Omul vrăjit (II): Amăgitorul acestei lumi

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar luăm noi înşine viaţa ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ?

Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare. (Şi dacă ne construim viaţa pe eroare, atunci nu este şi ea eroare ?) Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Amăgitorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş, să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.

 Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, deci a greşelii.

Ruşinea de noi înşine

Dezamăgirea a venit din ruşine. 

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.

Există aşadar o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.

Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.

O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.

Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.

O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.

Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.

Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi – să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, – chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem.

Adică din Rai.

Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.

Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.

Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.

Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat – repede – în conflict cu realitatea, pentru că devine – mai repede – nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.

Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim cu noi înşine. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul – viaţa – împreună.

Nu ne placem – deşi habar nu avem pe cine nu placem – şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
            După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu…
             Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist….

Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ….
            Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem – şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? – ştie doar Cel care ne-a creat şi care – ATENŢIE – apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

Va urma.