Voiculescu îl bănuieşte pe Ponta de trădare

         Voiculescu, acel (-) între oameni care ne tot împărtăşeşte din cultura lui politică, din înţelepciunea lui naturală, din strategiile şi tacticile lui de securist şi turnător emerit, care iubeşte justiţia numai dacă aceasta îi iubeşte şi ocroteşte pe infractori, care e gata să se sacrifice pentru binele poporului  căruia i-a  luat banii pentru ca să îi administreze mai bine în scop personal, eroul Parlamentului României din care revoltat de nedreptate îşi dă una două demisia ca să nu îl găsească poştaşul cu citaţiile, este, aşa cum bine îi stă unui brav bolşevic tâlhar şi criminal, vigilent. El veghează şi ne veghează pe toţi, şi în primul rând pe fraţii săi de "haiducie". În acest caz, pe Victor Ponta, pe care îl crede (ce coincidenţă!) capabil de tot ce poate fi mai urât pe lume. Printre altele de TRĂDARE şi de amantlâc interesat cu duşmanul.
         
         Eu nu cred in acest acord de coabitare cu Basescu. Nu cred ca Traian Basescu este capabil de coabitare. Sunt foarte atent ca acest acord sa nu se transforme intr-un acord de fraternizare. Sa nu ne trezim ca unii din membrii USL incearca sa-si rezolve probleme lor, iertandu-i pe ceilalti, exact ca in proverbul romanesc: "O mana spala pe alta si amandoua fata".
          
         Şi, dacă citim mai bine, nu numai pe Ponta, ci chiar usl-ul prin reprezentanţii săi de frunte. Ştie domnu' vaselină ce ştie că altfel nu ar vorbi, riscând să bage jarul în coaliţie. Îl bagă "pen' că" se crede tare şi îşi poate permite să iasă public şi să urecheze pe cine vrea muşchii lui fără ca respectivul să riposteze (ceea ce nu cred că se va mai întâmpla mult timp). Îl bagă şi "pen'că" e cu jaru-n fund - se reia procesul pe 31 - şi vrea să şi-l scoată de acolo cu mâna altora (prost să fie ăla care nu l-ar lăsa să preia celula lui Năstase şi astfel să scape de cea mai mare sulă care îi stă în coaste pe drumul către "întreaga putere pentru psd în frunte cu cel mai iubit fiu al gorjenilor, Victor Ponta").
         Şi o previziune-certitudine:

          USL s-ar putea rupe numai in varianta in care Traian Basescu va lucra in acest sens. Si asta face.
          Dacă o spune şi dom' profesor nu mai e niciun dubiu.

Pedigree-ul, lungimea de lesă a Guvernului Ponta 2 şi fundătura votului universal

O victorie istorică sau isterică?

Victoria USl-ului din toamna trecută a fost prezentată, de reprezentanţii acesteia şi de trompeţii din presă şi societatea civilă asociată ei, ca fiind zdrobitoare, uriaşă, masivă, fără precedent. Şi asta mai ales de trubadurii şi truverii PSD, care, în frunte cu Iliescu, au „cântat cânt nou de pionier” partidului devenit o forţă planetară. Ca atare, şi legitimitatea puterii din noul parlament şi a guvernului Ponta sunt dincolo de orice putinţă de tăgadă. „Poporul” le-a dat în mână destinul ţărişoarei, iar ei împovăraţi de griji, cu frunţile încreţite de gânduri şi proiecte, cu sudoarea şiroind în mici pâraie ale devotamentului şi responsabilităţii fără limite, au purces la treabă. Odată aruncate, aceste bombe propagandistice au devenit „bombe mitologice” şi riscă ca aşa să rămână. Dar oare acesta este adevărul. Să vedem şi să revedem câteva date statistice.

