Se afișează postările cu eticheta lege. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lege. Afișați toate postările

duminică, 27 martie 2022

Dragostea, frica şi legea bunelor intenţii. Funcţionarii statului pot face orice atât timp cât o fac cu bune intenţii: pandemii, resetări, atacarea altor state, fluxuri masive de migratori...

 


 autor:

Max Weber, citându-l pe Leon Troțki la Brest-Litovsk, a afirmat fără menajamente că "orice stat se întemeiază pe violență". Teoriile imaginative care au fost uneori folosite pentru a justifica violența de stat nu intră în sfera de aplicare a acestui articol. Ceea ce este analizat aici este modul ordonat în care elitele statale au pregătit împreună terenul pentru a domina indivizii în cea de-a patra revoluție tehnologică.

Lege și război

Conform definiției standard a sociologului german Max Weber în "Politica ca vocație" (1918), statul este "o comunitate umană care revendică (cu succes) monopolul utilizării legitime a forței fizice pe un anumit teritoriu". Cu alte cuvinte, un stat nu este altceva decât un grup restrâns de oameni (adică guvernul) care reușește să exercite violența asupra unor grupuri mai mari (adică subiecții) într-un anumit loc (adică teritoriul).

Atunci când violența de stat este îndreptată împotriva indivizilor de rând, se numește lege, în timp ce atunci când este îndreptată împotriva altor oficiali, se numește război sau lovitură de stat / război civil. Un război autodistructiv între funcționarii statului oferă o deschidere pentru eliberarea oamenilor de rând, așa cum a observat Mao Zedong în timpul Revoluției Culturale: "Lumea se află într-un mare haos; situația este excelentă" (天下大乱,形势大好). Dacă președintele Mao și ceilalţi conducători nu i-ar folosi pe oamenii de rând ca arme de unică folosință în luptele lor! Dimpotrivă, sacrificarea oamenilor în interesul elitelor statului nu este ușor de justificat și riscă să trezească subiecții.

Din acest motiv, date fiind urmările șocante ale celui de-al Doilea Război Mondial, guvernele au recurs la adăpostul juridic al dreptului internațional, sub deviza păcii internaționale, pentru a-și menține privilegiile.

Război și pace

În lumina atrocităților comise de oficialii statului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, era evident că pozitivismul juridic și teoriile contractului social nu puteau supraviețui cu ușurință în noua eră. Cea mai incomodă perioadă pentru oficialii de stat victorioși a fost cea a proceselor de la Nürnberg. Pe de o parte, reclamanții înșiși comiseseră aceleași infracțiuni; pe de altă parte, agenților de urmărire penală le-a fost greu să susțină acuzațiile, pur și simplu pentru că naziștii au respectat legile naziste, iar legile naziste erau perfect legale în conformitate cu maximul etatist al pozitivismului juridic.

Confruntându-se cu o astfel de situație jenantă, oficialii statului au pus în față un aparat neglijat la acea vreme - dreptul internațional. Aceștia au pus în aplicare un corpus de legi aplicate la nivel internațional, promițând pacea, sau cel puțin evitarea luptelor neproductive între ele, în schimbul imunității și autorității. Dreptul internațional nu era cu adevărat menit să-i ușureze pe supuși. Oamenii de rând au rămas supușii unor conducători suverani, în loc să fie recunoscuți ca subiecți suverani ai unei legi universale. Jurisprudența instanțelor interguvernamentale ale drepturilor omului, oriunde ar fi fost înființate, nu a făcut decât să dovedească faptul că guvernanții nu au avut intenția serioasă de a-și supune puterile vreunei legi.

Deși este adevărat că, timp de o jumătate de secol, dreptul internațional a oferit ușurare oamenilor de rând, acest lucru s-a întâmplat doar în măsura în care birocrații și-au redus șicanele. Cu mai multă pace, oamenii au fost supuși doar violenței funcționarilor lor, fără să sufere din cauza războaielor dintre regimuri. Cu toate acestea, la sfârșitul secolului al XX-lea, slaba capacitate a funcționarilor de stat de a se lega de orice principiu pașnic i-a condus la mai multe războaie, expunând din nou adevărata lor natură violentă.

