Vă
redau în cele de mai jos transcrierea unei părţi a conferinţei "Ispite,
vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri" ţinută recent de arhimandritul
Hrisostom Rădăşanu pentru Ascor Alba Iulia, fragment axat pe tema
controlului asupra vieţii noastre, a lucrului făcut dumnezeiesc-omeneşte
şi a pocăinţei ca busolă a orientării către Dumnezeu.
.....
Ceea ce ne sperie
cu adevărat la aceste ispite, vijelii, la necazuri, este că noi nu le putem
controla, nu faptul că vin peste noi. Dintotdeauna umanitatea s-a confruntat cu
ispite şi necazuri şi, credeţi-mă, au fost mult mai mari decât ceea ce am
experimentat noi în acest an fatidic
2020. Dar aceste experienţe, aceste lucruri prin care trecem noi în momentul de
faţă sunt prost decodificate pentru că nu avem nici cea mai vagă idee cum să le
controlăm. Recurgem la tot felul de
decizii politice, decizii sanitare sau de altă natură şi lucrul acesta ne dă o
anumită siguranţă. Dar când deciziile, de oricare fel ar fi ele, îşi dovedesc
ineficacitatea sau pur şi simplu ne surprind prin lipsa lor de eficacitate atunci te întrebi: Ei bine, dar unde să mergem.
Şi cred că am avut în acest an
2020 un pic din experienţa primilor oameni, care confruntaţi cu lumea şi cu tot
ceea ce lumea presupune în desfăşurarea ei istorică, geologică, pandemică,
epidemică şi aşa mai departe, s-au văzut total lipsiţi de apărare. De fapt civilizaţia noastră este construită pe
această nevoie a omului de a controla ceea ce i se întâmplă, de a fi „in charge”,
de a ştii ce se va întâmpla, cînd se va întâmpla, cum poate el să-şi imprime
acolo pecetea prezenţei sale. Civilizaţia însăşi este o luptă a omului de a
controla natura, de a controla bolile, de a controla destinul şi aşa mai
departe. Şi lucrul acesta îl vedem întâmplându-se aşa cu o seninătate care, pe
noi cei credincioşi, cummva ne sperie, pe mine m-a speriat asta.
În nevoia de
control a oamenilor, care, la un moment dat, devine agresivă, devine o formă de
control care presupune distrugerea unor specii, presupune împărţirea acestui
pământ, parcelarea lui şi nu de puţine ori otrăvirea lui, această nevoie de
control a oamenilor, mai ales atunci când se confruntă cu o boală cum a fost
covidul, crează tot felul de reacţii, în primul rând sufleteşti, care apoi se
duc în familie, se duc în şcoală, se duc în societate.
Cred
că cel mai discutat
subiect al anului acesta a fost cel al pandemiei şi a ceea ce s-a mai
întâmplat în jurul ei şi cred că nu am reuşit încă să decodificăm noi,
ca oameni
credincioşi, ce se întâmplă cu ceea ce a venit peste noi. Şi cred că
soluţia
cumva se găseşte în elementul acesta de credinţă pe care noi, cumva, îl
marginalizăm, mai ales confruntaţi cu diferite autorităţi care ştiu ce
au de
făcut şi care eşuează lamentabil în a ne ghida.
Nevoia noastră de control este rezolvată prin predarea
controlului lui Dumnezeu. Circula pe la începutul anilor 90 un fel de
povestioară cu un om care îl tot ruga
pe Dumnezeu să vină şi în viaţa lui, ca să facă lucrurile după voia Lui, şi se
întâmplă că la un moment dat omul nostru îl vede pe Dumnezeu pe marginea
drumului. Bucuros opreşte, îi deschide portiera şi îi spune : Urcă Domane, de
când aştept să vii în viaţa mea şi să mă conduc după voia Ta şi aşa mai
departe. Dar Dumnezeu nu urcă, omul insistă, îl roagă, la care Dumnezeu se duce
în dreptul portierei şoferului şi îi spune: Dacă vrei să vin în viaţa ta,
lasă-Mă pe Mine să conduc".
Nevoia noastră de
control ne pune într-un soi de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Cuvântul poate părea
foarte tare, dar, apoi, citind Sfânta Scriptură am regăsit un psalm, Psalmul
45, pe care îl recomand tuturor celor care trec printr-o experienţă de
confruntare cu vijelia, cu ispita şi aşa mai departe. Un psalm minunat,care în
sine este foarte clar, dar care mai are nevoie de un pic de săpături arheologie
şi teologice şi uitaţi ce frumos spune la versetul întîi:
Dumnezeu este scăparea şi
puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară.
