Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (III)

În al patrulea rând, conservatorii se lasă conduși de principiul prudenței. Burke este de aceeași părere cu Platon că, pentru omul de stat, prudența este șefă între virtuți. Fiecare măsură publică trebuie să fie judecată prin prisma probabilelor ei consecințe pe termen lung, și nu numai după trecătoarele avantaje sau popularitate. Conservatorii spun despre liberali și despre radicali că sunt imprudenți: pentru că se aruncă asupra obiectivelor lor fără să acorde atenție riscurilor unor noi abuzuri mai rele decât relele pe care speră să le înlăture. După cum a spus John Randolph of Roanoke, Providenţa divină se mişcă încet, dar diavolul se grăbeşte întotdeauna. Societatea umană fiind complexă, remediile nu pot să fie simple, dacă vrem ca ele să fie şi eficiente. Conservatorul declară că el acţionează numai după suficientă reflecţie, timp în care a cântărit cu grijă consecinţele. Reformele bruşte şi necugetate sunt la fel de periculoase ca tăieturile chirurgicale bruşte şi necugetate.

În al cincilea rând, conservatorii sunt atenţi la principiul varietăţii. Ei se simt legaţi de complexitatea proliferantă a instituţiilor sociale şi modurilor de viaţă stabilite cu mult timp în urmă, atât de deosebite de uniformitatea îngustă şi egalitarismul paralizant al sistemelor radicale. Pentru păstrarea unei diversităţi sănătoase în orice civilizaţie, trebuie să supravieţuiască ordine şi clase, diferenţe de condiţie materială şi multe alte feluri de inegalitate. Singurele forme adevărate de egalitate sunt egalitatea Judecăţii de Apoi şi egalitatea în faţa unui tribunal; toate celelalte încercări de nivelare trebuie să conducă, în cel mai bun caz, la stagnare socială. Societatea are nevoie de o conducere corectă şi capabilă; şi dacă diferenţele naturale şi instituţionale sunt distruse, curând un tiran sau o ceată de mizeri oligarhi vor crea noi forme de inegalitate.

În al şaselea rând, conservatorii sunt disciplinaţi de principiul lor de imperfecţiune. Natura umană suferă în mod iremediabil din cauza unor greşeli grave, conservatorii ştiu acest lucru. Omul fiind imperfect, niciodată nu va putea fi creată o ordine socială perfectă. Din cauza neliniştii omeneşti, omenirea s-ar revolta împoptriva oricărei dominări utopice şi ar izbucni din nou într-o nemulţumire violentă – sau altfel va muri de plictiseală. A urmări Utopia este tot una cu a sfârşi într-un dezastru, spun conservatorii: noi nu suntem făcuţi pentru lucruri perfecte. Tot ceea ce putem aştepta în mod rezonabil este o ordine suportabilă, o societate echitabilă şi liberă, în care vor continua să se ascundă unele rele, nedreptăţi şi suferinţe. Prin atenţia potrivită acordată reformelor prudente, noi putem păstra şi îmbunătăţi această ordine suportabilă. Dar dacă vechile instituţii şi garanţiile morale ale unei naţiuni sunt neglijate, atunci impulsul anarchic din umanitate se dezlănţuie: “ceremonia inocenţei este stricată”. Ideologii care promit perfecţiunea omului şi a societăţii au transformat o mare parte a lumii secolului douăzeci într-un iad pământean.
 
În al şaptelea rând, conservatorii sunt convinşi că libertatea şi proprietatea sunt strâns legate. Separă proprietatea de posesia privată şi Leviatanul va deveni stăpân peste toate. Pe fundamentul proprietăţii private s-au construit mari civilizaţii. Cu cât este mai răspândită posesiunea proprietăţii private, cu atât mai stabil şi productiv este poporul. Conservatorii susţin că nivelarea economică nu înseamnă progres economic. A primi şi a cheltui nu sunt idealurile supreme ale existenţei umane; dar o bază economică solidă pentru persoană, pentru familie şi pentru popor este mult de dorit.

Sir Henry Maine, în a sa Comunităţile săteşti, pune cu tărie cazul proprietăţii private ca deosebită de proprietatea colectivă: “Nimeni nu are libertatea de a ataca mai multe prorietăţi şi în acelaşi timnp să afirme că pune preţ pe civilizaţie. Istoriile celor două nu pot să fie desfăcute una de cealaltă.” Pentru că instituţia mai multor proprietăţi – adică, proprietatea privată – a fost un instrument puternic în a-i învăţa pe bărbaţi şi pe femei responsabilitatea, în a le furniza motive de integritate, de a susţine cultura generală, de a ridica omenirea deasupra nivelului unei simple corvoade, de a asigura tihna de a gândi şi libertatea de a acţiona. De a fi în stare să te bucuri de fructele muncii tale; de a fi capabil să vezi munca ta făcută permanent; pentru a putea să-ţi laşi moştenire proprietatea uzrmaşilor tăi; de a fi capabil de ridicare de la starea chinuitoarei sărăcii la siguranţa împlinirii de durată; de a avea ceva care este cu adevărat al tău – acestea sunt avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaşte că posesia proprietăţii îi stabileşte posesorului anumite îndatoriri; el acceptă aceste obligaţii morale şi juridice cu seninătate.  Va urma.

Traducere: Paul Ghiţiu