Astfel, a devenit evident că guvernele aveau nevoie de o nouă narațiune pentru a-și menține statutul. Din acest motiv, au apelat la iubire.

Iubire și frică

În zorii secolului XXI, semnificația unui teritoriu național comun s-a estompat din cauza progresului tehnologic. În acest context, teritoriul național a început să fie conceput ca un spațiu fluid format dintr-o combinație de zone substanțiale și "metaversuri" insubstanțiale și care nu putea fi ușor de monitorizat. Dimpotrivă, ceea ce a rămas tangibil și, prin urmare, mai supus reglementării, au fost indivizii, care puteau interacționa simultan în mai multe teritorii.

În acest context, oficialii statului occidental s-au trezit cu un grup de subiecți care acționau în spații multiple, inclusiv în metaversuri, unde indivizii puteau scăpa de violența statului și își puteau asuma pe deplin proprietatea de sine și suveranitatea. În Occident, o întoarcere bruscă la statul teritorial tradițional ar fi sunat ca o cerere arbitrară de a folosi cai în loc de mașini. Astfel, conducătorii occidentali aveau nevoie de o justificare pentru blocarea violentă a progresului indivizilor către o autonomie deplină. 

În acest scop, elitele statului au înlocuit pacea cu dragostea, recurgând la cea mai vagă și autoritară lege, legea bunelor intenții - o lege de urgență care permite intervenția constantă a guvernului în libertatea umană fără teama de a face rău, cu condiția ca totul să fie bine intenționat.

De la principiul neagresiunii la principiul bunelor intenții

Legea de urgență universală în ascensiune a bunelor intenții se distinge prin următoarele caracteristici:

  •  Universală, spre deosebire de internațională. Vechiul drept internațional fusese conceput pentru spații tangibile, în timp ce elitele statale aveau acum nevoie de un drept care să se poată aplica universal. Într-adevăr, noua lege poate reglementa anumiți indivizi în "versuri" schimbătoare; de exemplu, offline, online, metavers, univers, multivers, altervers, megavers etc.
  •     O stare de urgență permanentă. În mediile digitale din ce în ce mai interconectate, guvernele prezintă orice problemă ca pe o situație urgentă care trebuie reglementată imediat. Cu această ocazie, funcționarii statului se prezintă pentru a reglementa cu salturi în sus și în jos comportamentul subiecților, dintr-o presupusă teamă de un pericol colectiv iminent.
  •     Legea ca violență. Violența este fundamentul privilegiului autoritar al funcționarilor de stat; în temeiul noii legi, statul are o autoritate sporită de a reglementa în mod arbitrar corpul, mintea și morala subiecților.
  •     Bunele intenții, în opoziție cu neagresiunea. Principiul neagresiunii pasive nu numai că este respins, dar mai degrabă este calificat drept imoral. În conformitate cu principiul bunelor intenții active, funcționarii statului s-au declarat luptători neobosiți pentru o virtute colectivă occidentală abstractă. Din acest motiv, li se permite să intervină constant în fiecare aspect al vieții, invitându-i în același timp pe subiecți să coopereze (adică să se supună pasiv). Eventualele consecințe negative sunt scuzate datorită intențiilor bune ale conducătorilor. Dacă unii subiecți nu sunt de acord, este evident că aceștia nu împărtășesc valorile sociale și morale progresiviste și trebuie să fie ostracizați (cancel-aţi, în argoul digital) sau sancționați în alt mod.

