deportările, despărţirile, suferite de alte zeci de milioane.
Pentru diavoleştile tehnologii ideologice de transformare a fiinţelor umane în monştri şi sclavi.

Nu am să mă duc pentru că URSS-ul comunist a fost, la începuturile conflagraţiei, iniţiator al acesteia şi agresor în egală măsură cu Germania nazistă. Să ne amintim pactul Molotov-Ribbentrop, împărţirea Poloniei, hăcuirea României, ocuparea statelor baltice, atacarea Finlandei. Că pe urmă, ca la cârciumă, conmesenii agresori s-au luat la păruială şi URSS-ul a strigat help, asta este altă gâscă în altă traistă.
Să ne amintim regimul de genocid şi teroare instaurat în România şi în restul statelor central şi est-europene de „măreaţa Uniune Sovietică”, sub conducerea „măreţului” Stalin şi de „cei mai iubiţi fii ai acestor popoare” aduşi să le măcelărească şi să le distrugă de mai sus numiţii „măreţi”.
Să ne amintim de jaful practicat de „cel mai uman, avansat, luminos, bun dintre statele lumii” în România şi nu numai.
Să ne amintim de teritoriile furate mişeleşte de la alte popoare, lăsând state ciuntite şi neamuri despărţite în mod arbitrar.
Să ne amintim de raptul, samavolniciile, crimele, deportările din Moldova de peste Prut  şi din Bucovina; de Georgia, de Crimeea, de agresiunea împotriva Ucrainei.

Nu am să mă duc pentru republicile, ţinuturile şi districtele pe care le înglobează aşa zise Federaţie Rusă (ultimul imperiu, un imperiu al răului şi al relelor după cum ne-o demonstrează cu mult entuziasm), fără ca ruşii să aibă vreo legătură de sânge cu popoarele respective, fără a fi deţinut din vechime teritoriile respective, fără a fi fost chemaţi, fără a fi fost acceptaţi; doar prin sânge, moarte, represiune. Nu mă voi duce pentru că nu cred în Ortodoxia afişată de Putin&asociaţii (amestecată, dincolo de crucile făcute la televizor, cu produsele doctrinelor mistico-religioase, inclusiv sataniste, cu o infuzie masivă de islam, cu fundamente şi derivate comuniste, naziste şi fasciste), cum nu cred nici în Rusia tradiţionalistă şi conservatoare, aşa cum îi place să se prezinte şi cum, unii guguştiuci naivi din Occident, dar şi de pe la noi, au ajuns să creadă că este.
Nu am să mă duc pentru că la 9 mai 1945 românii simțeau deja de un an „grija prietenească” a marelui prieten de la Răsărit, aveam deja deportaţi în URSS, aveam deja victime umane ale represiunii comuniste, aveam deja primii deţinuţi politici ai comunismului biruitor, dezorientarea, deznădejdea, îngrijorarea erau maxime şi numai  de sărbătoriri nu le ardea.
Dar probabil că şi-au adus aminte şi au sărbătorit cum s-a putut un alt moment cu adevărat de preţ pentru fiecare dintre ei, ca şi pentru fiecare dintre noi cei de azi. Chiar şi pentru cei care habar nu au ce a fost la
9 mai 1877 - Proclamarea independenţei statului român
Cei care sunteţi gata să-mi amintiţi că independenţa  le-o datorăm ruşilor răbdare, lecturi şi apă rece. Iată câteva date pe scurt:
La 4 aprilie 1877, România şi Rusia semnau convenţia prin care se permitea trupelor ruseşti să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de razboi cu Imperiul Otoman. Convenţia avea o menţiune specială prin care Ţarul se obliga să respecte drepturile statului român, să menţină şi să apere integritatea teritoriala a României.
Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata ţaristă comandată de Marele Duce Nicolae, care este înfrântă cu mari pierderi în cele două atacuri asupra Plevnei de pe 8 şi de pe 18 iulie 1877.
Ducele Nicolae îi scrie disperat domnitorului Carol I: “…. Turcii aglomerând multe trupe la Plevna ne infrâng. Vă rog să faceţi fuziune, demonstrație și, dacă e posibil, să treceți Dunărea așa cum doriţi. Între Jiu și Corabia această demonstrație  este indispensabilă pentru a-mi ușura mișcările.
La 20 august 1877, armata romană comandată de Domnitorul Carol I, care va primi pe perioada operaţiunilor comanda trupelor ruso-române, trecea în Bulgaria pe podul de la Corabia.
Sunt cucerite rând pe rând Plevna, Griviţa I si II, Rahova, Smârdan, Vidinul si celelalte fortificaţii turceşti din Bulgaria. În cele 6 luni, românii au pierdut circa  10.000 dintre cei 58.000 de ostaşi care trecuseră Dunărea.
Dar, chiar dacă i-au fost aliaţi în război, ruşii au “uitat” să-i cheme  pe români  la discuţiile de pace cu Turcia care s-au desfăşurat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878.
Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa», consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”. (Sorin Liviu DameanCarol I al României”).
 Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”(SL Damean)
Rusia decide ocuparea României, iar trupele ruseşti, care oricum se comportau ca nişte trupe de ocupaţie, cu jafuri, distrugeri, incendii şi violuri, trec la acţiune asediind Bucureştiul. 
Convins de către I. C. Brătianu, Carol I părăseşte capitala şi preia conducerea armatei române din Oltenia. România, la ea acasă, cu o armată călită în conflictul recent, cu populaţia radicalizată împotriva ruşilor, se găsea într-o poziţie avantajoasă în raport cu Rusia.
În acel moment, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, intervin marile puteri europene şi este convocat Congresul de la Berlin, la ale cărui lucrări, pe motivul că nu fusese un stat independent, România nu este admisă. În final  este pierdută Basarabia (adică cele trei judete din sudul Moldovei de dincolo de Prut, Ismail, Cahul şi Bolgrad, dar se păstrează Delta Dunării şi Dobrogea.
Ca urmare a acestei atitudini duplicitare şi ticăloase, Rusia, care avusese în plan, încă de la începutul conflictului, anexarea Principatele Unite, (cum încercase deja în timpul războaielor cu turcii dintre 1768-1774, 1787-1791 şi 1806-1812, când ocupase efectiv cele două principate şi, după ultimul, chiar solicitase anexarea lor) pierde toată simpatia populară născută odată cu declanşarea războiului de independenţă.
 O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”. (SL Damean).

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...