Pentru Lewis și Tolkien, frumusețea face parte din splendoarea trinitară a lui Dumnezeu Însuși, care este Binele, Adevărul și Frumosul, așa cum este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt

 

Este prea ușor în zilele întunecate și amețitoare în care trăim să devenim descurajați. Este mult prea ușor să uităm finalul fericit care este promis celor care își păstrează credința în Dumnezeul celor fericiți până la adânci bătrâneți. Noi, cei care nu suntem proști și fără minte, nu trebuie să fim întotdeauna gravi. Suntem creaturi ale unui Dumnezeu cu bună veselie. Există toate motivele să râdem și să nu ne temem!

În “Narnia and Middle-Earth: When Two Worlds Collude” (Narnia și Pământul de Mijloc: Când douălumi lucrează împreună), un capitol din cartea mea, Beauteous Truth: Faith, Reason, Literature and Culture (Adevărul frumos: credință, rațiune, literatură și cultură), explorez prietenia plină de inspirație dintre J. R. R. Tolkien și C. S. Lewis. Reunirea acestor doi mari oameni în prietenie a fost o împreună-lucrare catalitică care a dus la o dezvoltare creativă, fiecare inspirându-l și încurajându-l pe celălalt în lucrările lor respective. Este intrigant, de exemplu, faptul că descrierea mitică a lui Tolkien despre crearea Pământului de Mijloc de către Ilúvatar este paralelă cu descrierea lui Lewis despre crearea Narniei de către Aslan. Pământul de Mijloc este adus la existență de Ilúvatar ca Marea Muzică, în timp ce Narnia este cântată de Aslan. În ambele cazuri, Ființa Supremă este văzută ca fiind Artistul Suprem, Marele Compozitor, care se bucură de propria creativitate și de frumusețea pe care aceasta o strălucește.

Pentru Lewis și Tolkien, frumusețea nu este niciodată un gând ulterior, etichetat în spatele adevărului și bunătății lui Dumnezeu, ci face parte din splendoarea trinitară a lui Dumnezeu Însuși, care este Binele, Adevărul și Frumosul, așa cum este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cele trei transcendente fiind la fel de inseparabile pe cât sunt de transcendente.

Teologia profundă care animă Creația din Narnia, așa cum este ea povestită în Nepotul Magicianului, se manifestă în "emoția de nedescris" pe care Polly o simte când își dă seama că toate florile și copacii au fost cântați de Aslan pentru a lua ființă. Ei erau creați "din capul Leului", gândurile lui Aslan devenind întruchipate, cuvintele cântecului său devenind carne. Ni se spune că "fiecare picătură de sânge fremăta în trupurile copiilor" când auzeau Leul proclamând, cu "cea mai profundă și mai sălbatică voce pe care o auziseră vreodată", cuvintele care acordau darul propriului său chip în creaturile nou create: "Narnia, Narnia, Narnia, Narnia, trezește-te. Iubire. Gândește. Vorbește. Fiți copaci ambulanți. Fiți fiare vorbitoare. Fiți ape divine."

Există atât de multă teologie bogată în aceste câteva cuvinte, încât va trebui să ne luăm ceva timp pentru a le despacheta.

Faptul că vocea lui Aslan este descrisă ca fiind sălbatică, chiar cea mai "sălbatică", nu indică faptul că este într-un fel fără lege sau haotică. Înseamnă pur și simplu că nu poate fi domesticit. El nu este un leu îmblânzit. El nu poate fi comandat. El nu este supus legii niciunui om, deoarece el este creatorul legii însăși. Asta nu înseamnă, totuși, că nu alege să nu fie supus propriilor legi, așa cum vom vedea în Leul, vrăjitoarea și dulapul. El este cel mai sălbatic pentru că, prin comparație, noi suntem cei care suntem meniți să fim îmblânziți, docili și domesticiți. Noi trebuie să îl onorăm, să ne supunem, să îl venerăm și chiar să ne închinăm celui care este creatorul nostru. El este "sălbatic" pentru că este liber de orice dependență față de noi; noi suntem "îmblânziți", sau cel puțin suntem meniți să fim, pentru că suntem dependenți de el.