 Anul alegerilor   1990    1992        1996        2000         2004        2008         2012

 Alegători 17200722  16380663  17218654  17699727  19001617  18464274  18300000

Prezenţa  14826616  12496430   13088388  11559458  10787747   7238871     7642080

Prezenţa (%)  76,00     76,29        76,01         65,31         58,51         39,20            41,76

Votul exprimat                     (%)              milioane

FSN /PNL   (1990)                           66,62 / 6,73                   9,88 / 0,99

FDSN+FSN  (1992)                               38,29%                          4,78

PDSR+USD  (1996)                               35,34                             4,63

PDSR/PNL (2000)                           36,80 / 7,19                   4,25 / 0,83

UN PSD+PUR (2004)                             36,90                              3,98

AP PSD+PC / PNL  (2008)              33,63 / 18,65                 2,43 / 1,35

USL  (2012)                                           59,16                              4,46 

Am eliminat PNL-ul de la rezultatele din anii 1992, 1996 şi 2004 când era prins fie în CDR, fie în DA. La datele din 1990, dar şi din 92 şi 96 mai trebuie adăugate pentru FSN procentele (în 1990 de circa 8 – 10 %) unor formaţiuni, care fie s-au topit în FS, FDSN, PSD, fie s-au desfiinţat dar al căror electorat era mai curând de stânga.

Ce observăm:

·       Scorul anului 2012 este departe de cel al anului 1990. Aia da, victorie zdrobitoare.

·       Dar care nu a ţinut la nesfârşit. Într-o vreme, în care opţiunile se schimbau mult mai încet decât acum, în numai 2 ani, fostul FSN scădea la jumătate, iar CDR-ul obţinea 20 %! Cât timp îi va lua electoratului de acum să se schimbe?

·       Începând din 1992 PSD-ul a avut, până în 2004, în jur de 4 milioane de voturi.

·       Câştigul din 2012 faţă de 2008 al PSD + PNL + PC(Antene) este, în măsura în care şi PC-ul aduce un 1 – 1,5 %, şi dacă luăm în calcul şi creşterea cu 400 de mii a prezenţei la vot, undeva între 100 şi 150 de mii de voturi. Şi asta după toată campania furibundă a anilor 2011 şi mai ales 2012.

Câţi mai votează, cine votează?

            Am avea şi aici câteva observaţii pentru care datele pot să fie găsite în alte statistici şi analize:

·       Este foarte posibil ca la viitoarele alegeri prezenţa la vot să aibă o scădere similară cu cea dintre 2004 şi 2008 şi să ajungem la o prezenţă de vot în jurul a 30 %.

·       USL a fost votat în 2012 de 24,7 % din populaţia votantă a ţării; la o prezenţă în jur de 30 %, se va putea ajunge la putere cu votul a doar 13 – 17 % dintre votanţi.

·       Votanţii aparţin tot mai mult segmentelor de pensionari, asistaţi, funcţionari şi studii medii sau primare. „Mahalaua” şi clientela arborescentă de partid cu supuşii ei  formează o tot mai mare parte dintre votanţi.

·       Segmentul cel mai dinamic, cel al întreprinzătorului – fie el om de faceri mic şi mijlociu din România, fie el românul plecat la muncă în străinătate şi care activează acolo cu succes –  este tot mai redus.

·       Lesa (marja de libertate) a guvernului este extrem de scurtă în a face altceva decât ceea ce a promis clienţilor, sponsorilor şi finanţatorilor USL şi parţial maselor care i-au votat. Antenele vor veghea.

·       Ceea ce va adânci problemele, criza, discrepanţele tot mai mari între venituri şi va sufla în pânzele unui partid care reprezintă chiar numai mahalaua, cum este PPDD.

Falimentul votului universal

Avem, deci, cu votul anului 2012 şi probabil cu cel al alegerilor viitoare două probleme extrem de importante.

Prima ar fi aceea că ponderea celor care votează pentru toţi ceilalţi a scăzut dramatic în cei 22 de ani şi probabil va continua să scadă. Dacă i-ar reprezenta şi pe alţii, poate nu ar fi o problemă, dar ei nu votează pe baza unui mandat dat de cei care nu vin la vot.

