După momentul unipolar, după incoerenţă; un studiu de colapsologie
cognitivă
Lucien Cerise
Dragi prieteni,
Voi începe prin a
descrie sistemul globalizat în ansamblul său înainte de a trece la nuanţele
interioare. Lumea întreagă este lovită de o incorenţă generală şi crescândă.
Este principalul efect al mondializării căreia nimeni nu-i scapă. Mondializarea
este accelerarea comunicaţiilor şi reducerea distanţelor ca urmare a
progresului tehnic. După definiţia carteziană, spaţiul este « partes extra
partes », dar el devine acum « partes intra partes »,
părţile pătrund unele în interiorul celorlalte, ceea ce provoacă o mare
confuzie la scara întregului glob. Toate distincţiile, toate frontierele,
limitele, diferenţele şi identităţile sunt atacate, fiinţele şi culturile,
înainte separate, sunt astăzi fuzionate, amestecate, metisate, transformate în
noi forme hibride, compozite, complexe, ambivalente, ambigue, androgine, utopice.
E posibil ca toate acestea să fie dorite şi să se urmărească accelerarea în
continuare a acestei unificări mondiale incoerente : acesta este proiectul
unipolar şi post-naţional, susţinut de lobiurile mondialiste de tot felul. Dar
este posibil şi să rămânem neîncrezători şi vigilenţi faţă de pericolele
acestei unificări mondiale incoerente şi să căutăm să o organizăm într-o
modalitate multipolară şi coerentă, respectând un minim de distanţe între
fiinţe şi identităţi, deci, de asemenea, respectând naţiunile ; este
proiectul multipolar antiglobalist pe care vrem să-l apărăm la Chişinău.
Noua paradigmă
geopolitică care se naşte este fondată pe un conflict între coerenţă şi
incoerenţă care supradetermină tot restul. Atlantismul unipolar, care ajunge a
asocia, după cum se vede în Ucraina, supremacismul alb cu sionismul, jihadismul
şi LGBTismul, este o renunţare totală la coerenţă, o cultură a « nu
contează ce », care caută să antreneze întreaga lume în delirul său prin
violenţă oarbă. La polul opus, puterile euroasiatice (Rusia, China, Iran etc.)
se caracterizează printr-un realism grijuliu în a păstra controlul asupra
dezvoltării lor, de a gâtui efectele destructurante ale mondializării şi de a
restabili un minim de coerenţă în această lume global incoerentă. Natura
regimului politic este secundară. Dacă atlantismul câştigă, dacă incoerenţa
câştigă, vom asista la extincţia oricărei forme de civilizaţie. Cum să
reacţionăm în faţa acestei ameninţări ? Atacul este inutil, ajunge o bună
apărare. Căci proiectul atlantist unipolar nu este viabil şi el se autodistruge
prăbuşindu-se sub greutatea contradicţiilor sale. Aici, abordarea mea se
apropie de colapsologie, studiul prăbuşirii civilizaţiilor. Dimitri Orlov
distinge 5 stadii ale prăbuşirii : financiar, comercial, politic, social,
cultural, la care putem adăuga prăbuşirea psihologică şi probuşirea cognitivă.
O prăbuşire psihologică
în masă este vizibilă în occidentul capitalist începând din anii ’70, care s-a
tradus printr-o veritabilă explozie a maladiilor mentale de tot soiul. Astăzi,
s-a depăşit o nouă etapă, abolirea în gândirea obişnuită a diferenţei dintre
normal şi patologic, şi, mai pe larg, între ceea ce este normal şi ceea ce nu
este, într-un relativism general din care se naşte o nouă ierarhie în care
anormalul este chiar afirmat ca superior normalului.