Repetarea de trei ori a cuvântului "Narnia" nu este doar un refren poetic, rostit de Aslan din motive pur estetice, deși, ca parte a cântecului lui Aslan, poate fi și asta. Este, de asemenea, un ecou al imaginii trinitare a Divinității pe care Aslan o acordă acum creaturilor sale nou create. Știm acest lucru, cel puțin implicit, din modul în care Aslan alege să i se dezvăluie lui Shasta în Calul și băiatul său. "Cine ești tu?", întreabă Shasta. Aslan răspunde la această întrebare directă răspunzând de trei ori că el este "Eu însumi". În acest mod ingenios, Lewis ne arată că Aslan este Dumnezeul Treimic. El este Unul, "Eu însumi", și totuși este Trei. Eu sunt: Eu sunt, Eu sunt, Eu sunt.

După repetarea de trei ori a cuvântului "Narnia", creaturilor li se ordonă să se "trezească". În ceea ce privește ceea ce presupune această trezire, ni se spune instantaneu, într-o altă incantație trinitară, că trezirea înseamnă "a iubi", "a gândi" și "a vorbi". În această frumoasă juxtapunere, îl vedem pe Dumnezeul trinitar făcând cosmosul după chipul Său, împletind Treimea, care este El însuși, în însăși structura lumii nou create. Porunca de a "iubi", "gândi" și "vorbi" este o reflectare a binelui, a adevărului și a frumosului. Această dimensiune transcendentală sau metafizică a realității, așa cum a fost descrisă de Platon și de marii filosofi scolastici creștini, plasează o trinitate în centrul întregii metafizici. Atunci când Hristos ne spune că El este Calea, Adevărul și Viața, El se leagă pe Sine însuși de această fundație trinitară a tot ceea ce este real. Binele poate fi văzut ca "calea" virtuții, care este iubirea (caritas); adevărul este "adevărul" rațiunii drepte care duce la cunoaștere (scientia); frumosul este "viața" creației sau a creativității (poiesis). În frazeologia lui Aslan, "iubirea" este sinonimă cu binele, "gândirea" este sinonimă cu adevărul (rațiunea), iar "vorbirea" este sinonimă cu crearea și lauda frumosului. Prin rostirea acestor cuvinte, Aslan face creaturile după chipul său, ca ființe iubitoare, raționale și creative, eliberându-le de sclavia instinctului, astfel încât să poată fi pe deplin treze la Real. "Narnia, Narnia, Narnia, Narnia, trezește-te. Iubeşte. Gândește. Vorbește. Fiți copaci umblători. Fiți fiare vorbitoare. Fiți ape divine."

După ce au primit acest dar neprețuit al imaginii divine din ele, creaturile nou-create răspund cu un imn de laudă rațională la adresa Creatorului lor. "Slavă, Aslan. Noi ascultăm și ne supunem. Ne-am trezit. Noi iubim. Noi gândim. Noi vorbim. Noi știm." După ce au fost treziți din prostia simplului instinct, ei înțeleg că scopul și rodul iubirii, al rațiunii și al frumuseții este de a cunoaște plinătatea adevărului, care este Dumnezeu Însuși. Iubirea, rațiunea și frumusețea duc la cunoașterea Adevărului, iar această cunoaștere mișcă întreaga creație să îl laude pe Creator: Slavă, Aslan.

Există, totuși, o altă fațetă a chipului lui Dumnezeu pe care Aslan o acordă creaturilor sale, care este mult prea des trecută cu vederea, și anume darul umorului. "Râdeți și nu vă temeți, creaturi", proclamă Aslan. "Acum că nu mai sunteți proaste și fără minte, nu trebuie să fiți mereu grave. Pentru că glumele precum și dreptatea vin odată cu vorbirea." Umorul, la fel ca dragostea, gândirea rațională și vorbirea, este ceva care pune în valoare imaginea divină într-un mod care îl separă pe om, și pe animalele vorbitoare din Narnia, de animalele mute de pe câmp. Animalele nu aleg să își dea viața din dragoste pentru prietenii (și dușmanii) lor; animalele nu contemplă minunile cosmosului prin puterea gândirii raționale; animalele nu creează lucruri frumoase ca o expresie vie, o rostire, a bunătății adevărului; și animalele nu au nici darul umorului și râsul care este rostirea lui. Animalele nu spun glume, deoarece "glumele, ca și dreptatea, vin odată cu vorbirea". Dumnezeu nu ne dăruiește doar bunătatea, adevărul și frumusețea sa, ci ne dăruiește și veselia sa. El ne arată că a fi bun înseamnă a fi bine dispus.

