Vreţi să trăiţi veşnic? Fără bănci, crize, războaie, globalişti, viruşi, terorişti?

Din Grădina Raiului - tablou de Anca Bulgaru

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.
Judecata
Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea judecată, acel timp când Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia, fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale, iar la judecată, goi, fără chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.
…iubirii
 
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…
Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, al cărei obiect nu este persoana, ci individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor în timp ce iubirea se manifestă acum. Pentru binele comun viitor, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul cuprinde responsabilităţi atât faţă de persoană, cât şi faţă de lume dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot fi: duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii lumii” şi iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată.
Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii.
În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.
 
Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi.
 
Întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut.

Şapte paşi pentru ca tu să faci România minunată!

Nu-ţi place cum arată România. Nu-ţi plac oamenii ei. Ai pleca în Occident. Îţi pare că rău că nu ai făcut-o şi acum este poate prea târziu. Îţi programezi copii să plece, căci aici nu merită să trăiască.

Foloseşti cuvinte grele pentru a descrie ţara, poporul, istoria ei. Te declari scârbit de politică, îi critici pe politicieni, dar o faci numai pentru că nu eşti în locul lor. Cum ajungi acolo schimbi registrul.

Devii fanatic, îi urăşti pe unii şi îi îmbrăţişezi necondiţionat pe alţii. Aştepţi soluţii miraculoase, dar acestea refuză să se arate. Ai vrea să trăim ca în Vest, deşi dincolo de sclipiciul tot mai jupuit al acestuia nu prea ştii nimic despre ce e cu adevărat Vestul şi, mai ales, ce va fi el în curând.

Eşti dezamăgit, eşti deprimat, nu te mai interesează, spui tu, decât propria persoană, propria salvare. După tine potopul. Dar, oare, chiar ai încercat să schimbi cu adevărat ceva în bine? Oare soluţia nu este chiar la tine în timp ce tu o cauţi tot în jurul tău?

Trăieşte pentru celălalt

Nu trăieşti singur. Dar cu cine? Ai habar? Poţi răspunde la această întrebare? Dincolo de sfera ta de interese, plăceri, sentimente, mai trăiesc şi alţi oameni? Sau tu eşti singurul, eşti OMUL, iar restul sunt nişte prezenţe care, după ce nu-ţi mai folosesc, te încurcă?

Te-ai gândit vreodată că fără ceilalţi, adică fără celălalt, fără alternativa la tine, nu poţi fi nici inteligent, nici bogat, nici frumos, nici puternic, nici cult, nici artist, nici mafiot măcar. De fapt, dacă ai fi singur se cheamă că nici nu ai fi, pentru că inteligenţa, frumuseţea, creativitatea, bogăţia sau puterea, chiar ticăloşia ta, nu ai avea în cine le reflecta. Toate le datorezi existenţei celorlalţi; cei pe care îi bombăni, înjuri, acuzi, foloseşti, furi, jefuieşti, terorizezi, asupreşti, schilodeşti, omori.

Dar dacă în loc să ne judecăm, să ne privim acuzator să ne facem toate relele posibile ne-am gândi unii la alţii cu îngăduinţă? Cu respect? Cu înţelegere? Cu prietenie? Dacă am înţelege că fiecare dintre noi depinde de ceea ce se întâmplă cu toţi ceilalţi? Dacă  în faţa răului, care năvăleşte mereu peste noi, pe felurite căi, sub diferite înfăţişări, din interiorul nostru şi al celorlalţi, am fi uniţi şi nu dezbinaţi. Uniţi nu politic, nu sindical, nu organizaţional sau instituţional, ci pur şi simplu uman. Dacă am înţelege că suntem cu toţii oameni şi am fi parteneri, prieteni, fraţi, nu duşmani?

Dacă în loc de egoism, de opacitate, de trufie, iritare, dispreţ i-am da celuilalt solidaritate, înţelegere, generozitate, disponibilitate, apreciere? Ţi se pare greu? Dar ai încercat vreodată? Ai încercat ca înainte să zici „EU” (cu „superbă” îndreptăţire) şi „tu” (cu „îndreptăţită” acuzare) să faci invers?

