Se afișează postările cu eticheta colonie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta colonie. Afișați toate postările

miercuri, 4 decembrie 2019

Dragi Români... Vă vor şterge şi din memoria omenirii!

Libia azi, România mâine
Textul care urmează îi aparţine lui Dan Diaconu, care l-a postat pe pagina sa de FB. L-am preluat în această formă pentru a-l putea transmite şi celor care nu au cont de FB. Căci este exact ceea ce ni se va întâmpla în următorii ani. Ce am putea face pentru a ne salva măcar viitorul de după? Voi reveni într-un text personal.
Înainte de a vă întreba într-un viitor foarte apropiat „de ce s-a ajuns aici?” vă voi spune câteva lucruri care-au fost date intenţionat uitării. Cu toate că evenimentele s-au petrecut sub ochii voştri, i-aţi închis ostentativ sau v-au fost închişi. Oricum, puţin contează asta. Important e rezultatul.
Îl mai ţineţi minte pe Gaddafi? Dacă sunteţi dintre cei mai tineri, probabil îl cunoaşteţi sub apelativul de „terorist”, „tiran”, „dictator” s.a.m.d. A fost preşedintele Libiei, apărut într-o perioadă tulbure. A fost omul care a reuşit ceea ce era considerat imposibilul într-o ţară africană şi musulmană. Oricare dintre teoreticienii fini de prin birourile capitonate, nu riscă să asocieze religia musulmană cu Africa deoarece se tem să nu cumva să le explodeze ceva prin birou. Aveţi idee cum arăta Libia lui Gaddafi?
În primul rând femeile aveau toată libertatea posibilă. Nu trebuiau să poarte nici văl, nici burka, nu trebuiau să se acopere sau să se descopere. Totul era la libera alegere a femeii. Apoi, în ceea ce priveşte învăţământul şi sănătatea, absolut totul era gratuit. Fără „fonduri ale clasei”, fără „cadouri pentru profesori sau doctori”, fără alte subterfugii. Totul era gratuit şi perfect funcţional. Mă rog, mai erau accidente, dar e normal la nivel de ţară. Oricum, cert e că atât profesorii cât şi medicii erau mândri de meseriile lor, fiind respectaţi atât de comunitate, cât şi de statul care gestiona ambele sisteme. Tinerii căsătoriţi primeau din partea statului echivalentul a 50 000$ pentru a-şi cumpăra o casă. De altfel, Libia a fost singura ţară din lume care a introdus dreptul de a avea o locuinţă între drepturile fundamentale ale cetăţenilor săi. Evident, în Libia nu existau boschetari. Întrucât era un producător de petrol, pentru cetăţenii săi preţul carburantului era blocat la 0.14$/litru. Fără variaţii determinate de preţul mondial al petrolului sau alte artificii. Întrucât petrolul se extrăgea de pe teritoriul libian, preţul său era blocat.
Mâncarea nu lipsea de pe masa niciunui libian. Probabil existau şi excepţii, însă, conform FAO, rata subnutriţiei era sub 5% în Libia. În ceea ce priveşte nivelul de viaţă, din punctul de vedere al Human Development Index(care oricum era manipulat de „băieţii buni”) ţara era deasupra a două treimi dintre naţiunile lumii. Ca să mai facem o paralelă, voi specifica încă un element: Libia nu avea datorii externe. Mai mult, Gaddafi făcuse un Fond Naţional de Rezervă care, la căderea sa, avea active de nu mai puţin de 150 mld. $. Şi, ca să înţelegeţi cât de rău era „tiranul”, acesta privatizase întreaga rezervă de petrol a Libiei. Dar nu către vreun investitor străin suspect, cum a fost cazul nostru, ci către cetăţenii ţării. Iniţial aceştia urmau să primească o sumă de 21 000$ fiecare, urmând ca, treptat, să-şi ia fiecare „dividendul” din exploatarea petrolului. O să mai amintesc încă un element: Gaddafi reuşise să facă cel mai mare proiect de irigaţii din istorie, GMR(Great Man-Made River) care a asigurat alimentarea cu apă a întregii ţări.