Scăparea, e clar
pentru că ne este frică, puterea pt că
El este stânca tare pe care noi ne putem baza viaţa noastră. Spune după aceea psalmistul ajutor întru necazurile ce ne împresoară,
cu alte cuvinte El nu face neapărat în
locul nostru, de aceea spunem: Doamne
ajută-mi, nu Doamne fă. Pentru că, de la Întrupare încoace noi am fost
învăţaţi ca toate lucrurile să le facem dumnezeiesc-omeneşte, adică să le facem
împreună, nu doar noi, dar nici să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă pt noi, căci
atunci noi nu ne transformăm, nu ne schimbăm, dacă nu ne facem părtaşi, dacă nu
co-participăm la lucrarea noastră de mântuire. De aceea noi şi la Sfânta Liturghie,
ca preoţi, ne rugăm de Dumnezeu să ne facă vrednici de părtăşia Sfântului Duh; nici nu-l înlocuim pe Sfântul Duh, dar nici
Duhul Sfânt nu doreşte să ne înlocuiască voinţa, putinţa, credinţa şi toate
cele pe care noi le punem în joc în această lucrare de mântuire.
Versul doi spune: Pentru aceasta nu ne vom teme când se va
cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor
şi vedem cumva desfăşurându-se acest cataclism ... dacă am mai văzut
nişte filme de la Hollywood cu continente care se deversează în oceane
şi tot soiul de comete care vin să distrugă viaţa de pe pământ ne facem
cumva un soi de imagine despre cum ar arăta lucrurile acestea în viaţa
noastră ca umanitate trăind pe această planetă numită Pământ, însă ceea
ce este interesant este că părinţii,
dându-ne anumite chei de decodificare a Sfintei scripturi, ne-au spus că atunci
când Psaltirea, mai ales, sau atunci când cărţile poetice vorbesc despre pământ
să nu ne gândim neapărat la situaţiile acestea "in macro", situaţiile mari, ci
mai degrabă la om, pentru că pământ este numele primului om din care cu toţii
ne tragem.
Să nu ne temem când “se va cutremura pământul şi se vor muta munţii
în inima mărilor”, pentru că dacă pământul îl arată pe om, munţii sunt
întăriturile omeneşti, sunt credinţele noastre, sunt siguranţele noastre, care
în momentul de criză explodează, munţii având tendinţa de a se arunca în inima
mărilor, mările fiind o imagine a vârtejului lumii. Adică, credinţele noastre,
elementele noastre de siguranţă, punctele noastre de sprijin sunt puse în
inima mărilor, adică în chiar epicentrul problemei, ispitei. Şi aici nu vorbim,
repet, doar de lucrurile care ni se întâmplă la nivel macro, ci de ispitele,
vijeliile, necazurile prin care trecem în viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până
seara. Nu ne vom teme atunci când noi ne vom cutremura şi credinţele noastre,
punctele noastre de sprijin vor fi luate şi mestecate în morişca aceasta a
lumii. De ce? Pentru că Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne
împresoară, nu-i aşa.
Se spune mai
departe cuvântul Venit-au şi
s-au tulburat apele lor, cutremuratu-s-au munţii de tăria lui. E chiar
momentul în care intervine Dumnezeu. Marea este o imagine folosită în Sf
Scriptură de la început până la sfârşit pentru elementul acesta instabil al
vieţii, pe care nu îl putem controla. E o tâlcuire pe care am primit-o de la
părintele Ignatie, de la Cămârzani, primul meu duhovnic, apropo de psalmul 103
în care se spune : Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc
târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Marea aceasta întinsă
şi largă este lumea şi acolo se găsesc târâtoare, care sunt patimile, acolo
este mediul lor. Dar acolo se găsesc şi vietăţi mici şi mari, adică oameni,
fiinţe omeneşti. Şi adaugă scriptura: Acolo corăbiile umblă. Corăbiile nu
sunt făcute să stea în port să fie, cum să spun, construite doar pentru a
contempla frumuseaţea unui port bine făcut. Corăbiile trebuie să fie pe mare
pentru că rostul lor e ca din toată această tulburare a mării să pescuiască
vietăţi mici şi mari. Şi, foarte interesant, că atunci când pescuieşti, nu
ştiu, să spunem, un peşte şi îl pui pe punte, ce se întâmplă cu peştele acela:
el moare, se sufocă, pentru că mediul în care a fost adus nu îi permite să
trăiască. Or asta înseamnă de fapt să laşi totul în grija lui Dumnezeu, să te
laşi lui Dumnezeu.
