Avortul face femeia liberă şi puternică.. afirmă cei care nu au avut "fericirea" de a fi avortaţi pentru a le face pe mamele lor libere şi puternice!

În plină campanie electorală pentru alegerile din 2020 și cu candidați din ambele tabere dornici să atragă femeile și mamele încadrate în muncă, discursul lor ar trebui să includă și răspunsul la întrebările „Ce înseamnă mai exact pro-femeie?” și „Au femeile nevoie de avort pentru a se simți împuternicite?”

Din nefericire, industria avortului a convins multe femei că copiii sunt o povară, o gheară înfiptă în visele noastre, care ne împiedică să ne atingem potențialul real. Dar mamele știu: copiii ne hrănesc visele și ne extind limitele capacităților noastre de a iubi; copiii ne dezvăluie toate capacitățile și ne fac mai puternici.
Industria avortului le spune femeilor că o carieră este dușmanul maternității, o minciună pe care cu inima grea am văzut-o pe actrița Michelle Williams repetând-o recent. La discursul de acceptare a premiului Globul de Aur, luna trecută, Williams a atribuit succesul său așa-zisului drept al femeii de a alege un avort. „Nu aș fi reușit să ajung aici”, a spus ea ținând trofeul, „fără a uza de dreptul femeii de a alege”.
La fel ca multe femei, Williams este o victimă a propagandei avortului, care le îndeamnă să abandoneze nesfârșitele bucurii ale maternității, ucigându-și propriii copii, pentru un idol de mucava – de aur, literal, în cazul lui Williams.
Ca mamă, Williams trebuie să știe aceste lucruri, ceea ce face discursul ei cu atât mai dureros de urmărit. 
Preț de o clipă a vorbit frumos despre vremurile în care s-a simțit susținută ca femeie „și în măsură să ne echilibrăm viața, știind că toate mamele sunt conștiente că talerul balanței trebuie să încline și va înclina spre copiii noștri.”
Da, balanța trebuie să încline spre copii și o va face, pentru că îi iubim și pentru că merită dragostea noastră. Iar acea iubire începe din momentul în care ei iau ființă înăuntrul nostru.
Mamele nu trebuie descurajate să aibă o profesie; dar orice profesie sau muncă am alege, maternitatea (și paternitatea) vor oferi întotdeauna recompensa cea mai mare.
Industria avortului spune că tații sunt cei care câștigă: ei lucrează de obicei și nu au „povara” copiilor în același mod în care o au femeile. Tatăl poate avea o carieră de succes, în timp ce mama iese din forța de muncă. Deci, ne spun susținătorii avortului, o femeie trebuie să aibă dreptul de a alege avortul dacă dorește o carieră de succes.
Este adevărat, femeile nu sunt bărbați, iar mamele nu sunt la fel cu tații. Biologic, am fost făcute unice și frumoase, pentru a aduce în lume viață și pentru a susține această viață în copiii noștri. Nou-născuții și copiii mici au nevoie de îngrijire constantă; dar asta nu face din copii o povară.
Viața este presărată cu alegeri dificile, dar nu am cunoscut niciodată o mamă care regretă nopțile nedormite și sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-și crește copiii.
O sarcină nu este dușmanul care îți distruge cariera; este un cadou neprețuit, care pune în perspectivă viața profesională și activitatea creativă pentru a dezveli cel mai important scop al vieții noastre.
Faptul că multe mame și-ar dori să stea acasă sau să muncească mai puține ore pentru a-și crește copiii este ignorat, se pare, de către industria avortului. Aceste femei merită sprijinul prietenilor, al familiei și al societății în general. Pentru ele, trebuie să încurajăm o cultură a vieții, una care să fie cu adevărat pro-femeie. O cultură a vieții nu obligă femeile să facă alegeri false, cariera versus familia, siguranța financiară versus creșterea copiilor – și nici viața versus moartea.
O cultură a vieții înseamnă, de asemenea, că nu mai asmuțim bărbații împotriva femeilor și să nu ne mai așteptăm ca femeile să joace același rol ca bărbații. Suntem biologic diferiți și, deși nimeni nu le poate avea pe toate, putem totuși căuta vocații profesionale potrivite, refuzând totodată să ne sacrificăm copiii.
Legislația a avut de parcurs un drum lung până la protejarea femeilor însărcinate și a mamelor la locul de muncă, eliberându-le de povara unor alegeri false, precum aceea între plata facturilor și creșterea copiilor. Mai sunt multe de făcut, dar probleme precum concediul de creștere a copilului, protecția contra discriminării pentru angajatele care alăptează și înmulțirea opțiunilor de muncă la distanță pentru mame par să treacă dincolo de disputele politice partizane.
Femeile pro-viață sunt adesea supuse oprobiului pe motiv că ar acționa împotriva presupusului lor interes personal. „Cum poți fi împotriva dreptului unei femei la a alege?” suntem adesea întrebate. Totuși, Williams a găsit de cuviință să-și celebreze capacitatea de a-și ucide copilul ca pe un compromis necesar pentru o carieră de succes în actorie. Cu alte cuvinte, dacă și-a dorit succesul ca actriță, nu exista altă opțiune. Este această atitudine ceea ce industria avortului consideră „a fi pro-femeie?” Cine ar putea susține o asemenea alegere?

Despre autor

Lila Rose este fondatoarea și președinta Live Action, o organizație americană nonprofit dedicată educării în ce privește avortul și industria avortului. O poți urmări pe Twitter la @lilagracerose. Traducere și adaptare după The Washington Examiner.

Sursa: http://www.culturavietii.ro/2020/02/11/minciuna-imputernicirii-femeii-prin-avort-de-lila-rose/

Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!

 Youssef Hindi

De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…

Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]

De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.

Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.

Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]

Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]

Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.

Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.

Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.

Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.

Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.

Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.

Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.

Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.

Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.

---

[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.

[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.

[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.

[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.

[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.