Pentru toate acestea, pentru că ştia câte ceva mai mult despre şpăgile învârtite de „partenerii europeni” şi pentru că, suplimentar, începuse să facă planurile pentru emiterea unei monede trans-africane acoperite integral în aur, Libia a fost atacată de NATO(în frunte cu Franţa al cărei preşedinte de-atunci luase şpagă de la Gaddafi) şi redusă la tăcere. Însă adevăratul criminal a fost propriul său popor. Nu doar că l-au omorât ca pe un câine, dar i-au mai şi expus cadavrul timp de o săptămână într-un mall, probabil cel mai grotesc spectacol oferit de lumea de azi.
Poate vă întrebaţi cum e acum în Libia, că doar a dat democraţia peste ei. În primul rând ţara e absolut devastată, se dau lupte ziua-n amiaza mare între diversele facţiuni tribale, iar foametea a devenit o realitate. Fondul de rezervă al lui Gaddafi e sub un control incert şi, încet şi sigur, e golit de profesioniştii din domeniu. Petrolul libian a ajuns sub controlul marilor câini internaţionali: francezi, englezi şi, desigur, americani. Preţul combustibilului a explodat, iar sistemul de sănătate - cel care mai există - e privat. N-ai bani, suferi! Despre învăţământ nu mai amintesc. Se face pe unde-apuci, dacă-ţi mai arde întrucât prima luptă care se să e cea cu foametea.
Probabil şi libienii se întreabă acum cu disperare, cum de au fost toate acestea posibile? Uite-aşa, luând de bun tot ce vine de la criminalii profesionişti. Naivitatea - ca să nu-i spun prostia - se plăteşte greu. Dacă faceţi paralele între noi şi ei, sunteţi tentaţi să staţi liniştiţi pe moment. La noi abia acum se creionează întreg genocidul asupra ţării. Ne îndatorăm fără nicio justificare, cumpărăm arme nefuncţionale şi depăşite tehnic plătind ca la curve, cu banii înainte, vedem toate aceste abuzuri, dar luăm poziţia ghiocelului. Tocmai ce s-a statutat că singurul serviciu medical pe care-l veţi primi gratuit este cel de urgenţă. Adică acolo unde-ţi fac un calmant şi-ţi dau o trimitere. Pentru restul va trebui să plătiţi. Petrolul nu vă mai aparţine, gazele din Marea Neagră au fosta date pe gratis. V-a mai rămas şi vouă ceva: lista infinită de taxe pe care trebuie să le plătiţi statului sau monopoliştilor cărora statul le-a dat liber la jaf(societăţi de asigurări, bănci, tutun, etc.). În timpul ăsta ardelenilor li se suflă dulce în urechi „gând de autonomie”. De ce? Ca să stârnească haosul, să declanşeze nebunia. Deoarece din nebunia popoarelor profită ei.
Ăsta e abia începutul. Nu vă culcaţi pe-o ureche: va fi şi mai rău. Vă vor introduce taxe insuportabile pe case, în timp ce „din raţiuni sociale” vor proteja marii proprietari de imobile. Vă vor zdrobi şi nu se vor opri nici atunci. Nici când veţi dispărea fizic nu le va fi îndeajuns. Se vor zbate să vă şteargă şi din memoria omenirii.
Vă reamintesc un lucru simplu: la 1 Decembrie doar un singur om a avut curajul să-i strige Plăvanului ce-a avut de strigat. Restul s-au limitat la a-l privi bovin. Dacă nu cumva l-or fi dat pe bietul om pe mâna securiştilor. Asta e atitudinea care vă inculpă, care vă va condamana până la urmă la fel ca pe libieni. Treziţi-vă până nu va fi prea târziu!

marți, 15 octombrie 2019

Românii nu sunt laşi! Nici leneşi!



Una dintre cele două teze care sunt invocate pentru a argumenta faptul “că avem conducătorii pe care îi merităm” este aceea a laşităţii, lenei, neimplicării, toate caracteristice românului.