Acest aspect vesel al imaginii divine a fost subliniat de G. K. Chesterton, un scriitor ale cărui lucrări i-au influențat atât pe Lewis, cât și pe Tolkien. Romanul seducător al lui Chesterton, Omul care a fost joi, arată comedia divină a interacțiunii omului cu Creația ca o manifestare a simțului divin al umorului, pe care Chesterton îl evidențiază și îl accentuează în ultimele rânduri ale cărții sale, Orthodoxy: "A existat un singur lucru care a fost prea mare pentru ca Dumnezeu să ni-l arate atunci când a pășit pe pământul nostru; și mi-am imaginat uneori că era vorba de veselia Sa".

Este mult prea ușor în zilele întunecate și în zbuciumul în care trăim să devenim descurajați. Este mult prea ușor să uităm finalul fericit care este promis celor care își păstrează credința în Dumnezeul celor fericiți până la adânci bătrâneți. Ar trebui să luăm aminte la cuvintele lui Aslan. Noi, cei care nu suntem proști și fără minte, nu trebuie să fim întotdeauna gravi. Suntem creaturi ale unui Dumnezeu plin de bună veselie. Avem toate motivele să râdem și să nu ne temem!

Sursa:  https://theimaginativeconservative.org/2023/04/creation-narnia-joseph-pearce.html?utm_source=The+Imaginative+Conservative+Newsletter&utm_campaign=9a29912551-Weekly+Newsletter_COPY_01&utm_medium=email&utm_term=0_6c8d563f42-9a29912551-132843394&mc_cid=9a29912551&mc_eid=4fd8b42bcb

 

Despre dispariţia românilor şi braţele lui Dumnezeu

Mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură, indiferenţă, lipsă de responsabilitate, cruzime, minciună, dorinţă de mărire, nerăbdare, sete de putere, vedetism şi nevoia de adulare încât nu cred că, în afara voii lui Dumnezeu şi a intervenţiei sale minunate, noi, românii, vom supravieţui ca neam după ce am reuşit - sub diverse alte denumiri - să străbatem mileniile. Uitarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişarea diavolului fac ca, pentru foarte mulţi/prea mulţi, viitorul să fie precum cel al tâlharului al doilea, care, pe cruce fiind - ca noi acum - a ratat Viaţa. Despre el vorbim ca despre tâlharul cel pierdut, atunci când îl amintim, dacă îl amintim, pe când celălalt este admirat şi lăudat de noi aici şi răsfăţat în Împărăţia lui Dumnezeu.
            Instituţiile statului, de la cel mai înalt pînă la cel mai de jos nivel, prin oamenii care le însufleţesc, sunt atât de corupte, de putrede, de bolnave, de dăunătoare, de criminale, încât nu cred că există posibilitatea schimbării lor. Iar dintre cei din afara lor, din mase, care ar putea veni să-i înlocuiască pe cei dinăuntru - într-un exerciţiu de imaginaţie, în care, ca pe nişte vase, le-am goli de conţinut şi am turna altul în loc - cei mai mulţi, foarte mulţi, în mod sigur prea mulţi sunt asemenea celor dinăuntru şi poate mai răi. De aceea, disoluţia morală a neamului, lipsa de unitate, indiferenţa faţă de soarta lui, dispreţuirea lui şi dezicerea de el, chiar atacarea lui din interior, vor fi tot mai mari, ajungând până la acel punct - de care nu mai suntem aşa departe - de la care întoarcerea va fi imposibilă; ca într-un cancer al trupului aflat într-un stadiu, brusc, foarte accelerat.
            Iar dacă sunt alţii dinafară care ne vor răul (şi sunt sigur de asta, ştim asta atât de clar acum când ne sufocăm sub bocancul democratic) şi dacă sunt unii care vor să schimbe în rău lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim asta), şi dacă sunt unii care vor să stăpânească lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim deja asta) aceştia aproape că pot să doarmă liniştiţi pentru că noi lucrăm pentru ei (ceea ce, vedem, nu fac, pentru că nu mai au răbdare, pentru că ne ştiu slăbiciunea şi ştiu că e momentul să ne joace în picioare).

