Japonia - Apopcalipsa poate fi economică

       Altfel de cum au fost construite aşteptările generale - pentru generaţiile actuale, mai ales prin producţiile cinematografice americane - Apocalipsa nu este un moment ţ în care totul se termină instantaneu, şi nici nu trebuie să fie ca urmare a unui atac cosmic, erupţiei vulcanilor, războiului nuclear. Ea poate să fie lungă, chinuitoare şi, mai ales, economică.
       Veştile economice care vin dinspre Japonia sunt proaste; şi nu cele care se referă la bursă sau la devalorizarea yenului, ci cele care vorbesc despre paralizia (cât de mare, încă nu ştim, dar impresionantă) industriei japoneze, despre sute de miliarde de dolari de exporturi şi importuri care nu se mai fac, despre probleme care privesc aprovizionarea populaţiei. Ţara Soarelui Răsare va fi dată înapoi cu nişte ani. Cu câţi, nimeni nu poate încă să estimeze, ochii fiind aţintiţi asupra problemelor nucleare, care ar putea înrăutăţi totul de mii de ori.
       Toată omenirea va avea însă de suferit. Chiar şi cei care se bucură de acest moment nesperat în care pot să profite şi să se aşeze în locurile lăsate libere de către niponi. Sunt convins că japonezii fac tot ce pot pentru a controla reacţiile în lanţ şi din centralele nucleare şi din economia şi societatea lor. Dar ele există şi trec - au trecut - dincolo de limitele teritoriale şi economice ale ţării. O economie mondială care de-abia îşi revine după criză - despre care nu se ştie încă dacă a trecut, cât a trecut, când se întoarce, cum - nu se poate să nu resimtă impactul. După tsunamiul maritim Japonia a trimis în lume şi un tsunami economic.
       Va avea 3 metri sau 30 de metri, va afecta doar coastele sau va pătrunde în adâncime, vor fi evitate pagubele sau ele vor fi de proporţii, sunt întrebări la care se va răspunde în zilele, săptămânile şi poate anii care urmează.
      Ceea ce este însă clar - să constatăm acest lucru fără nicio satisfacţie, căci el se referă la viaţa a zeci, poate sute de milioane, chiar miliarde de semeni ai noştri - este faptul că în spatele vitezei dată de pofta nemăsurată a capitaliştilor noştri, al aroganţei fără seamăn şi fără baze a progresului, al omului nou care crede în predestinarea lui ca stăpân al Universului, nu e mare lucru. De fapt nu e decât aerul dintr-o bulă de gumă de mestecat.
       Nu am mai avut niciodată până acum imaginea - dar şi senzaţia, care o însoţeşte - unei omeniri aflate în echilibru pe o sârmă al cărui capăt din viitor este pierdut undeva în ceaţă, în timp ce în întunericul gri al spaţiului înconjurător plutesc luminile reci ale reclamelor din neon.
       Ce ar mai fi de spus în cazul în care explodează reactoarele de la Fukushima?