Cum nu o împărtăşesc, voi căuta să aduc, în cele ce urmează,  acestei opinii induse dinspre centrele care ne vor aşa, unele corecţii, cred eu, absolut necesare oricărei perspective asupra luptei anti-sistem. Şi prima este chiar
sistemul
care funcţionează ca un organism extrem de vital şi de agresiv împotriva persoanei, ale cărei drepturi, ce decurg din morală şi sunt proclamate în chiar fundamentele juridice ale sistemului, îi sunt acesteia negate şi deci refuzate, rămânând astfel simple declaraţii exterioare funcţionării acestuia.
Infractorii din politică, infractorii din administraţie şi mafia afacerilor şi a străzii s-au integrat, supunându-şi sistemul. S-a făcut astfel trecerea de la mafioţii dispersaţi ca grupuri separate ale mafiei anilor ’90, care a parazitat şi hăcuit proprietatea comună, la cea de sistem de astăzi. Grupurile profesionale din structura statului funcţionează ca nişte caste închise care văd în cetăţean şi drepturile lui un duşman şi o sumă de ameninţări; tagma politicienilor, a magistraţilor, a poliţiştilor, a funcţionarilor publici sunt cele mai puternice, mai agresive şi mai bine închegate în interior dar şi între ele. Integrate cu toatele în crima organizată stăpânesc totul şi resping orice le-ar putea afecta status quo -ul. Regulile lor sunt: nedreptatea, minciuna, domnia bunului plac, a interesului personal şi de castă.
Prinşi în gheara mafiei globaliste
Dar mai importantă decât defectele românilor a fost pilotarea, conducerea din afara ţării a acestor procese. O pilotare mult timp nebănuită, ba acceptată ca fiind spre binele României, pe care astăzi o descoperim deosebit de agresivă, totalitară, făţişă, în impunerea statutului de colonie. Românilor le-a mai rămas doar dreptul de a lua act de hotărârile şi jocurilor stăpânilor internaţionali şi de a le pune în practică. Mult mai intruzivă şi intolerantă decât dominaţia sovietică - după mijlocul anilor '50 statele socialiste îşi vedeau destul de liniştite de ale lor, iar partidele comuniste locale îşi alegeau liderii şi politicile după capul celor de acasă (cum altfel ar fi fost posibil un Ceauşescu) - mafia financiar-bancară globalistă ia în stăpânire pământul ţării, economia şi destinele românilor, pe care îi tratează ca pe nişte sclavi.
Ce poate deci face omul obişnuit pentru a corecta sistemul - şi las deoparte această stăpânire externă care face imposibilă orice altă modificare în afara celei dorite de ea? Să trimită sesizări la instituţii; să reclame ierarhic personajele şi instituţiile implicate; să propună soluţii; să ceară informaţii acestora; să deschidă acţiuni în justiţie; să se asocieze, pentru ca lupta sa să fie mai eficientă; să aducă situaţia respectivă în presă; să sesizeze organisme internaţionale.
Dar, de exemplu, lupta în justiţie cu personaje care ţin de lumea interlopă, de sistem, sau pur şi simplu cu oameni cu bani şi/sau relaţii, este aproape fără nicio speranţă: de la poliţiştii care pregătesc dosarul, trecând prin procurori şi judecători până la Curtea Supremă, omul obişnuit, fără poziţie, bani sau relaţii, nu prea are nicio şansă. Şi chiar şi aşa: cel care e mai tare ia totul. În plus riscă represalii. Nu o dată s-a ajuns chiar la situaţia în care reclamantul – cu toată dreptatea din lume – să fie cel pedepsit. Şansele de câştig sunt extrem de reduse.
