Se afișează postările cu eticheta bătrâneţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bătrâneţe. Afișați toate postările

sâmbătă, 30 mai 2020

Eroi şi meduze

VIDEO Meduzele albastre au apărut pe plaja din Eforie Nord. Ce ... 
În finalul interviului său din The Telegraph (despre care puteţi citi pe ActiveNews sau pe care îl puteţi citi chiar la sursă), Michael Levitt, laureat Nobel în 2013, profesor la Stanford University,  întrebat dacă se așteaptă la o nouă izbucnire a pandemiei,  a răspuns: 
Cel mai mult mi-aș face griji în legatură cu China. Eu am 73 de ani și mă simt foarte tânăr. Nu-mi pasă deloc de acest risc. Pe măsură ce îmbătrânești, riscul de a muri de boală este atât de mare, încât acum e momentul să-ți cumperi o motocicletă sau să te duci la schi.
Asta după ce  în toată perioada blocadei sociale a insistat că direcţia de acţiune a guvernelor  - respectiv al celui britanic - este greşită, că victimele virusului vor fi mult mai puţine decât autorităţile guvernamentale şi cele medicale locale sau internaţionale, vehiculează, din motive, zice el încă "neclarificate". Iar estimarea lui este că victimele de tot felul ale acestei blocade anti-umane sunt deja mult mai multe decât ale covid 19 şi numărul lor va creşte. Declaraţii curajoase în lumea occidentală de azi, chiar şi pentru un nobelist, căci ştiu câţiva care, pentru nişte afirmaţii necontondente sau glume nevinovate, au fost daţi afară din universităţi.
 
Dar aş vrea să mă întorc la pasajul citat mai sus pentru că el conţine un adevăr extreaordinar, la care nu m-am gândit până acum în acest sens. Levitt are perfectă dreptate când spune că după o anumită vârstă pericolele exterioare se estompează în raport de cele interioare, numai că eu m-aş duce mai departe de motociclat sau schiat: vârstnicia poate fi perioada în care noi să dăm societăţii mai mult decât la tinereţe, dar, de data asta, mai ales calitativ.. Când ar trebui să ne implicăm, să ne dăruim, să ne luptăm pentru ceilalţi, să ne sacrificăm chiar.  
Moartea vine oricum pentru fiecare dintre noi şi, de asemenea, ea poate veni oricând. Dar, tot atât de adevărat este şi că probabilitatea de a muri, din cauza unor maladii, este mai mare la vârstele la care organismul este uzat şi fragilizat. Adică după 50, 60, 70 ... de ani. Şi atunci? De ce, într-o proporţie covârşitoare, să fim nişte moşi căcăcioşi (idem babe) când acum putem risca cu mai multă uşurinţă, cu mai puţine pierderi, când putem fi nişte viteji luptând pentru ceilalţi, ajutându-i? Când putem finaliza ca eroi, nu ca nişte zombi. Ne putem încheia vieţile pe baricade, cu steagul grijii pentru ceilalţi în mâini şi suflete, şi nu ascunşi îndărătul unor neputinţe mai mult sau mai puţin închipuite.
Un tânăr, în cazul implicării, de exemplu, în activităţi de contestare a unui regim abuziv, dictatorial, poate suferi diverse măsuri represive de la  pierderea locului de muncă, izolarea socială, aruncarea în stradă, blocarea carierei, la suprimarea lui de către agenţii autorităţilor.
Un pensionar nu rămâne fără mijloace de trai, are deja o carieră închegată, sau nu are căci nu l-a interesat, nu mai are nevoie de acelaşi tip de recunoaştere socială care să-i permită avansarea sa pe drumul profesional, sau vocaţional, iar în ceea ce priveşte pericolul suprimării, acesta se diluează în cocteilul de multe alte pericole medicale ce îl pândesc. Iar pericole, riscuri, pierderi, sacrificii sunt la implicarea în multe alte cauze care îi privesc pe cei din jurul nostru; chiar şi numai în cazul îngrijirii lor.
Şi totuşi, noi, mulţi dintre noi, continuăm a îmbătrâni ca nişte personaje triste, dezarmate, interesate doar de aspectul necesităţilor personale imediate, auto-eliminate din viaţa socială, din curentul care imprimă destinului colectiv un anume curs (mai puţin grija pentru mărirea pensiei), ca nişte muribunzi fără speranţă. 
Deşi, toţi ceilalţi, sunt alături de noi, în jurul nostru, au nevoie de noi, aşteaptă implicarea noastră, curajul nostru, vitejia noastră care capătă o altă forţă aşezate pe fundamentul unei înţelepciuni mai clar conturate, dublate de experianţă, noi ne purtăm ca nişte meduze eşuate pe o plajă pe care ne aşteptăm sfârşitul. Sau ca nişte bacterii flămânde, interesate doar de supravieţuire. Căci, aşa e, deşi ştim că murim, trăim ca şi cum nu am şti, ca şi cum am fi veşnic pe acest pământ şi acest lucru ar ţine doar de câtă pensie primim şi de cât de mult ne îngrijim fizic de noi înşine. Şi numai de noi înşine. Ceilalţi? Treaba lor!
Am ajuns astfel într-un punct în care cele de mai sus  se leagă cu o învăţătură fundamentală  a Bisericii: Trăieşte cu gândul la moarte!
Gândul la moarte este desăvârşita înţelepciune - ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Moartea ca reper, ca punct cardinal, funcţie de care să îţi înţelegi, ordonezi şi organizezi viaţa. Moartea ca călăuză către Viaţă, viaţa veşnică, pe care o dobândim prin mântuire. 
E acel reper care îţi arată repede şi clar ce e cu adevărat important în această existenţă, care te îndeamnă la o viaţă pământeană plină de frumos, de bucurie, de dragoste, toate prin şi pentru ceilalţi. La curaj, vitejie, dăruire, sacrificiu. 
Un tânăr poate ajunge la sacrificiu într-un mod nu tocmai chibzuit, urmând un model, un "trend", o modă, un impuls, prins într-o euforie trecătoare, deci, într-un fel, incomplet, în timp ce un vârstnic ar putea face acelaşi lucru în deplină cunoştinţă de cauză şi asumare sacrificială. 
Dacă tot murim, dacă tot ne sfârşim periplul prin această lume, vremelnică şi ea, să murim sub steagul lui Hristos pentru semenii noştri şi întâlnirea cu El!


Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...