Despărţirea de Dumnezeu, indiferenţa faţă de Dumnezeu, ura faţă de Dumnezeu şi lupta cu Dumnezeu au ajuns atât de departe încât diavolul - cel care urmăreşte distrugerea omului şi a lumii -, stăpânul din umbră sau asumat al celor pomeniţi mai sus poate să stea şi el liniştit: noi facem chiar mai mult decât şi-ar imagina şi ar putea face el. Şi spunând aceste lucruri nu mă gândesc numai la români: alţii, pe alte căi, au ajuns mai departe decât noi în drumul spre disoluţie ca fiinţe umane şi ca neam.
            Şi totuşi, oricât de potrivnice ne-ar părea vremurile, oricât de nemulţumiţi, dezamăgiţi, dezorientaţi am fi nu trebuie să abdicăm, fiecare dintre noi, de la a gândi binele, de la a face binele, de la a compătimi, de la ajuta, de la a asculta, a da un sfat şi, dacă e cu putinţă, o mână de ajutor, de la ne îndrepta, şi nu a ne îndreptăţi, de la a spera şi a crede, de la a lupta pentru Bine. Tabloul sumbru de mai sus trebuie să îl cunoaştem pentru a şti unde ne aflăm, dar el nu are voie nici să ne sperie, nici să ne înfricoşeze, nici măcar să ne clatine. Nu-i vorbă, am avut, avem şi vom avea fiecare micile noastre clipe de tristeţe, de confuzie, de deznădejde chiar, avem, vom avea fiecare ispitele lui, dar ele, oricât de grozave, trebuie să rămână nesemnificative în raport cu ceea ce urmărim, trebuie să fie depăşite repede, căci la orizont avem cerul albastru al victoriei Binelui, al triumfului lui Dumnezeu. Alături de care trebuie să ne găsim în acel moment. Căci asta (trebuie să) urmărim.
       Să avem, deci, ochii sufletului şi ai minţii larg deschişi şi luminaţi pentru a înţelege, voinţa puternică pentru a rezista şi inima blândă pentru a ajuta şi iubi.
       Şi, oricât de potrivnic ar părea totul, să avem şi speranţa că, împotriva analizei logice şi statisticii seci, unii dintre noi, după noi, purtaţi pe braţele Domnului, vor reuşi să rămână Români!

PS: Faţă de anul 2010, când am scris textul acesta (căruia i-am adus câteva mici modificări) situaţia de azi este mult mai evident şi mai amplu dezastruoasă: am rămas între timp mai puţini şi mai bătrâni; am aflat că caracatiţa mafiei interne a cuprins toate instituţiile, inclusiv pe cele de forţă, de bază, justiţie, servicii; am aflat că serviciile de informaţii sunt şi de represiune; am aflat că au fost şi sunt chiar capul intern al acestei mafii anti-umane aflat total la ordinele mafiei financiar-bancare globaliste; am aflat şi astfel că suntem o jalnică colonie; am aflat că generaţiile care vin vor fi decimate spiritual şi sufleteşte prin ideologizare încă de când sunt în pamperşi; am aflat că nu există şi nici nu pare a mai fi posibil să se ridice o forţă internă care să salveze România. Am aflat că suntem trataţi ca nişte viermi şi că multora dintre noi le place starea de vierme.

Şi totuşi (şi acesta este adâncul şi minunatul înţeles al existenţei noastre) tot ceea ce am spus în finalul de mai sus rămâne perfect valabil.