Timpul şi resursele
Această luptă se poate întinde, şi de obicei se întinde, pe mulţi ani. De fapt, pentru trânta cu nedreptatea nu-ţi ajunge nici toată viaţa, ca să nu mai vorbim de necesităţile financiare. Adesea cei care se încăpăţânează să meargă mai departe ajung să îşi neglijeze familiile, să le afecteze existenţa zilnică. Ei ajung chiar să fie părăsiţi de ceilalţi şi priviţi ca nişte ciudaţi. Pentru că, chiar dacă punctual au nemulţumiri
celor mai mulţi această stare le convine
Şi vorbesc în primul rând despre cei din sistem si de familiile lor, dar şi despre mulţi din afara sistemului care beneficiază de rudenia, legătura, relaţia infracţională cu aceştia, sau pur şi simplu aspiră la a le lua locul.
John, Pierre şi Hans
Chiar şi acolo unde drepturile individuale au părut mult timp că sunt foarte bine apărate, la această situaţie nu s-a ajuns ca urmare a reacţiilor antisistem ale populaţiei, cît ca urmare a unei politici de vrăjire a lumii, de adormire a conştiinţelor şi a instictului de conservare pentru când va veni momentul impunerii noii ordini sclavagiste. 
Nicio revoluţie nu a fost făcută de popor şi niciodată în mod spontan. Întotdeauna a existat un nucleu format din personaje cu resurse care au pus-o în pagină şi i-au implicat şi pe alţii, puţin în raport cu întreaga populaţie, dar organizaţi şi uniţi, ceea ce a fost de cea mai mare importanţă.
Nici transformările zise “democratice” ale secolului trecut nu au venit altfel. John sau Pierre sau Hans au câştigat în măsura în care au existat interese ca să existe un sistem în care ei să poată câştiga. Dar şi acolo ultimii ani au adus o restrângere progresivă a drepturilor individuale, la dezvăluirea unei realităţi întru totul asemănătoare celei de la noi (care a fost, fără să ştim, model pentru construcţia de aici) şi la o perspectivă întunecată. Am intrat în faza în care abandonarea democraţiei, care şi-a jucat rolul de vrăjire a oamenilor, este declarată deschis.
Românii nu sunt laşi
Căci câte alte popoare se pot mândri cu un trecut de multe milenii? Un popor laş, niciodată.
Şi unde în altă parte rezistenţa armată anticomunistă, ajutată de populaţie, a mai durat până către anii ’60? În timp ce unii dintre cei care astăzi ne dau lecţii de democraţie, civism, drepturile omului, dragostea adevărului şi a dreptăţii etc., ne incitau de la Viena să rezistăm până vor veni ei să ne scape de sub comunism – ştiind foarte bine că nu vor veni pentru că Europa fusese împărţită între bandele mafiote internaţionale – românii luptau şi mureau în munţi, erau torturaţi şi mureau în puşcării, cădeau seceraţi în deltă sau la canal.
Omul nou
Statul comunist s-a dus, însă el ne-a lăsat producţia de masă a omului nou, încă nefinisat, dar cu caracteristica dominantă, despărţirea de Dumnezeu, deja implantată adânc în trupul naţiei. Acelaşi lucru s-a petrecut, pe altă cale, în Occident. Este omul  pe care îl regăsim în sistem, în crima organizată cât şi în cei mai mulţi dintre noi. Poate în noi toţi. Pentru că unii s-au îmbolnăvit atunci, iar altora, tinerei generaţii, boala le-a fost transmisă. Unii sunt de necorectat, cu alţii se mai poate lucra.
Românii nu sunt nici laşi, nici leneşi (cu excepţiile de rigoare);  unde s-a mai văzut ca o armată de peste 4 milioane de oameni să emigreze şi să muncească pentru a trăi mai bine (e adevărat, un ideal îndoielnic şi iluzoriu pentru cei mai mulţi dintre cei ce au decis să şi rămână acolo, din motive de viitor extrem de problematic)?
Nu suntem laşi; poate doar rătăciţi de Dumnezeu, manipulaţi, oportunişti, egoişti, bolnavi de lumesc. Ca peste tot.