A doua ar fi calitatea votului lor. Peste 75 % dintre votanţii USL (acum, dar ai oricui alt câştigător în viitor) se încadrează în acelaşi timp în cel puţin câte una dintre grupele de pensionari, asistaţi, funcţionari şi grupele de analfabeţi, studii primare, studii medii. Această tristă realitate face ca viitorul acestei ţări să fie decis de cei care nu înţeleg prea multe din lumea în care trăiesc, din cei care aşteaptă pomana statului şi a diverşilor şefi şi şefuleţi politico-administrativi, din cei care, din cauza vârstei, nu mai văd întotdeauna dincolo de ceea ce ei au nevoie acum. Este un electorat lipsit de cunoştinţe, lipsit de viziune, lipsit de energie, deformat moral, pasiv, isteric-egoist.

Votul universal, care dă putere acestei părţi a populaţiei, tot mai masiv reprezentată în populaţia totală tocmai datorită caracteristicilor de mai sus, ne conduce astfel către dezastrul social şi naţional.

Votul e o datorie?

Evident, la astfel de argumente, răspunsul activiştilor, stângişti în cuget sau de pripas, ar fi: E vina celor care nu votează? Trebuie să se ducă la vot, să-şi exercite acest drept, să aleagă pe cine trebuie!

Păi cum să facă asta când posibilitatea candidaturii este îngrădită în mod grosolan (aş cuteza un cuvânt din vocabularul propagandei comuniste, samavolnic) prin numărul de semnături necesare unei persoane pentru a candida şi prin numărul de voturi cerut pentru a câştiga, la concurenţă cu uriaşele maşinării politico-mafioto-mediatice ale partidelor, prin numărul de membri ceruţi unui nou partid pentru a exista? Cum să reuşeşti, când astăzi televiziunile, cele mai eficiente mijloace de propagandă politică, sunt nu numai afiliate politic, ci chiar deţinute de personaje odioase,, implicate uneori direct în politică, dintre care unele cumulează calitatea de turnător şi de infractor, de foşti securişti şi comunişti sau de odraslele acestora deveniţi bogaţii ţării pe drumul scurt, pe firul scurt şi pe mintea scurtă a altora?

Te duci la vot: Ionescu e un hoţ, Popescu e un escroc, Vasilescu e fiul lui Popescu, Tănăsescu silabiseşte în timp ce citeşte. Ce alegi? Cum alegi? Pui o ştampilă şi gata, pe urmă nu-ţi mai pasă că l-ai votat pe unul care te fură şi te omoară prin hoţia lui, pe un altul care nu e decât boul supus al celuilalt?

Un timp, eu însumi, le-am spus celor sătui de votul pentru răul cel mai mic să privească invers: votul pentru binele puţin mai mare. Dar, în afara unor cazuri punctuale bine documentate, nu e o soluţie pentru că aşa cum răul cel mai mic devine tot mai mare an de an şi binele puţin mai mare devine tot mai mic.

Falimentul capitalismului de cumetrie securisto-coministo-mafiotă

Falimentul pentru cei din afara acestei Cosa Nostra, evident. Falimentul societăţii româneşti. Falimentul poporului român, care e pe cale de dispariţie ca popor.

Un sistem care în cei 23 de ani de la debut a mers tot mai prost se cheamă că nu e bun. Ce capitalist ar ţine, de exemplu, în întreprinderile sale un sistem care să-i aducă pierderi anuale tot mai mari şi apoi falimentul? Căci aici ne găsim astăzi: în faliment. Mahalaua, subcultura, primitivismul, interlopul, ca fenomen de masă şi cu reprezentare vizibilă în instituţiile statului, sunt cele care ne caracterizează. Deteriorarea noastră e atât de amplă, ca număr, şi atât de profundă în persoană, încât ar fi nevoie de zeci de ani, de schimbări masive de generaţii, de mâini ferme dar şi pline de fantezie şi de inteligenţă pentru a schimba  decisiv lucrurile.