Concluzie

În Occident, ideologiile politice din ultimele două secole au fost înlocuite de mult timp de un delir colectiv de dragoste și frică, orchestrat de birocrații privilegiați. În centrul acestuia se află un amalgam de reglementări privind problemele de identitate, schimbările climatice, eficiența energetică, amenințările sociale și de sănătate, salvgardarea democrației etc. Supușii trebuie să urmeze cu religiozitate toată legislația, nu pentru rezultatele sale îndoielnice (externe), ci pentru a-și dovedi alinierea morală (internă) cu statul în lupta sa împotriva unei urgențe vagi. Urgența, ca și cum ar fi o dogmă religioasă, nu poate fi pusă la îndoială de niciun om de rând, în timp ce elitele politice, ca și cum ar fi clerici, au voie să fie autoritare atâta timp cât au intenții bune.

Sursa: https://mises.org/wire/love-fear-and-law-good-intentions

luni, 23 martie 2020

Dictatura şade cu Iohannis şi Orban la masă! Lege abuzivă, anticonstituţională, antidemocratică, care încalcă referendumul pe justiţie!

Image result for orban iohannisPremierul Ludovic Orban a legiferat în materie penală. Sub forma unei ordonanțe de urgență. Care modifică o lege adoptat în Parlament. Și în condițiile în care, printr-un referendum, care a marcat transformarea lui Klaus Iohannis în președinte jucător, populația României a decis interzicerea reglementării în materie juridică prin ordonanțe de urgență. Decizia lui Orban are ca punct de plecare pandemia, iresponsabilitatea civică a unor români și iminența propagării exponențiale a virusului. Numai că, pe drum, Ludovic Orban a pierdut din vedere circumstanțele de mai sus. Și a rezultat o tâmpenie penală. Sau o mârșăvie penalo-politică.
Există nu numai compatrioți indiferenți, lipsiți de o educație elementară și de respect față de viața și de sănătatea semenilor lor, ci și compatrioți puși pe rele. Care, în mod conștient, încalcă în aceste zile reguli, aducând boala în casele miilor de români nevinovați. Iresponsabilitatea de tip criminal trebuie stăvilită. Și este în afara oricărei discuții că pentru a fi stăvilită, ea trebuie pedepsită. Dar cum?
Starea de urgență decretată de președintele Klaus Iohannis și aprobată de Parlamentul României îi permite ministrului de Interne, aflat în epicentrul ofensivei împotriva pandemiei, să emită atunci când este necesar ordonanțe militare. Pentru cele 30 de zile ale stării de urgență – stare de urgență care poate fi prelungită – aceste ordonanțe au putere de lege. Sunt executorii. Ca atare, toate derapajele pot fi astfel sancționate și stăvilite. Nu era nevoie ca Ludovic Orban, în calitate de premier, să emită o ordonanță de urgență.
Într-o proporție surprinzător de mare, cetățenii României s-au prezentat la urne și, la întrebarea pusă de președintele Klaus Iohannis au stabilit că Guvernul nu mai are dreptul să legifereze în domeniul Justiției prin ordonanțe de urgență. Din această perspectivă, în mod logic, nu mai există alternativă. Niciunde nu este prevăzut în Legea Fundamentală ori altundeva că pot surveni circumstanțe, în care Guvernul s-ar putea abate în viitor de la ceea ce a stabilit populația României în materie de legislație penală. Cu atât mai mult cu cât existența în sine a stării de urgență permite alte soluții. Care pot fi adoptate cu caracter de urgență și temporar de către ministrul de Interne, pe calea ordonanțelor miltare.