(Va urma)



vineri, 14 iunie 2019

Emigraţia românească, ca armă a celor ce vor dispariţia românilor ca neam şi dezmembrarea României


Deşi emigraţia românească trăieşte, munceşte, naşte, moare, mănâncă, doarme, se distrează în Italia, Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie etc., nu aflăm nimic depre ce părere are ea despre Salvini, Macron, May şi Brexit, Merkel, Pedro Sanchez. Despre globalizare, integrarea UE sau suveranism. Despre vestele galbene. Despre situaţiile politice interne din aceste state. Nici despre islamizarea Europei, sau despre relaţiile acesteia cu SUA, Rusia, Turcia. Emigraţia românească trăieşte acolo ca şi cum nu ar exista.
Dar iată că ea există când e vorba de România (veţi zice normal), despre care se informează cu câte ceva de la televiziunile, recunoscute peste tot, mincinoase şi din gură în gură; dar nu din viaţa de zi cu zi. Aflăm astfel de la o vreme că emigraţia românească are păreri, poziţii, judecăţi asupra situaţiei din România, vrea una sau alta şi întreprinde şi acţiuni – de exemplu, mitinguri pentru dărâmarea guvernelor. În principiu, nimic rău, iarăşi normal, atât timp cât trompetele care ne transmit aceste păreri şi organizatorii acţiunilor nu ar fi figuri dubioase din societatea civilă, organizaţii finanţate de diverse reţele ca Soros, USAID, Departamentul de Stat (recunoscute pentru manipularea grosolană, loviturile de stat şi confruntările sângeroase din diverse ţări) şi televiziunile, cum ştim, mincinoase. Nimic nu ne dovedeşte că majoritatea emigraţiei româneşti are o părere sau alta. Şi atunci avem o problemă, una gravă, asupra căreia voi reveni mai târziu.
Cele ce urmează nu se adresează emigranţilor, ci celor de aici, care, conştient sau inconştient, se lasă manevraţi de o anumită punere în ecuaţie a temei emigraţiei în dauna ţării. Ca să nu pierdem vremea (deşi, la câtă opacitate este acum în oameni, greu de crezut că nu se va întâmpla) cu discuţii sterile şi nesfârşite despre mine şi ideile mele, vă propun:
Următorul exemplu simplu de înţeles: Nişte părinţi au zece copii; doi dintre ei cresc şi pleacă în lume, ceilalţi rămân în grija părinţilor. Cei care au plecat sunt în continuare parte din familie, legăturile nu pot fi şterse, orice ar fi, niciodată, dar ei sunt de acum pe picioarele lor şi va trebui să se îngrijească de propriile familii. De familia de origine se îngrijesc părinţii.
Următoarea declaraţie: Cei plecaţi, buni sau răi, cu drag de România sau nu, rămân aproapele meu, prietenii mei, fraţii mei, îi iubesc, sufăr şi mă bucur cu şi pentru ei, le doresc tot binele posibil, dar, eu aici trăind, sunt pe poziţia unui părinte care trebuie să aibă grijă de cei rămaşi în ograda lui. Am rude apropiate şi îndepărtate, prieteni şi cunoscuţi plecaţi; unii înainte de 1989, alţii după. Dacă înainte acceptam plecarea ca o evadare, o şansă de a trăi şi de a te împlini în libertate (vedem acum cam câtă!), după 1989 m-a durut şi mă doare sufletul pentru fiecare plecat.