Dar de unde să le iei şi cum să faci să fie votate? E o întrebare la care voi încerca să găsesc un răspuns în viitor.

voiculescu ne-a luminat de ce nu trebuie să votăm cu usl-ul

       voiculescu ne-a anunţat că în psd şi în pnl sunt atât de mulţi trădători sau oportunişti, care, odată ajunşi în parlament, sunt gata să întineze nobilele idealuri ale alungării lui Băse şi să bată palma cu acesta încât, după alegeri nu ar mai rămâne, cert, decât el, ponta şi antonescu luptători împotriva dictatorului. De ăla micu n-a zis nimica, ceea ce înseamnă că ăsta ori că-l trimisese după ceapă, ori nu e nici el sigur.
       În această situaţie, vin şi zic: dacă-i aşa ce sfârâială mai e şi cu uslu ăsta? Şi de ce să mai facem alegeri şi să cheltuim de pomană banii ţărişoarei? Nu mai bine s-ar duce băieţii ăştia la Traian şi ar face guvernu de acum, să nu-i apuce iarna prin zloată şi pe noi mai rupţi în fund?
       Pen'că dacă insistă şi ne duc pe noi la alegeri şi ştim ceea ce ştim, n-am fi proşti să-i votăm pe trădătorii ăia de aşa-zişi uslişti? Cozile alea de topor băsiste? Nu mai bine stăm acasă şi pregătim cozonacii pentru Crăciun? Mulţam coane felixule că ne-ai luminat cu becul minţii tale de la răsărit. Şi mai dă din casă, că poate se dumiresc şi hipnotizaţii ăia de se uită la antene ca la Pitia, cam cine sunteţi.

    Şi ca să nu uitați: Dușmanul public numărul 1 este, pentru mine, danvoiculescufelix.
      

Caragiale, profeţii despre usl

Sau:
Caţavencu, un ideolog al usl-ului
 sau
Nimic nou în politica românească după 130 de ani
sau
......
CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică...
FARFURIDI (ŞI MAI ÎNŢEPAT): Dă-mi voie. Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică...
CAŢAVENCU: Fireşte că nu vrei să ştii... nu-ţi vine la socoteală...
CAŢAVENCU (şi mai lătrător): Să-şi vază de treburile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre... D-ta eşti avocat, eşti confrate cu mine...
FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta...
CAŢAVENCU: (urmându-ţi jocul):  Ştii ca şi mine principiul de drept fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale... oneste bibere...
......

Amice, eşti idiot! (2)

Locul I: crin antonescu,
pentru naturala interpretare a rolului din lovitura de stat la teatru "Un bufon pe scaunul Preşedintelui", căci ce altceva poate fi cel care recunoaşte că este un "acting president" (în engleză acting are şi sensul de interimar dar şi pe acela de a juca teatru) şi ne anunţă că Florin Geogescu este "mother and father hahaha..." după care, cocoţat pe spătarul scaunului cu pricina şi ţinându-l strâns în braţe ne anunţă că nu mai pleacă de pe el decât omorât de Băsescu? (De ce oare numai de Băsescu, de ce nu şi de altcineva? Care e fondul psihanalitic al acestei relaţii? Ură şi iubire fără margini? Băsescu e, pentru crin, masculul alfa?)

Locul II: victor paul dobre
care după ce face nefăcuta, îşi dă viteaz şi demn demisia pentru a scăpa de  "anumite presiuni" cărora tocmai le dăduse curs.

Locul III: (aproape permanent, alături de oricare alt vremelnic ocupant) radu mazăre
un bufon mai mititel (care şi-a us păr pe el), de provincie, care tot ţopăie şi ne face cu mâna de lângă barosanii zilei ca să-l vedem şi pe el. Ultima dată ne-a adus, conform declaraţiilor personale, 25 de manechine cu buletinul în chiloţi - viril cum îl ştim, suntem siguri că l-a verificat el înainte şi şi-a pus şi ştampila "votat" cât l-a ţinut cerneala - şi care aveau voie să se ducă la plajă numai după ce votau "DA". Pentru răuvoitori, precizăm: evident că pentru destituire. Căci pentru instituire, ştiu fetele mai bine şi nu e nevoie să le mâne cineva de la spate.

ion iliescu cu degetul în sus (reluare a unui text potrivit momentului)

 
   MEDIAFAX FOTO - Andreea ALEXANDRU       

După cum am precizat şi în titlu, acest material este reluarea a unei serii de trei postări mai vechi despre ion iliescu. Le reiau nu pentru a mă "cita", ci pentru că ele, deşi scrise anii trecuţi, sunt la fel de actuale şi ne ajută să înţelegem ce se întâmplă acum.

