Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)

Cu ceva timp în urmă, bunul meu prieten, Cristi Pantelimon mi-a trimis un text polemic - după cum este foarte clar afirmat din chiar primele lui cuvinte - , cu titlul "Despre slăbiciunea lui Traian Băsescu" pe care l-am publicat pe blogul meu. I-am promis atunci că, repede, am să-i dau şi răspunsul. N-a fost să fie aşa. Un program, destul de aglomerat m-a obligat să ies pe blog numai cu texte scurte - în cazul celor scrise de mine şi nu împrumutate.
Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu  numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.

Chiar dacă nu se vede se simte: Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. O primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol meni să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.

Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.

Din această primă greşeală derivă o a doua greşeală pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, sau în Victoria pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmâm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimenetelor noastre confuze.

Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştim mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut acestea ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştim, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?

Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.

Nu, după cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre aceelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor  trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.

            În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce  nu putem face noi ceilalţi 19-20 de milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract. Şi Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi.

           

A condamnat comunismul.

Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o.  Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.

Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic, ca vocea lui piţigăiată, ajuns pe un scaun de uriaş. L-au apucat nebuniile, se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.

A pornit bulgărele anticorupţiei.

Nici un altul nu ar fi făcut-o.

A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din  toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu?

A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.

Nicun altul nu ar fi făcut-o.

Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă

A vorbit clar şi răspicat către Rusia.

A sprijinit Basarabia.

Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).  

Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de polticieni din tată-n fiu în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown.. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil precară posibil completată timid în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filozofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui „Ceaşcă”.

Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam să fie mai ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară când în schimbul a ce am dat mi-a dat ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.

Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?

De ce nu?

Voi reveni la eseul lui Pantelimon, la tema conducătorului înţelept pe care el o propune şi implicit voi continua discuţia despre Traian Băsescu. Adică, va urma.