 Şi următoarea relatare: În 1981 mi-am depus cererea de emigrare în SUA. Pentru cei de sub 50 de ani e greu de înţeles cam ce însemna să faci o astfel de cerere în plin regim comunist, care părea definitiv şi revocabil. În 1983, fără nicio presiune din afară, ca urmare a unor încurajări că am ceva har în a scrie – literatură, evident – printre care şi de la cel mai apreciat critic al perioadei, Nicolae Manolescu, am decis să rămân şi să scriu, pentru ca prin scris să-i trezesc şi pe alţii din jurul meu. La fel de greu este  să înţelegi ce însemna să faci o astfel de cerere şi apoi să te răsgândeşti în favoarea unei dizidenţe. În 1984 am fost chemat la miliţie la paşapoarte că să-mi dea spre completare formularele de plecare. Le-am spus că renunţasem, ceea ce şi anunţasem printr-o scrisoare trimisă lor. Ceva ani mai târziu, am primit la serviciu vizita unui personaj din comisia interministerială  pentru aprobarea dosarelor de emigrare, care mi-a spus că în continuare pot să plec oricând şi că aş putea începe chiar o afacere cu care să ajut România (probabil filiera DIE pentru plasare de bani în afaceri). I-am spus şi lui (între timp debutasem cu proză la Cartea Românească) că vreau să rămân, să scriu şi să schimb comunismul.  Nu am să vă povestesc frământările, temerile, angoasele, unor perioade de dinainte de a face pasul spre plecare şi pe urmă înainte de cel de a rămâne. Cele de mai sus le pot dovedi cu extrase din dosarul meu de la securitate.
Mituri, discriminări, manipulări, daune aduse României
Oricum ai privi-o, viata unui emigrant are o componentă tragică: separarea brutală de mediul cunoscut, sclavia pe plantaţiile cu aer condiţionat sau de pe câmpurile agricole ale capitalistului nemilos, adaptarea la alte obiceiuri şi reguli, copii lăsaţi de izbelişte, cu viitorul terminat din cauza traumelor, a lipsei iubirii materne (mai ales), a compensării cu bani a lipsei părinţilor (bani folosiţi pentru mai multă pierdere). Mărturisite sau nu, conştientizate sau nu, în această ecuaţie pulsează extrem de multă suferinţă, durere, traumă adesea irecuperabilă. De aceea despre tema emigraţiei trebuie să vorbim fără patimi, fără a ne lăsa manipulaţi, cu echilibru, dar cu sinceritate. Lozincile, manipulările, exacerbarea unor nemulţumiri, corecte sau prost acumulate, nu folosesc nimănui.
Dezvăluirile despre utilizarea unei părţi a emigraţiei româneşti din Occident, atât la alegerile din 2014 cât şi la cele din 2016, sau recentele europene, ca armă politică de către organizaţii politice, civice şi de informaţii externe în colaborare cu similarele lor româneşti, au adus în spaţiul public o necesară discuţie despre statutul emigraţiei în raport cu ţara mamă. După cum era normal, având în vedere de unde a pornit, discuţia s-a cantonat mai ales pe problema votului. Dar tema relaţiei emigraţie – România este mult mai complexă, iar interesul meu pentru a o aborda nu a pornit atât de la vot, cât, după cum veţi vedea, de la o altă dimensiune a ei.
99 % dintre emigranţii de după 1989 sunt emigranţi economici şi cea mai mare parte dintre ei, exceptând escrocii, leneşii cronici, hoţii şi interlopi mafioţi, muncesc din greu. În cei 1 % intră şi nişte emigranţi vocaţionali, câţiva bolnavi netratabili în ţară. Nu supravieţuirea, ci dorinţa de mai bine, banii mai mulţi,  decât cei absolut necesari, i-au pus pe calea „pribegiei” pe cei mai mulţi. 
Nimic condamnabil, o dorinţă firească. Problema e că devii dependent uşor de bani, vrei mereu mai mulţi şi nu mai judeci decât prin prisma acestui mai mult. În România, în ultimii trei ani au crescut substanţial salariile, chiar şi pe anumite segmente din sectorul privat, mai ales acolo unde există un deficit de forţă de muncă. În învăţământ, care trăieşte încă şi cu suplinitori fără pregătirea necesară, salariile sunt bune. La fel în sănătate. O ofertă de,  pe ansamblu stat-privat, spre 1 milion de locuri de muncă, cu un salariu la, adesea, peste jumătate din cât primesc în Vest şi cu cheltuieli mult mai reduse, căci ar fi acasă, nu îi atrage totuşi pe cei plecaţi. Şi nici combinaţia dintre această posibilitate de câştig, substanţial îmbunătăţită faţă de trecutul îndepărtat sau apropiat, şi dorul de ţară. Sau copiii lăsaţi aici.