(I)
          În mai toate fotografiile şi filmările, ion iliescu, apare cu degetul în sus.
          În fiecare zi, ion iliescu, cu degetul în sus, ne spune ceva.
          ion iliescu, ca un coşmar.       
          Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că, pe Pământ, răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.
           Seminţele comunismului - ca manifestare a răului - nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.

           ion iliescu
      
           ion iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
           ion iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie - căreia nu-i mai spune proletară, dar care sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanipsdi -ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii. De exemplu, duşmanii Moscovei. Chiar dacă el nu o spune aşa.
           ion iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Aruncă la gunoi telegramele wikileaks care, după el, nu sunt decât nişte bârfe (Vă mai amintiţi to'arăşu cu ce plăcere ascultau bârfe băieţii noştrii de încredere, miliţienii, securiştii şi activiştii de partid?). Ne bagă şi ne scoate din criză. Criză de care e de vină doar prezentul lui Băsescu nu şi trecutul lui. Le ştie pe toate dar nu le spune cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui ceauşescu, nu-i aşa to'arăşu?)
           
           Lui ion iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
           ion iliescu nu şi-a cerut iertare.
           ion iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului ceauşescu, care a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat la începuturile din ’90.
           Pentru ion iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia care le-au păţit o meritau.
           ion iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 30 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
           Şi tot ca în filme, ion iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
           Pentru că ion iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.   
         
 (II)
         De ce m-am trezit să scriu acum despre ion iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
          Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
           Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
           Statul mafiotizat de acolo vine.
           Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
           Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
           Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
           Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
           Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
           Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
           Nu ion iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost cel dintâi, a fost fruntea, mintea, îndrumătorul,  conducătorul, apoi simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
          Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
           Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
           A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
            Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre ion iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
           Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, ion iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
           Dar ion iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
           ion iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, ion iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
           Chiar după ce va muri, ion iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care ion iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
           ion iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. ion iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut înapoi în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

(III)
       Erată: activist, nu comunist. Sau, ambele.
       Trebuie să fac o mărturisire: am greşit faţă de ion iliescu.
       Am greşit atunci când am spus despre ion iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de personaj cu idealuri - chiar dacă strâmbe - un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie a distrugerii.
        Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
        Mi-am înţeles greşeala nu cu mult timp în urmă, într-o zi în care, după o şedinţă iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui ion iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: ion iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, ion iliescu a rămas tot un activist comunist, un funcţionar credincios şi devotat partidului; ieri, celui comunist, azi, celui capitalist. Nu contează ideile, ci structurile. Nu contează rezultatele sociale, ci binele partidului, adică al oamenilor lui. ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
        Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, ion iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
        Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
        Dar, chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, ion iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată când a avut o critică internă, a avut-o doar pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu "maselor largi populare", nu viitorului lor.
        Aruncat de ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
        Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
        Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).
       Nu are acelaşi principii ca cel comunist? Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi, dacă se poate, la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
       Pe de altă parte, ideea că psd-ul (şi asemeni lui toate celelalte partide) nu a funcţionat şi nu funcţionează după cerinţele comuniste este şi ea falsă; în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist român).