Până în secolul al
18-lea, norma socială, regula de urmat, era definită printr-un consens
majoritar şi toată lumea trebuia să i se conformeze. Colectivul era mai
important decât individul. De la Bernard Mandeville şi cartea sa « Faible
des abeilles » (Fabulele albinelor) publicată în 1714, sub-titrată « Viciile
particulare aduc beneficii publice », liberalismul răstoarnă acest
echilibru al consensului majoritar – denunţat ca o opresiunea a individului şi
minorităţilor – apoi inversează definiţia normei. Nu mai este regulă normativă
impusă individului şi minorităţii, fiecare individ, fiecare minoritate are
dreptul de a se emancipa şi de a-şi defini propria sa normă, şi toată lumea
trebuie să accepte această nouă regulă a jocului, şi anume că fiecare poate
urma propria regulă a jocului. După societatea lichidă, intrăm într-o societate
în stare gazoasă în care toate normele comune sunt evaporate. Noua normă, este
cea care se îndepărtează cel mai departe de consens : este excepţia, cazul
unic, invalidul, transgresivul, monstruosul. Este evident că acest sistem centrifug
şi entropic nu poate funcţiona, iar corectitudinea politică agravează şi mai
mult situaţia. In numele egalităţii, al toleranţei şi al diversităţii, sunt
duse politici publice şi particulare care valorizează şi avatajează
sistematic tot ceea ce este minoritar,
ceea ce include de asemenea handicapul mental : autismul, trisomia,
bulimia şi diversele adicţii, transexualismul şi problemele de identitate de
tot soiul, redenumite « identităţi fluide », etc. Tulburările mentale
devin astfel alegeri de viaţă pe care trebuie să învăţăm să le respectăm şi
care au devenit chiar modele prin discriminarea pozitivă. In Occident,
antipsihiatria, acest curent filosofic anti-freudian, care refuză să distingă
între sănătate mentală şi maladie mentală, a câştigat.
În Franţa, consecinţele
aceste inversiuni de valori sunt dramatice. Tot mai mulţi oameni au intervenţii
incoerente, tot mai mulţi oameni nu se mai comportă normal, ceea ce dă impresia
că sunt tot mai mulţi nebuni. Evident, nu toată lumea devine nebună în sens
clinic, dar capacitatea de a face un raţionament logic pe baza faptelor este în
curs de dispariţie. Răbdarea şi capacitatea de a păstra concentrarea pe termen
lung sunt în regres. Tulburările de atenţie şi de hiperactivitate se împrăştie
în întreaga societate. Din acest modiv vă vorbesc de prăbuşire cognitivă,
dincolo de cea psihologică. Gândirea raţională este copleşită de principiul
plăcerii, fuga toxicomană după senzaţii tari, impulsivitatea,
hiper-sensibilitatea, hiper-narcisismul, imaturitatea emoţională şi fuga în virtualul
mediatic, realitatea post-factuală şi lumea post-adevăr. Stăpânirea limbii,
scrise şi orale, se pierde şi se tinde spre un abandon progresiv al limbajului
uman şi al gândirii articulate. Capacităţile intelectuale ale populaţiei sunt
în cădere liberă, inclusiv în cele mai înalte sfere ezoterice ale puterii, care
nu este o oligarhie ci o idiocraţie, compusă din cretini incapabili de a
înţelege că guvernarea lor prin haos (Ordo Ab Chao) este de asemenea dăunătoare
şi pentru ei. Puterea îşi trece timpul fragmentând societatea, dar ea însăşi
pierde unitatea sa şi se descompune. Toate etajele piramidei sociale fără
excepţie se scufundă încet în anarhie şi dezordine. Insecuritatea este în creştere
constantă şi loveşte tot mai mult cartierele burgheze. Imigraţia are partea sa
de responsabilitate în această prăbuşire civilizaţională, dar francezii locali,
încă majoritari demografic, l-au ajutat pe Macron să câştige în 2017 şi vor
reîncepe în 2022. Dereglajul complet al creierului francez dereglează de
asemenea instinctul de conservare şi conduce la alegeri politice contra naturii
şi sinucigaşe.
Occidentul liberal
şi proiectul său unipolar sunt pe cale de a se scufunda în iraţional. Ce să
faci în faţa unui astfel de sistem bolnav şi mândru de a fi aşa ? În Franţa,
oamenii încă lucizi cheamă alte ţări în ajutor, în special grupul Visegrad şi
Rusia. Protejată de liberalism până în anii 1990, Rusia a dezvoltat o viziune
politică şi geopolitică fondată pe realpolitik. In faţa atlantismului,
Kremlinul aplică o strategie defensivă, constând din a « gestiona
bolnavul ». fără atacuri frontale, căci opoziţia declarată întăreşte
instabilitatea sistemului şi incoerenţa sa. Fără a fi alimentat delirul.
Mondialismul este un trol : « Nu alimenta trolul ! »
Pentru a înţelege
geopolitica rusă – şi, de asemenea, pe cea chineză – trebuie să abandonăm
această deviere cognitivă liberală care se numeşte individualism, a cărei
versiune filosofică este esenţialismul, şi care conduce la a vedea lucrurile în
termeni de opoziţie între esenţele individuale, monade substanţiale. Or,
sistemul este mai important decât individul. Trebuie deci să se adopte o
abordare sistemică, sau cibernetică, care conduce la a vedea lucrurile în termeni
de interdependenţă între părţile sistemului, până la şi inclusiv în conflict.
