Dragostea, frica şi legea bunelor intenţii. Funcţionarii statului pot face orice atât timp cât o fac cu bune intenţii: pandemii, resetări, atacarea altor state, fluxuri masive de migratori...

 

 autor: Aleksander Rammos

Max Weber, citându-l pe Leon Troțki la Brest-Litovsk, a afirmat fără menajamente că "orice stat se întemeiază pe violență". Teoriile imaginative care au fost uneori folosite pentru a justifica violența de stat nu intră în sfera de aplicare a acestui articol. Ceea ce este analizat aici este modul ordonat în care elitele statale au pregătit împreună terenul pentru a domina indivizii în cea de-a patra revoluție tehnologică.

Lege și război

Conform definiției standard a sociologului german Max Weber în "Politica ca vocație" (1918), statul este "o comunitate umană care revendică (cu succes) monopolul utilizării legitime a forței fizice pe un anumit teritoriu". Cu alte cuvinte, un stat nu este altceva decât un grup restrâns de oameni (adică guvernul) care reușește să exercite violența asupra unor grupuri mai mari (adică subiecții) într-un anumit loc (adică teritoriul).

Atunci când violența de stat este îndreptată împotriva indivizilor de rând, se numește lege, în timp ce atunci când este îndreptată împotriva altor oficiali, se numește război sau lovitură de stat / război civil. Un război autodistructiv între funcționarii statului oferă o deschidere pentru eliberarea oamenilor de rând, așa cum a observat Mao Zedong în timpul Revoluției Culturale: "Lumea se află într-un mare haos; situația este excelentă" (天下大乱，形势大好). Dacă președintele Mao și ceilalţi conducători nu i-ar folosi pe oamenii de rând ca arme de unică folosință în luptele lor! Dimpotrivă, sacrificarea oamenilor în interesul elitelor statului nu este ușor de justificat și riscă să trezească subiecții.

Din acest motiv, date fiind urmările șocante ale celui de-al Doilea Război Mondial, guvernele au recurs la adăpostul juridic al dreptului internațional, sub deviza păcii internaționale, pentru a-și menține privilegiile.

Război și pace

În lumina atrocităților comise de oficialii statului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, era evident că pozitivismul juridic și teoriile contractului social nu puteau supraviețui cu ușurință în noua eră. Cea mai incomodă perioadă pentru oficialii de stat victorioși a fost cea a proceselor de la Nürnberg. Pe de o parte, reclamanții înșiși comiseseră aceleași infracțiuni; pe de altă parte, agenților de urmărire penală le-a fost greu să susțină acuzațiile, pur și simplu pentru că naziștii au respectat legile naziste, iar legile naziste erau perfect legale în conformitate cu maximul etatist al pozitivismului juridic.

Confruntându-se cu o astfel de situație jenantă, oficialii statului au pus în față un aparat neglijat la acea vreme - dreptul internațional. Aceștia au pus în aplicare un corpus de legi aplicate la nivel internațional, promițând pacea, sau cel puțin evitarea luptelor neproductive între ele, în schimbul imunității și autorității. Dreptul internațional nu era cu adevărat menit să-i ușureze pe supuși. Oamenii de rând au rămas supușii unor conducători suverani, în loc să fie recunoscuți ca subiecți suverani ai unei legi universale. Jurisprudența instanțelor interguvernamentale ale drepturilor omului, oriunde ar fi fost înființate, nu a făcut decât să dovedească faptul că guvernanții nu au avut intenția serioasă de a-și supune puterile vreunei legi.

Deși este adevărat că, timp de o jumătate de secol, dreptul internațional a oferit ușurare oamenilor de rând, acest lucru s-a întâmplat doar în măsura în care birocrații și-au redus șicanele. Cu mai multă pace, oamenii au fost supuși doar violenței funcționarilor lor, fără să sufere din cauza războaielor dintre regimuri. Cu toate acestea, la sfârșitul secolului al XX-lea, slaba capacitate a funcționarilor de stat de a se lega de orice principiu pașnic i-a condus la mai multe războaie, expunând din nou adevărata lor natură violentă.

Astfel, a devenit evident că guvernele aveau nevoie de o nouă narațiune pentru a-și menține statutul. Din acest motiv, au apelat la iubire.

Iubire și frică

În zorii secolului XXI, semnificația unui teritoriu național comun s-a estompat din cauza progresului tehnologic. În acest context, teritoriul național a început să fie conceput ca un spațiu fluid format dintr-o combinație de zone substanțiale și "metaversuri" insubstanțiale și care nu putea fi ușor de monitorizat. Dimpotrivă, ceea ce a rămas tangibil și, prin urmare, mai supus reglementării, au fost indivizii, care puteau interacționa simultan în mai multe teritorii.