Ion Iliescu - un zombi care bântuie România

      Ion Iliescu, această mumie malefică, acest zombie al unei lumi pe care mulţi o credeau trecută, bântuie iar vioi prezentul şi mai ales viitorul României simţindu-se pesemne ca acasă în realitatea pe care "copiii" lui, ai Moscovei şi ai mafiei au croşetat-o.
      Căci  ce altceva aş mai putea spune despre acest vulcan nesfârşit de noroi, rău, ură, resentiment, ticăloşie, minciună, falsitate, abuz, adorator al legii "cum vrea muşchii mei", criminal - şi nu mă refer numai la morţii revoluţiei, ci la toţi morţii comunismului şi post -comunismului iliescenist, la morţii vii cărora li s-a distrus viitorul, la morţii vii cărora li s-a distrus conştiinţa, la morţii vii cărora li s-a distrus sufletul, atunci şi acum, după 1990, la copiii morţi de dorul părinţilor din cauza realităţii construite pe care Ion Iliescu şi slugile şi stăpânii lui au fabricat-o pentru România, la oceanul de suferinţă care s-a perpetuat şi care ameninţă acum să se reîntoarcă şi mai teribilă, şi mai pustiitoare şi mai corozivă şi mai otrăvitoare.
      Ion Iliescu vorbeşte din nou; Ion Iliescu dă indicaţii; Ion Iliescu stabileşte adevărul; Ion Iliescu judecă, ameninţă; Ion Iliescu scuipă; Ion Iliescu aruncă picioasă şi foc; Ion Iliescu urlă ca un câine turbat; Ion Iliescu, înoată viril în acvariul fărădelegii pe care încearcă USL-ul să o impună ca unică lege în România.
      Ion Iliescu, un zombie care a ieşit la lumină şi ne ameninţă cu transformarea tuturor - nu numai a celor vrăjiţi de duhurile rele de la Antene şi de la Realitatea - în aceleaşi fiinţe ale întunericului şi frigului veşnic.
      Despre Ion Iliescu am scris mai demult două texte mai lungi (care pot fi găsite în postările din trecut): rămân la aceeaşi idee: Ion Iliescu nu este şi nu a fost un comunist, ci un activist. Un soldat credincios al partidului, apoi un şef apărător al unui partid al crimei, terorii, bunului plac, fărădelegii. Ori, între activist şi şef de astfel de partid şi membru şi apoi naş al mafiei nu este în cele din urmă nicio diferenţă.

Proştii lor (adică, ei) sunt mai proşti decât ai noştri (adică, noi)

Tuturor celor care se întreabă: Voi ne credeţi proşti? sau Ei ne cred proşti? le răspund:

Da, ei ne cred proşti.
Dar ... ei da, există şi un dar salvator.
Deci: 
Dar cât de prost trebuie să fii (şi fudul, că e mare cheltuială cu această "virtute") ca să crezi că ceilalţi (duşmanii, în concepţia lor) sunt mai proşti decât sunt ei cu adevărat (şi, hai să o recunoaştem, adesea suntem destul de proşti) şi mult mai proşti decât tine?
Proşti, comunişti declasaţi, nazişti reşapaţi, infractori deghizaţi în politicieni.

Criza, usl-ul și Edmund Burke

Lumea noastră pare, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină: omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor.

De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă.

Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd.

Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel.

Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare.

Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu.

În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.”

Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului.

Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi. Uneori simt că nu mai am suflu; uneori simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că nu mai am logică; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urâ şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvinte. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei.

E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem Cuvântul.

Sondajul CURS: Băsescu, jupânul Opoziţiei

       Sondajul CURS ne arată ceea ce prevăzusem în diverse analize anterioare: că USLul are meritate motive de îngrijorare - şi de aici, de dezbinare şi de rupere (cel mai târziu după alegerile locale) - iar PDLul are nemeritate motive de bucurie. Dar înainte de a argumenta de ce, o remarcă: sondajul este - parcă şi primul - care ne  dezvăluie ceea ce ştia toată lumea, mai puţin Ponta şi Antonescu, că,  USL-ul s-a făcut degeaba; sau nu chiar degeaba, ci pentru pierderea lor şi pentru câştigul lui Voiculescu, care, dacă alianţa nu sare în aer până atunci, va putea să-şi frece din nou, din când în când, posteriorul de scaunele de la Senat; 59%, cu cât este evaluată electoral alianţa socialistă, este mai puţin decât aveau împreună PSD şi PNL înainte de încheierea ei, ca să nu mai luăm în calcul şi 1% al PCului, care la caşcaval va primi însă circa 4%. Şi ca să nu vorbim nici de faptul că raportul dintre PSD şi PNL, ca opţiune de vot, a scăzut de la 1,8 la 1,6. Nimic tragic, deocamdată, doar un alt motiv de iritare.
        Din datele care ne-au fost puse până acum la dispoziţie, în susţinerea afirmaţiei de la început, am următoarele 5 argumente principale:
  
       1. Stagnarea, chiar refluxul, alianţei comparativ cu, de exemplu, un an în urmă. O complicată problemă de suflu a votanţilor alianţei.
  