Rusia are o mare şcoală de cibernetică încă din epoca sovietică, care lucrează
pe modelarea şi previzibilitatea fenomenelor sociale, mai ales prin această
disciplină derivată din teorie jocurilor şi care se numeşte « control reflexiv »
(Рефлексивное управление).
Această abordare
deschide spre o viziune sistemică a conflictului : pentru a neutraliza
duşmanul, nu te mai situezi în opoziţie frontală, ci în integrare şi crearea de
interdependenţă între el şi mine, multiplicând buclele de reacţie inversă
(feedback) astfel încât el să se lovească şi pe sine atunci când mă loveşte pe
mine, ceea ce în cibernetică se numeşte întoarcerea şocului (blow-back), dar,
se asemenea, el îşi face bine atunci când îmi face bine, principiu al
« cercului virtuos ». Un specialist în războiul hibrid, Andrew
Korybko, subliniază în articolele sale că Rusia caută să se poziţioneze ca un
factor de echilibru general între toate părţile, deci un soi de actor imparţial
pe poziţia arbitrului şi ocupând astfel centrul eşichierului politic. Korybko
ia ca exemplu relaţiile diplomatice dintre Rusia, Israel şi Iran, şi mai ales
procesul de integrare eurasiatică în care Moscova vrea să aducă Israeul, dar şi
Iranul. Strategia rusă constă în acest caz de a face să intre Israelul şi
Iranul într-un sistem de interdependenţă care îi va obliga în mod mecanic să-şi
pacifice relaţiile dintre ei. Se discută cu toată lumea, se rămâne în contact
cu toată lumea, inclusiv cu Netanyahu, mai alespentru că Netanyahu nu
vrea ! Această producţie intenţionată de interdependenţă între toţi
actorii geopolitici este cheia înţelegerii marii strategii ruse, care trebuie
să devină marea strategie eurasiatică, de la Lisabona la Vladivostok, sub
numele de lumea multipolară.
Pentru a împiedica
războiul, trebuie să împiedici crearea de tabere duşmane bine demarcate. Petru
aceasta, trebuie creat un maxim de interdependenţă între taberele adverse
pentru ca ele să fie mai cât mai puţin distincte şi separate posibil. De
milenii, strategii chinezi vorbesc despre a câştiga războiul fără a lupta. Asta
nu înseamnă a nu face nimic, ci este vorba de o inacţiune activă care
acţionează înaintea unui conflict declarat pentru ca acesta să nu se declare. A
câştiga războiul fără a te bate însemană a împiedica naşterea taberelor clare
care să se înfrunte direct, deci de a rămâne în contact cu toată lumea, de a
păstra o interdependenţă a tuturor actorilor pentru ca înfrunarea să nu aibă
loc, sau ca ea să nu poată să fie directă, sau să aibă consecinţe asupra tuturor,
inclusiv asupra agresorului, dacă în final, cu toate acestea, ea are loc.
În felul acesta
putem câştiga războiul împotriva atlantismului şi globalismului unipolar.
Trebuie să ne protejăm împotriva diavolului, dar nu trebuie să-l lovim. Lovirea
diavulului îi face acestuia bine şi îl întăreşte. Lovirea diavolului creşte
nivelul de violenţă generală, creşte deci instabilitatea şi incoerenţa
generală, adică tocmai ceea ce urmăreşte diavolul. Pentru a-i face cu adevărat rău
diavolului, trebuie să-l iertăm că este ceea ce este şi să-l integrăm într-un
sistem mai vast. Unii vor zice că această abordare rece strategică seamănă pe
plan structural cu generozitatea creştină, mai ales în interpretarea pe care
i-a dat-o Rene Girard. Este exact ceea ce gândesc. Voi concluziona astfel cu un
appel la bunăvoinţă înainte de a deschide un nou capitol de studii eurasiatice
care va trata această convergenţă între înţelepciunea creştină, înţelepciunile
asiatice şi cibernetica socială în ceea ce ar putea fi denumită o artă marţială
geopolitică.
Acest text a fost prezentat în cadrul FORUMULUI CHIŞINĂU 2019 de către
Lucien Cerise, cercetător în
ştiinţe umaniste şi sociale, Franţa