Dar să atacăm fondul acestei reglementări penale, inițiată abuziv de către Ludovic Orban. Dat fiind pericolul extrem de mare la care este supusă populația României, în condițiile în care dinamica propagării infecției cu coronavirus poate scăpa de sub control și, de asemenea, în condițiile în care numărul de cetățeni iresponsabili este alarmant de mare, premierul Ludovic Orban a găsit de cuviință, trecând peste referendum și ignorând alte soluții, să modifice legislația penală. Și a făcut-o. Modificările au intrat în vigoare. Cei care nu se supun carantinei pot face închisoare trei ani. Cei care, nesupunându-se, transmit virusul, pot fi condamnați la cinci ani de închisoare. Dacă coronavirusul este transmis de cineva care știa că este pozitiv, pedeapsa poate să meargă până la șapte ani. Iar dacă există o victimă, până la 15 ani. Cei care mint și nu declară că vin din zone afectate, cinci ani. În acest fel, sancțiunile penale, existente și anterior, sunt înăsprite în mod semnificativ.
În plus, Ludovic Orban, în calitate de legiuitor penal, a reglementat o infracțiune cu totul și cu totul nouă, până acum inexistentă în legislație. Și anume omisiunea de a furniza informații complete autorităților sanitare. Cu alte cuvinte, dacă o persoană care a ieșit pozitiv la testul cu coronavirus a avut contact cu o sută de persoane și a omis fiindcă a uitat să enumere una sau mai multe, se cheamă că ar fi comis o infracțiune. Și urmează să fie condamnată la închisoare. Chiar dacă nimeni nu poate demonstra că omisiunea este intenționată. Această normă, astfel cum este ea formulată, deschide larg poarta pentru anchetarea și condamnarea unor persoane în esența lor nevinovate. Va sta la baza unor abuzurui grave, soldate cu lipsirea de libertate, împotriva unor cetățeni ai României. Devine un articol din partea specială a Codului penal, care încalcă principiile enunțate în partea generală a aceluiași Cod penal. Infracțiunea este în esența ei neconstituțională. În mod straniu însă, niciuna dintre organizațiile societății civile, care pretind că se luptă pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului, nu a sesizat începând de miercuri noapte, când a fost adoptată ordonanța de urgență, acest grav abuz.
Iar abuzul se întâmplă nu oriunde pe planetă, ci în România. Un stat în care, în ultimii 15 ani, procurorii au aplicat nu de puține ori legea penală în exces și nu în scopul de a sancționa și diminua infracțiunile, ci din motive politice sau clientelare.
Premierul Ludovic Orban a pretins că a emis respectiva ordonanță de urgență în virtutea stării de urgență decretată de președintele Klaus Iohannis. Există însă o gravă contradicție în termeni. Legea penală, care acum este prevăzută în Codul penal astfel modificat, funcționează de acum încolo de-a pururi, până când va fi modificată, abrogată sau declarată neconstituțională. În timp ce starea de urgență este strict delimitată în timp, fiind valabilă doar 30 de zile. După care, dacă este necesar, mai poate fi dat un decret pentru încă 30 de zile. Oricât de mult ar dura pandemia, starea de urgență este limitată în timp, în vreme ce aplicabilitatea prevederilor Codului penal este în principiu nelimitată în timp.
Să nu fi cunoscut aceste detalii Ludovic Orban? Să fi ignorat el aceste raționamente de logică formală, pe care oricine le poate face, fără a avea cunoștințe juridice? Să presupunem că da. Să presupunem că, la trei noaptea, Ludovic Orban era obosit. Depășit de situație. Cu mintea tulburată. Numai că ordonanța de urgență nu putea fi dată fără acordul ministrului Justiției. Care este jurist. Și încă un jurist pur sânge. Să nu fi sesizat domnul Cătălin Predoiu că introducerea acestei noi infracțiuni în Codul penal, în maniera în care este formulată norma, deschide calea unor multiple abuzuri? Greu de presupus. Astfel încât nu am cum să nu iau în calcul reaua-credință.