În acest context, oficialii statului occidental s-au trezit cu un grup de subiecți care acționau în spații multiple, inclusiv în metaversuri, unde indivizii puteau scăpa de violența statului și își puteau asuma pe deplin proprietatea de sine și suveranitatea. În Occident, o întoarcere bruscă la statul teritorial tradițional ar fi sunat ca o cerere arbitrară de a folosi cai în loc de mașini. Astfel, conducătorii occidentali aveau nevoie de o justificare pentru blocarea violentă a progresului indivizilor către o autonomie deplină. 

În acest scop, elitele statului au înlocuit pacea cu dragostea, recurgând la cea mai vagă și autoritară lege, legea bunelor intenții - o lege de urgență care permite intervenția constantă a guvernului în libertatea umană fără teama de a face rău, cu condiția ca totul să fie bine intenționat.

De la principiul neagresiunii la principiul bunelor intenții

Legea de urgență universală în ascensiune a bunelor intenții se distinge prin următoarele caracteristici:

•  Universală, spre deosebire de internațională. Vechiul drept internațional fusese conceput pentru spații tangibile, în timp ce elitele statale aveau acum nevoie de un drept care să se poată aplica universal. Într-adevăr, noua lege poate reglementa anumiți indivizi în "versuri" schimbătoare; de exemplu, offline, online, metavers, univers, multivers, altervers, megavers etc.

•     O stare de urgență permanentă. În mediile digitale din ce în ce mai interconectate, guvernele prezintă orice problemă ca pe o situație urgentă care trebuie reglementată imediat. Cu această ocazie, funcționarii statului se prezintă pentru a reglementa cu salturi în sus și în jos comportamentul subiecților, dintr-o presupusă teamă de un pericol colectiv iminent.

•     Legea ca violență. Violența este fundamentul privilegiului autoritar al funcționarilor de stat; în temeiul noii legi, statul are o autoritate sporită de a reglementa în mod arbitrar corpul, mintea și morala subiecților.

•     Bunele intenții, în opoziție cu neagresiunea. Principiul neagresiunii pasive nu numai că este respins, dar mai degrabă este calificat drept imoral. În conformitate cu principiul bunelor intenții active, funcționarii statului s-au declarat luptători neobosiți pentru o virtute colectivă occidentală abstractă. Din acest motiv, li se permite să intervină constant în fiecare aspect al vieții, invitându-i în același timp pe subiecți să coopereze (adică să se supună pasiv). Eventualele consecințe negative sunt scuzate datorită intențiilor bune ale conducătorilor. Dacă unii subiecți nu sunt de acord, este evident că aceștia nu împărtășesc valorile sociale și morale progresiviste și trebuie să fie ostracizați (cancel-aţi, în argoul digital) sau sancționați în alt mod.

Concluzie

În Occident, ideologiile politice din ultimele două secole au fost înlocuite de mult timp de un delir colectiv de dragoste și frică, orchestrat de birocrații privilegiați. În centrul acestuia se află un amalgam de reglementări privind problemele de identitate, schimbările climatice, eficiența energetică, amenințările sociale și de sănătate, salvgardarea democrației etc. Supușii trebuie să urmeze cu religiozitate toată legislația, nu pentru rezultatele sale îndoielnice (externe), ci pentru a-și dovedi alinierea morală (internă) cu statul în lupta sa împotriva unei urgențe vagi. Urgența, ca și cum ar fi o dogmă religioasă, nu poate fi pusă la îndoială de niciun om de rând, în timp ce elitele politice, ca și cum ar fi clerici, au voie să fie autoritare atâta timp cât au intenții bune.

Sursa: https://mises.org/wire/love-fear-and-law-good-intentions

Eroi şi meduze

 

În finalul interviului său din The Telegraph (despre care puteţi citi pe ActiveNews sau pe care îl puteţi citi chiar la sursă), Michael Levitt, laureat Nobel în 2013, profesor la Stanford University,  întrebat dacă se așteaptă la o nouă izbucnire a pandemiei,  a răspuns: 

Cel mai mult mi-aș face griji în legatură cu China. Eu am 73 de ani și mă simt foarte tânăr. Nu-mi pasă deloc de acest risc. Pe măsură ce îmbătrânești, riscul de a muri de boală este atât de mare, încât acum e momentul să-ți cumperi o motocicletă sau să te duci la schi.

Asta după ce  în toată perioada blocadei sociale a insistat că direcţia de acţiune a guvernelor  - respectiv al celui britanic - este greşită, că victimele virusului vor fi mult mai puţine decât autorităţile guvernamentale şi cele medicale locale sau internaţionale, vehiculează, din motive, zice el încă "neclarificate". Iar estimarea lui este că victimele de tot felul ale acestei blocade anti-umane sunt deja mult mai multe decât ale covid 19 şi numărul lor va creşte. Declaraţii curajoase în lumea occidentală de azi, chiar şi pentru un nobelist, căci ştiu câţiva care, pentru nişte afirmaţii necontondente sau glume nevinovate, au fost daţi afară din universităţi.

