sâmbătă, 23 octombrie 2010

Social - politic:  Campaniile la români

Poliţia rutieră n-are treabă cu telefoanele mobile

La care se vorbeşte în trafic. Evident. Căci la telefoane vorbesc şi ei, poliţiştii.
La rutieră este ca şi în restul naţiunii: se trăieşte în campanii. Campaniile se fac când se supără şefii supăraţi de alţii. Eventual de ziarişti. Sau de şefii lor. Sau când au acţiuni de imagine. Ca toată lumea, că aşa e moda.
Pedepsirea şoferilor care vorbesc în timp ce conduc a devenit demult o amintire a unei astfel de campanii. Vezi peste tot,  dar mai ales pe trecerile de pietoni, în intersecţii - sau poate acolo ticăloşia şi iresponsabilitatea respectivilor sare şi mai tare în ochi - şoferi care se chinuie să tragă de volan, de schimbător şi de semnalizare cu o singură mână, ori cu dinţii şi picioarele, care privesc alb undeva în orizontul convorbirii telefonice, care au tot mai puţin habar de ceea ce este în jurul lor. 
Si ne mai mirăm de tot mai multele accidente de pe trecerile de pietoni şi din intersecţii. 
Dacă în perioada de început a telefoanelor mobile, atunci când apăruseră şi dispozitivele hands free, vedeai - amuzat, căci imaginea era comică - oameni care vorbeau singuri în maşină, acum îi vezi vorbind în telefonul ţinut în mână - şi eventual trecut dintr-una într-alta pentru manevrele rutiere - sau sub capul îndoit peste un umăr .
Studiile au arătat că o convorbire telefonică poate afecta atenţia respectivului, funcţie de ceea ce se discută, cu de la 20 la 95%!!! Adică, practic, unii dintre aceştia, care se ceartă, care negociază, care cuceresc sau sunt cuceriţi etc. habar nu au pe ce lume se află. Ca şi în cazul drogurilor. Această deteriorare a atenţiei suprapusă peste handicapul de a acţiona vehicolul cu o singură mână, măreşte posibilitatea accidentelor acestor criminali pe roţi de mai multe ori. Şi posibilitatea, din nefericire, devine realitate.
Astăzi un om de lângă mine a fost foarte aproape de a fi lovit de un şofer care a trecut liniştit pe zebră deşi înaintea acesteia oprise regulamentar un ditamai autobuzul. Evident şoferul vorbea la telefon. Nu peste multe minute, puţin a lipsit să nu arunc cu o carte după un altul care a trecut la fel de liniştit pe zebră. Păcat de carte. Dar dacă aş fi avut o cărămidă, sau un pistol? Oare o să ajungem să mergem cu bâtele după noi?
În fiecare zi văd repetându-se scena vorbitului la telefon în trafic pe trecerile de pietoni şi în intersecţii de mai multe ori. Nenumăraţi rămân cei care pot fi zăriţi în aceeaşi ipostază peste tot în trafic. Numai poliţia rutieră nu-i vede. Şi aşa devine părtaşă, complice la crimele nesimţiţilor iresponsabili de care vorbim. 
Fiecare pieton mort, în condiţiile în care el era în regulă, înseamnă o complicitate a poliţiştilor cu criminalul. De ce? Pentru că nu îi văd sau îi iartă - sensibilizaţi de emoţia întîlnirii cu hârtii din plastic, sau poate din revoltă faţă de viaţa lor mizeră, sau din revolta faţă de putere, sau din indolenţă, sau din nesimţire, mai contează? - pe cei care trec în goană pe trecerile de pietoni - cu sau fără telefon -, pe cei care gonesc peste tot, pe cei care se urcă cu maşinile pe trotuar silindu-i pe pietoni să meargă pe jos, pe cei care fac raliuri noaptea, pe cei care îşi bat joc de alţii în trafic, pe cei care nu au, nu au avut şi nu vor avea de gând să respecte regulile de circulaţie şi codul bunelor maniere în circulaţie.
Personal cred că examenul de şofer se ia mult, mult prea uşor. Că ar trebui să fie foarte sever, dublat de o extrem de serioasă şi decisivă examinare psihologică. (Şi o fi legea ştirbă, dar domnii de la circulaţie, după cum am putut afla în ultimii ani, au strâmbat-o de tot livrând carnete pe bandă rulantă tuturor celor care plăteau, analfabeţi, dezaxaţi, orbi, bolnavi. ) Cu atât mai mult sunt de condamnat purtătorii de caschete - câţi nu le-au aruncat - care după ce le dau drumul criminalilor în stradă nu fac mare lucru pentru a ne apăra de ei. Nu le pasă.
 Şi mai bănuiesc că dacă nu dorm bine noaptea nu este din cauza morţilor şi invalizilor pe care îi au pe conştiinţă ci pentru, eventual, casele, vilele, maşinile, plasmele......
Îi rog să mă ierte pe cei care nu se înscriu în tabloul de mai sus, dar pesemne că sunt foarte puţini, pentru că se văd rar, foarte rar. Şi după cum se circulă, nu au niciun efect.
 

luni, 11 octombrie 2010

Ruşinea de noi înşine

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.
Există o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.
Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.
O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.
Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.
O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.
Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.
Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi - să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, - chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem. Adică din Rai.
Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.
Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.
Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.
Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat - repede - în conflict cu realitatea, pentru că devine - mai repede - nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.
Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul - viaţa - împreună.
Nu ne placem - deşi habar nu avem pe cine nu placem - şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu...
Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist....
Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ....
Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem - şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? - ştie doar Cel care ne-a creat şi care - ATENŢIE - apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...