 Sursa: https://inpolitics.ro/o-tampenie-penala-sau-o-marsavie-tip-ludovic-orban_18444926.html

joi, 28 iunie 2012

Lovitura de stat a comunism-hitlerismului în straie democrate.


 Vă propun în cele ce urmează, nesistematizat şi incomplet, pe baza situaţiei actuale dar şi a textelor şi amintirilor despre instaurarea bolşevismului şi a comunismului, pe de o parte, şi a nazismului, pe de altă parte, un mic ghid pentru desluşirea realităţii groteşti, aproape inimaginabile, în care ne găsim în România Europei anului 2012.

Statul suntem noi! - contestarea statului de drept sub argumentul prezenţei în instituţiile lui a oamenilor puşi de opoziţie, adică de duşmanii poporului.

Constituţia mamei lor de criminali sau Lovitura de stat în manieră democrată - modificarea Constituţiei pe calea forţei unei majorităţi parlamentare relative şi necalificate, în afara cadrul legal prevăzut pentru o astfel de modificare.

Legea e bună atât timp cât ne foloseşte nouă; dacă nu o schimbăm – legea e dispreţuită, considerată doar un mijloc pentru a-şi atinge scopurile.

Ura distrugătoare, insulta, invectiva, linşajul public (mediatic), înfierarea cu mânie populară – principalele mijloace pentru a cuceri, întări şi extinde puterea absolută asupra societăţii.

Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine – calificarea oricărei critici, care li se adresează, drept rea-voinţă, ură viscerală, atentat la democraţie şi la popor.

Democraţia e la noi, voi sunteţi nişte ciocoi – orice fac ei este democratic şi numai democratic, şi oricum mult mai democratic decât orice altceva făcut de ceilalţi.

Opoziţia e necesară moartă, închisă sau afară din ţară -  ce altceva ar mai fi de spus.

Noi suntem poporul, voi duşmanii lui tot ceea ce fac ei este 
indubitabil, dincolo de orice bănuială şi raţiune, pentru binele poporului, al cărui glas şi voinţă este, pe care a venit să îl slujească (chiar dacă acesta nu înţelege, nu ştie, nu vrea sau chiar refuză; în acest ultim caz poporul însuşi devine duşmanul poporului).

Noi acuzăm, nu gândim – acuzarea fără dovezi, căci acestea, se sugerează, sunt subînţelese acuzaţiei şi integrate acesteia fără a mai fi nevoie să fie probate practic – mai ales că ele sunt aduse de cei mai integri, mai devotaţi, mai inteligenţi, mai competenţi, mai responsabili fii (şi fiice) ai poporului.

Lupta permanentă, necruţătoare, cu toate mijloacele, împotriva terorismului – de exemplu, a securismului: vor acuza întotdeauna la ceilalţi presupuse practici şi acţiuni teroriste (securiste), mai cu seamă în momentele în care ei înşişi pun în operă astfel de practici, adică permanent.

Dreptatea e cu noi – ceea ce fac ei este întotdeuna drept, necesar, bun; ceea ce fac ceilalţi, opusul şi chiar mult mai rău.

Adevărul ne aparţine – iar atunci când îl schimbă de la o zi la alta o fac întotdeauna în numele lui şi pentru mai-binele poporului.

Ba pe-a mătii – răspunsul standard la orice altă idee, posibilitate, propunere, observaţie, critică.

Ai lor sunt îngeri, ceilalţi sunt demoni – greşelile lor, dacă totuşi sunt dovedite, sunt normale şi înduioşătoare erori umane, inerente unei lupte neîntrerupte pentru binele poporului; ale celorlalţi sunt grave păcate capitale pentru care nu merită niciun pic de înţelegere sau milă. Dovedirea unor greşeli este, totuşi, improbabilă, natura lor oarecum divină fiind mai presus de această slăbiciune omenească, iar cei care ar încerca o astfel de demonstraţie fiind, evident, nişte javre rău-intenţionate.

Miniuna - adevăr, neruşinarea - bună purtare, nesimţirea - bun simţ, hoţia – cinste, incompetenţa – profesionalism, incultura – doctorate şi lucrări ştiinţifice, ticăloşia – iubirea aproapelui – în virtutea acestor principii, hoţii sunt puşi paznici, mafioţii fac justiţia, criminalii devin victime ale umantarismului lor şi cu toţii sunt cel puţin eroii neamului.

Noi nu vrem puterea, noi ne jertfim pentru binele şi viitorul luminos al poporului.

Cine nu e cu noi e împotriva poporului!

Ceilalţi (opoziţia) sunt răi doar când sunt ceilalţi, când devin ei sunt buni.

Ciocu mic!

Rămâne să adăugaţi ceea ce credeţi că lipseşte, sau să îmbunătăţiţi ceea ce nu e prea fericit exprimat.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...