       2. Mascarea, de către repondent, a opţiunii sale reale în condiţiile în care aceasta se referă la un om, un grup sau un partid diabolizat în mass-media şi într-o mare parte a societăţii, de obicei cu reprezentanţi şi cu reprezentaţii foarte vocale. Au fost mai multe astfel de situaţii în care repondenţii au deformat datele sondajelor din motivul arătat mai sus, dar pe locul unu se situează fără doar şi poate scorul de circa 28% al PRM-ului din anul 2000, mult peste toate evaluările anterioare. Efectul respectiv sporeşte în cazul unei chestionări faţă în faţă, după cum este şi cazul acestui sondaj, în comparaţie cu cea prin telefon. O bună temă de meditaţie.

       3. Numărul destul de mare de nehotărâţi, ceea ce arată că suntem, încă departe de aceea radicalizare totală a taberelor şi fractură politică a societăţii româneşti atât de clamată de analiştii de serviciu de la televiziunile mogulare şi de politicienii din opoziţie. Şi printre cei de aici funcţionează fenomenul de mai sus - pentru a nu minţi oamenii spun, de exemplu, că nu s-au hotărât. Apoi contează şi ce se întâmplă în economie în continuare. Încă o meditaţie.

       4. Românii de afară. Nu am date în acest sens, dar cu atât mai mult cu cât sondajul s-a făcut faţă în faţă, mi-e greu să cred că i-a luat în calcul şi pe românii din afară, ceea ce poate schimba semnificativ situaţia, chiar şi în cazul unui sistem de vot ca acela din 2009. Dar dacă coaliţia reuşeşte să treacă votul prin corespondenţă, care convine şi UDMR-ului? Iată cum se naşte o problemă!

     5. Timpul lucrează de acum - dacă lumea nu o ia din nou la vale, astfel încât să ne înfunde şi pe noi - în favoarea PDL-ului. Mai avem, dacă alegerile se ţin la termen şi nu sunt cumva decalate cu şase luni, 1 an şi opt luni, adică 20 de luni. Dacă îngheţarea declinului continuă şi trece în anunţata timidă, apoi mai vioaie creştere economică, dacă sunt condiţii pentru a lua şi alte măsuri - în afara codului muncii - care să-i favorizeze pe angajatori şi să-i motiveze pe investitori, deci dacă va fi o ofertă semnificativă de noi locuri de muncă, dacă se vor mai repara găurile bugetelor personale din preaplinul bugetului naţional şi aşa mai departe, chiar şi fără creşteri de salarii şi pensii ca în precedenţii ani electorali, sunt toate şansele ca în noiembrie 2012 să avem un cu totul alt tablou decât cel pe care îl oferă acest sondaj  timpuriu care, să nu uităm să reamintim, aşa cum fac şi instituţiile specializate reflectă opţiunea momentului, adică a duminicii, să zicem, viitoare. Şi, completăm noi, după cum am arătat mai sus, nici pe acea foarte precis, dar asta nu din vina sociologilor.
  
       Aşa că titlurile şi discuţiile de genul "am aflat cine ne va conduce din 2012" sunt deocamdată pentru uzul activiştilor din cele trei partide şi nici atât. Am aflat în schimb, după cum spuneam la început, că Ponta şi Antonescu au de ce să fie îngrijoraţi. Şi că, probabil, fruntaşii, baronii şi mogulii PDL şi toţi protejaţii lor vor avea de ce să se alinieze pentru a săruta mâna lui Băsescu care le-a fost încă odată jupân meştericilor, gen Costel din reclame, din PSD, PNL şi PC.