Banii trimişi în ţară, bineveniţi pentru că au uşurat viaţa rudelor rămase acasă, s-au întors în cea mai mare parte în Occident şi au sporit acolo dezvoltarea, iar aici inflaţia, prin creşterea consumului nesusţinută de producţie, salarii şi impozite interne.
Ce s-a întâmplat cu cei mai mulţi dintre aceşti bani? S-au cumpărat maşini, electrocasnice, mâncare, produse de uz casnic, haine etc. importate. S-au construit, renovat, extins case, dar şi aici proporţia covârşitoare a cheltuielilor a fost făcută pe materiale, echipamente, aparatură, mobilier, decoraţiuni, dispozitive, aduse din afară. Banii emigranţilor au fost buni, au avut şi ei un aport pozitiv – măcar la supravieţuirea sau viaţa mai bună a rudelor rămase în ţară - dar nu ei au salvat România, ci tot munca celor de aici.
În raport cu cei rămaşi aici, cei plecaţi beneficiază de un tratament de discriminare pozitivă. Doar două exemple.
Cu ei s-au cheltuit bani pentru şcolarizare şi formare profesională, bani al căror număr depinde de nivelul atins: una e să pleci cu 7 clase, alta cu facultatea de medicină. Banii au venit de la noi toţi. Unii rămân aici şi muncesc în continuare şi susţin statul cu banii lor, alţii au plecat sau pleacă cu banii pe care cu toţii i-am băgat în ei şi de ei profită, până la epuizare, moarte sau întoarcere prea târzie, statele în care se stabilesc. Veţi zice: Dreptul lor! Aşa e. Dar....
Vor fi unii (sunt deja), care, după ce au lucrat câţiva ani aici, şi-au petrecut majoritatea perioadei de muncă afară. Apoi vor reveni. În toată această perioadă nu au contribuit la sistemul social şi de sănătate, dar odată reveniţi, vor beneficia, cel puţin de cel de sănătate la fel ca toţi cei care au muncit aici şi au fost aspru impozitaţi. E dreptul lor, nu-i aşa? Poate....
Ştiu că e neplăcut să descoperi ca frate sau soră mai mare că nu mai eşti tu, ci cel mai mic răsfăţatul familiei; dar ăsta e cursul normal al vieţii. Unii emigranţi aşteptă să fie în continuare răsfăţaţi, să facă ţara pentru ei – ei nefăcând nimic pentru ţară, ci tot pentru ei – dar nu se mai poate. Goliciunea motivaţiei că nu au joburi bune în ţară se vede din chiar refuzul de a se întoarce în sectoarele deficitare şi bine plătite. De aceştia se folosesc duşmanii României pentru a crea iluzia unei teme care îi adună pe toţi emigranţii pe o aceeaşi poziţie. Şi nu e aşa; nu e de loc aşa. Dar, prin aceste excepţii, tema prinde, se răspândeşte, are efecte. Iar tema este: îndeplinirea tuturor cererilor şi condiţiilor puse de Occident, recte UE.
Emigraţia ca armă pentru distrugerea neamului şi dezmembrarea ţării
Nu toate cele de mai de sus şi altele conjugate lor mă supără, căci după cum unii ştiţi, alţii puteţi verifica, nu am scris până acum despre emigraţia românească. Nici manevrarea câtorva zeci de mii de emigranţi; în definitiv, în ţară, sunt manevrate milioane. Nu votul lor pentru sau împotrivă.
Supărarea  s-a născut atunci când am constatat că tema emigraţiei ca ansamblu (prezentată ca fiind diaspora, căci sună mai bine, deşi cei mai mulţi care ajung acolo vor să se piardă cât mai repede printre localnici, nu să formeze o adevărată diasporă) a devenit o armă în mâna celor care vor să distrugă România, distrugându-i poporul şi luând-o complet în stăpânire.