Păi dacă nu facem aşa, dacă, vorba strămoşilor noştri, o ţinem tot „homo homini lupus”, cum oare aşteptăm să mai fie plăcut traiul în ţara asta? Cum să fie armonie, bună înţelegere şi cooperare, când noi, cu persoana noastră nu suntem în stare de aşa ceva cu ceilalţi? De unde să coboare laptele şi mierea peste naţie când fiecare dintre noi le-ar vrea numai pentru el, când justificarea existenţei noastre se face doar prin „a ne fi nouă mai bine decât celorlalţi”, „a fi noi peste ceilalţi”, „a fi superiori”?

O ţară nu poate fi mai bună decât sunt oamenii ei. Vrei o Românie mai bună? Începe prin a fi tu mai bun cu ceilalţi, prin a avea grijă de ei şi nu prin a-i considera nişte mijloace destinate asigurării bunăstării, sau nişte cauze ale nereuşitelor tale.

Gândeşte-te la celălalt român. 18 milioane se vor gândi la tine. Respectă-i persoana. 18 milioane te vor respecta. Ajută-l. 18 milioane vor fi gata să te ajute.

Fă-ţi datoria

Acest al doilea lucru, în măsura în care îl înţelegi şi îl faci pe primul, va decurge firesc, va fi un detaliu permanent al vieţii tale. Am să-ţi spun totuşi câteva cuvinte despre necesitatea lui.

Fă-ţi datoria acolo unde lucrezi; vei avea astfel grijă de cei care depind de munca ta.

Fă-ţi datoria şi îi vei împiedica pe hoţii de la toate nivelurile, pe şpăgarii, corupţii, mafioţii să-şi facă jocurile. Niciun ministru, parlamentar, director etc, nu poate fura de unul singur. Fură cu complicitatea noastră: complicitatea directă, complicitatea băgării capului în nisip, a tăcerii, a minciunii, a indiferenţei. De fiecare dată când se întâmplă astfel suntem complici lor. Şi din cauza noastră mor, suferă, se îmbolnăvesc, nu au ce mânca, trăiesc în mizerie, sunt lipsiţi de educaţie, de perspective, de o viaţă mai bună mulţi alţii. Cei despre care vorbeam mai sus.

Niciun înalt responsabil al statului nu poate lua o decizie majoră fără fundamentarea ei prin activitatea voastră. Sau dacă o ia, va fi repede expus public şi rejectat din sistem. De cine, vă întrebaţi? Chiar de către voi. Vom ajunge şi acolo.

Nu te ascunde, nu lăsa pe seama altora, nu te baza că vor face alţii „curăţenie”. Niciun preşedinte, niciun partid, niciun DNA sau serviciu secret nu va putea face nimic fără tine. Pentru că tu eşti în partid, în DNA şi în serviciul secret şi dacă tu nu-ţi faci datoria ele vor fi confiscate de nelegiuţi.

Informează-te

Ca să poţi să-ţi faci datoria (de lucru, civică, omenească), ca să selectezi între prieteni şi duşmani, între lupi în piei de miel şi oamenii de treabă trebuie să fii informat.

Ca să-l alegi pe cel care vine şi încearcă să-ţi câştige încrederea, trebuie să ştii cine este el cu adevărat. Ieri era mai greu, astăzi, mult mai uşor.

Ca să susţii propunerea, cauza, proiectul unuia sau altuia trebuie să ştii cine ţi-l propune şi măcar în mare despre ce este vorba. Să iei mai multe opinii. Să cauţi specialiştii reali şi bine intenţionaţi. Să-ţi cauţi prietenii care au o idee despre acel ceva şi în care ai încredere.

Ca să te aperi, ca să-ţi aperi familia, în primul rând copiii, ca să-i aperi pe ceilalţi trebuie să ştii ce se ascunde în spatele vorbelor meşteşugit "măreţe", dar goale de conţinut, deplasate dinspre bine spre rău, dar care îţi prezintă binele ca rău şi invers, adevărul ca minciună şi invers, moralul ca imoral şi invers; propunerilor „avantajoase”; îndemnurilor „pentru binele tău”; libetăţii fără limite; revoltei fără sens.