 

Dar aş vrea să mă întorc la pasajul citat mai sus pentru că el conţine un adevăr extreaordinar, la care nu m-am gândit până acum în acest sens. Levitt are perfectă dreptate când spune că după o anumită vârstă pericolele exterioare se estompează în raport de cele interioare, numai că eu m-aş duce mai departe de motociclat sau schiat: vârstnicia poate fi perioada în care noi să dăm societăţii mai mult decât la tinereţe, dar, de data asta, mai ales calitativ.. Când ar trebui să ne implicăm, să ne dăruim, să ne luptăm pentru ceilalţi, să ne sacrificăm chiar.  

Moartea vine oricum pentru fiecare dintre noi şi, de asemenea, ea poate veni oricând. Dar, tot atât de adevărat este şi că probabilitatea de a muri, din cauza unor maladii, este mai mare la vârstele la care organismul este uzat şi fragilizat. Adică după 50, 60, 70 ... de ani. Şi atunci? De ce, într-o proporţie covârşitoare, să fim nişte moşi căcăcioşi (idem babe) când acum putem risca cu mai multă uşurinţă, cu mai puţine pierderi, când putem fi nişte viteji luptând pentru ceilalţi, ajutându-i? Când putem finaliza ca eroi, nu ca nişte zombi. Ne putem încheia vieţile pe baricade, cu steagul grijii pentru ceilalţi în mâini şi suflete, şi nu ascunşi îndărătul unor neputinţe mai mult sau mai puţin închipuite.

Un tânăr, în cazul implicării, de exemplu, în activităţi de contestare a unui regim abuziv, dictatorial, poate suferi diverse măsuri represive de la  pierderea locului de muncă, izolarea socială, aruncarea în stradă, blocarea carierei, la suprimarea lui de către agenţii autorităţilor.

Un pensionar nu rămâne fără mijloace de trai, are deja o carieră închegată, sau nu are căci nu l-a interesat, nu mai are nevoie de acelaşi tip de recunoaştere socială care să-i permită avansarea sa pe drumul profesional, sau vocaţional, iar în ceea ce priveşte pericolul suprimării, acesta se diluează în cocteilul de multe alte pericole medicale ce îl pândesc. Iar pericole, riscuri, pierderi, sacrificii sunt la implicarea în multe alte cauze care îi privesc pe cei din jurul nostru; chiar şi numai în cazul îngrijirii lor.

Şi totuşi, noi, mulţi dintre noi, continuăm a îmbătrâni ca nişte personaje triste, dezarmate, interesate doar de aspectul necesităţilor personale imediate, auto-eliminate din viaţa socială, din curentul care imprimă destinului colectiv un anume curs (mai puţin grija pentru mărirea pensiei), ca nişte muribunzi fără speranţă. 

Deşi, toţi ceilalţi, sunt alături de noi, în jurul nostru, au nevoie de noi, aşteaptă implicarea noastră, curajul nostru, vitejia noastră care capătă o altă forţă aşezate pe fundamentul unei înţelepciuni mai clar conturate, dublate de experianţă, noi ne purtăm ca nişte meduze eşuate pe o plajă pe care ne aşteptăm sfârşitul. Sau ca nişte bacterii flămânde, interesate doar de supravieţuire. Căci, aşa e, deşi ştim că murim, trăim ca şi cum nu am şti, ca şi cum am fi veşnic pe acest pământ şi acest lucru ar ţine doar de câtă pensie primim şi de cât de mult ne îngrijim fizic de noi înşine. Şi numai de noi înşine. Ceilalţi? Treaba lor!

Am ajuns astfel într-un punct în care cele de mai sus  se leagă cu o învăţătură fundamentală  a Bisericii: Trăieşte cu gândul la moarte!

Gândul la moarte este desăvârşita înţelepciune - ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Moartea ca reper, ca punct cardinal, funcţie de care să îţi înţelegi, ordonezi şi organizezi viaţa. Moartea ca călăuză către Viaţă, viaţa veşnică, pe care o dobândim prin mântuire. 

E acel reper care îţi arată repede şi clar ce e cu adevărat important în această existenţă, care te îndeamnă la o viaţă pământeană plină de frumos, de bucurie, de dragoste, toate prin şi pentru ceilalţi. La curaj, vitejie, dăruire, sacrificiu. 

Un tânăr poate ajunge la sacrificiu într-un mod nu tocmai chibzuit, urmând un model, un "trend", o modă, un impuls, prins într-o euforie trecătoare, deci, într-un fel, incomplet, în timp ce un vârstnic ar putea face acelaşi lucru în deplină cunoştinţă de cauză şi asumare sacrificială. 

Dacă tot murim, dacă tot ne sfârşim periplul prin această lume, vremelnică şi ea, să murim sub steagul lui Hristos pentru semenii noştri şi întâlnirea cu El!