Când mi se spune că diaspora susţine una sau alta (deşi e complet neadevărat, emigraţia românescă fiind cele mai puţin organizate), că diaspora vrea asta sau aia, că diaspora şi rudele ei de acasă au alte planuri, în care România nu înseamnă decât o vacă de muls.
Când am constatat că nu mai pot face – eu ca cetăţean, ca politician, ca prim-ministru, ca preşedinte - ce e nevoie pentru a salva România pentru că supăr emigraţia şi pe rudele ei de acasă.
Când mi se spune că România nu-şi poate revendica independenţa în cadrul UE şi, dacă nu i se acordă şi  continuă să primească doar ciocane în cap şi pretenţii de cedare a pământului şi resurselor, nu poate ieşi din UE pentru că: Ce fac emigranţii şi rudele lor dacă, de exemplu, UE ne bagă iar paşapoarte? Păi ce să facă, să-şi ia paşapoarte!
Adică România ar trebui să rămână în UE, indiferent de acţiunile ample de distrugere a sufletului copiilor prin toate ideologiile neo-marxiste (educaţie sexuală, identitate de gen, homosexualitate, pedofilie, eutanasie, avort la orice vârstă a fătului etc.); indiferent dacă economia proprie e aproape nulă şi este luată în stăpânire de corporaţiile internaţionale şi rămânând în UE nu poţi dezvolta o economie proprie; indiferent de faptul că ni se ia pământul de sub picioare, ne sunt decapitate pădurile şi ne sunt confiscaţi munţii. Adică, indiferent de faptul că în UE nu voi putea nici să-mi salvez copiii şi, deci, neamul, nici să fac ceea ce trebuie pentru a mă ridica economic.
Mă întorc la exemplul de la început: părinţii sunt, în final, singurii care pot şi trebuie să decidă cum îşi cresc copiii rămaşi acasă, nu cei care au plecat şi au o altă viaţă. Am mai spus-o: sunt fraţii noştri, îi iubim, le dorim binele, le vom oferi ajutorul, dacă au nevoie, dar din momentul în care au ales să se stabilească în altă ţară, drumurile noastre se despart. Emigraţia poate veni cu sfaturi, ajutoare, participare directă la reconstrucţia României, dar nu poate să ne impună ce şi cum să facem noi aici. Eu sunt cel care trebuie să am grijă de copiii de acasă, de ţară. 
În acest moment, tema „emigraţia românească” a devenit, din păcate, o armă împotriva României. Ticăloşii, care vor să pierim ca neam şi ca ţară, se folosesc din plin de ea. Un partid care ar vrea „să iasă la bătaie” pe bune pentru România este ameninţat cu astfel de lozinci. Ba chiar cu fugărirea, ciomăgirea, omorârea membrilor săi de către unii emigranţi şi rudele lor.
În aceste condiţii, oricât aş deranja pe unii sau pe alţii, personal nu pot lăsa prădătorii, deghizaţi în prieteni şi parteneri europeni, să hăcuiască ţara asta până la dispariţie şi să-i sugă şi ultima picătură de sânge doar pentru altfel le-aşproduce neplăceri şi i-aş supăra pe emigranţi şi pe familiile lor de aici. (Ceea ce de fapt nici nu e adevărat decât în marje periferice.)
Nu pot accepta să fim în continuare jigniţi, furaţi, tâlhăriţi la drumul mare, ciomăgiţi, minţiţi grosolan, pregătiţi pentru a deveni unii străini, alţii sclavi în ţara asta, doar pentru a nu deranja visele materialiste ale unora dintre cei care au părăsit-o, transformaţi în mercenari ai unei cauze îndreptate împotriva României.
Cât despre vot, voi reveni cu un alt text. Deocamdată, foarte simplificat, susţin ideea suspendării dreptului de vot pe perioada în care emigrantul român locuieşte, munceşte, stă majoritatea timpului în străinătate. Când ar trebui să fie atent şi să participe la viaţa politică a ţării gazdă. Măcar pentru faptul că acolo vor trăi copiii lui.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...