Nu crede tot ceea ce ţi se spune, mai ales atunci când se umblă la coarda sensibilă. Nu-i crede pe cei care profită de necazurile şi problemele tale pentru a-ţi câştiga încrederea, ca mai apoi să te spele pe creier şi să te facă un zombie. Nu mă crede nici chiar pe mine. Verifică-mă, vezi cine sunt, dacă am furat, dacă am interese ascunse, dacă am nevoie să te manipulez, dacă cred în cele ce-ţi spun.

Informează-te despre oamenii care fac apel la tine, informează-te despre problemele care ajung în faţa deciziei sau implicării tale, informează-te despre lumea în care trăieşti.

Acţionează

Nu-ţi cere nimeni să te ocupi de toate problemele lumii; nici nu ai putea şi ar fi o tâmpenie uriaşă în care te-ai risipi trăgând în gol în toate direcţiile. Dar în problemele societăţii noastre, cu care ajungi în contact, reacţionează, semnalează, cere să fie îndreptate, cere o funcţionare a instituţiilor în beneficul semenilor tăi şi nu al şmecherilor, care ocupă posturile din structură.

Trimite scrisori, trimite mail-uri, fă povestea publică, cere ajutor, cheamă-ţi prietenii, cere aplicarea legii, cere schimbarea legii dacă este strâmbă, cere demisia sau demiterea vinovaţilor, iniţiază petiţii, semnează petiţii, acţionează în judecată persoanele şi instituţiile care nu-ţi răspund, nu rezolvă problemele, nu au grijă de oameni.

Protestează public

Dacă le vei face pe primele patru, ultimele nici că vor mai fi necesare. Dar asta în viitor, dacă vom fi şi vom trăi ca mai sus. Până atunci nelegiuirea şi ciracii săi îşi fac de cap şi e nevoie să fii prezent, luptător conştient şi hotărât.

Şi atunci când constaţi că demersul tău oficial, legal, documentat, susţinut de argumente, instituţional, şi glasul tău decent, cumpătat, dispus la comunicare şi parteneriat nu sunt luate în seamă, când proiectele tale şi ale prietenilor tăi pentru o Românie mai bună sunt refuzate, chiar sabotate, atunci protestează, arată-ţi public dezacordul. Nu aştepta să te cheme altcineva; de exemplu, nu te uita întrebător la liderul de sindicat, în cazul că există un sindicat, pentru că, de cele mai multe ori acesta e parte a sistemului ticăloşit.

Protestează public în toate modurile paşnice posibile şi, la nevoie, ieşi în stradă; cu demnitate, cu calm, hotărât, conştient de drepturile tale încălcate şi de dreptatea ta nerecunoscută, decis să continui până la capăt; dar fără furie, fără orbire, fără violenţă, fără distrugeri, fără anarhie. Nu crea haosul, ci ordinea naturală, refuză discordia, promovează armonia. Demersul tău final trebuie să fie unul al construcţiei şi nu unul al distrugerii.

Protestează înarmat cu soluţiile corecte, nu cu bolovani, bâte sau pietre. Protestează pentru cei din jurul tău şi nu pentru a ajunge să te cocoţi tu pe un jilţ mai înalt. Protestează. Alte milioane vor fi alături de tine.

Află cine eşti, cunoaşte-te

Acest pas ar fi trebuit să ţi-l recomand primul, dar ca să nu te sperii şi să fugi înainte de a trece prin ceilalţi, am ales să ţi-l pun la final. Poate deja eşti mai pregătit să-l accepţi.

Ca să poţi Fii cu adevărat trebuie să ştii cine eşti; de unde vii; unde te duci; care este rostul tău; care este sensul vieţii. Nu te lăsa amăgit de teorii inventate ieri, condamnate să fie schimbate mâine. Nu căuta acolo unde nu există răspunsuri, ci pierdere de timp, risipă de tine, mai multe întrebări. Nu te lăsa prins în capcana simţurilor devenite stăpânele tale. Nimeni altul nu-ţi poate răspunde mai adânc, mai complet, mai adevărat, mai logic decât Dumnezeu. Caută-L! Te va aştepta. Întreabă-L! Îţi va răspunde. Trăieşte-L! Te va purta pe braţe.

Nu te teme!

Aşa cum te văd că deja ai devenit, niciun sistem nu-ţi va putea sta împotrivă.