Sfântul Pavel spune treaba asta într-un mod foarte clar, că
de murim ai Domnului suntem, iar de trăim tot ai lui Dumnezeu suntem. Şi de
aceea, mai departe, psalmistul spune: Apele râurilor veselesc cetatea lui
Dumnezeu; Cel Preaînalt a sfinţit locaşul Lui. Şi asta e cumva invitaţia la a
face şi noi ceva; ne predăm lui Dumnezeu, ne oferim lui Dumnezeu, de aceea
spunem toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi asta nu e
metaforă, şi în acelaşi timp îl rugăm să fie el stânca noastră. Vedeţi, în
Evanghelie se foloseşte imaginea aceasta a omului care construieşte pe nisip şi
a omului care construieşte pe stâncă, stânca fiind cuvântul lui Dumnezeu, iar
în Apocalipsă se spune despre fiara aceea apocaliptică ce urmează să terorizeze
lumea că iese din mare, adică din vârtejul acesta al lumii; este o creaţie a
lumii, fiara antihristică.
Şi atunci
Dumnezeu intervine şi în acest haos pune puncte de reper, iar în ceea ce ne
priveşte punctul cel mai sigur de reper este conţinut în aceste câteva cuvinte: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu
şi ne-am gândi la o cetate care,
ca să supravieţuiască are nevoie de apă, dar cetatea lui Dumnezeu,
pentru Sfinţii Părinţi, este întotdeauna sufletul, sau, să spunem, partea cea mai sfântă, partea pe care trebuie
să o consacrăm lui Dumnezeu. De aceea se continua la psalm spunându-se Cel
Prea Înalt a sfinţit locaşul Lui. Adică l-a pus deoparte ca deosebit, ca făcut
special pentru El, iar apele râurilor care cu adevărat pot să veselească
cetatea lui Dumnezeu sunt apele pocăinţei. Nimic altceva nu veseleşte sufletul.
Oamenii pot să fie în control de dimineaţa şi până seara. Să spunem că vor
reuşi la un moment dat să conţină orice fel de boală, orice fel de neputinţă ar
putea să le ameninţe fragila existenţă, dar nu vor fi cu adevărat bucuroşi
pentru că pocăinţa este singura care veseleşte cetatea lui Dumnezeu. Sau, cum
spune la acelaşi psalm 103, vinul veseleşte inima omului şi noi ne-am gândit
imediat la vinul pe care îl bem din pahare şi din sticle şi care produce o
oarecare veselie, dar care este parţială, nu este veselia cea adevărată Şi aici iarăşi un cuvânt al Sf Maxim Mărturisitorul
care ne spune că de fapt vinul este tot pocăinţă.
Bun, şi ce
înseamnă această pocăinţă, care, pe lângă a ne da lui Dumnezeu, reprezintă
pentru noi un punct de reper şi un motiv de bucurie. Sfinţii Părinţi ne-au spus
că pocăinţa înseamnă să te orientezi în tot ceea ce faci către Dumnezeu, nu are
neapărată legătură cu vina. Noi credem că pocăinţa are legătură cu vina, cu
faptul că trebuie să mă simt vinovat pentru ceva şi că trebuie să-i spun lui
Dumnezeu treaba asta şi cu asta basta. Vina poate deveni un lucru nociv dacă nu
este limitată aşa cum se cuvine; ea este ca benzina, dacă o dai pe cineva şi o
aprinzi provoci o crimă, dacă o pui într-un revervor poţi să mişti o maşină.
Deci nu-i vorba doar de vină; vina poate să fie un semnal că acolo este o
boală, aşa cum este puroiul semnalul unei infecţii. Dar pocăinţa adevărată este
a te orienta spre Dumnezeu, a-L vedea pe Dumnezeu întru cu totul alt mod
decât l-ai văzut până în momentul de faţă. Asta înseamnă să te urci pe corabie,
înseamnă să te obişnuieşti cu un fel de viaţă care nu mai este viaţa pe care ai
trait-o până în momentul de faţă; şi cred că la acest lucru sunt bune crizele,
sau vijeliile, sau ispitele, sau mărunţişurile acestea care ne construiesc
viaţa. Ele pot să semnalizeze nevoia noastră mai mare de Dumnezeu. Şi dacă ne
uităm în urmă, retrospectiv, anul acesta 2020 a fost un an în care parcă ne-am
propus să-l scoatem pe Dumnezeu din tot ceea ce făceam sau credeam, am uitat de acest model al lui Iisus
Hristos care ne-a învăţat să facem toate lucrurile dumnezeiesc-omeneşte; adică
nu ignorând realităţile pământeşti, dar nici pe cele dumnezeieşti.
Va urma.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=r5GrY8T-JjE
