Ce putem face pentru a ne schimba în bine ţara. Ne cere Dumnezeu să fim eroi?

 

 "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă"

(Cele de mai jos nu exclud participarea noastră activă, mai ales dincolo de cuvinte, la apărarea fiinţei neamului şi a ţării, ci, dimpotrivă, încearcă doar o reaşezare a ei, şi sunt destinate acelora dintre noi care ne epuizăm în dueluri şi condamnări verbale, riscând boala sufletească cât şi pe cea trupească, şi uitând a face binele concret. La fel, nu exclud acţiunea, lupta, jertfa pentru ceilalţi.)

Aflăm în fiecare zi, aproape, numai veşti rele; ne consumăm, ne mâniem, judecăm, vorbim fără de măsură, ne lăsăm cuprinşi de răul, căruia încercăm să ne împotrivim, şi rezultatul este că îi facem jocul.  

Am vrea să ne salvăm ţara, chiar lumea şi constatăm că suntem neputincioşi. Visăm să fim eroi şi rămânem anonimi. Şi asta ne înfurie, ne macină, devine obsesie, devenim agresivi, impulsivi, neliniştiţi, dezamăgiţi, deznădăjduiţi. Suntem plini de intenţii bune şi totuşi pierdem zi de zi, în timp ce duşmanul transformă lumea după voia lui într-un iad. 

Când vedem ce ticăloșii, ce monstruozități se petrec în jurul nostru, chiar dacă nu vrem, chiar dacă propovăduim inversul, fără ca să ne dăm seama, creşte în noi URA; uneori declarată, de cele mai multe ori, mascată sub nobile porniri salvatoare, sau justificări raţionale. Şi dacă ajungem să-i urâm pe alţii, adică SĂ URÂM, duşmanul şi-a atins obiectivul. Şi în lume şi în noi. 

Am vrea să fim eroi, să nu ne rezumăm la a da în vileag şi a muştrului aprig duşmanul, ci şi la a lua parte la înfrîngerea lui; şi, totuşi, mulţi dintre noi rămânem la faza otrăvirii încete şi sigure cu veninul demonic ce dizolvă lumea, riscând să pierdem singurul lucru care contează: mântuirea noastră. 

Şi, poate, ar trebui să ne oprim şi să ne întrebăm ce ne cere Dumnezeu?  Aşteaptă El, oare, de la noi să fim eroi?  

Da, cred că Dumnezeu ne cere să fim eroi, dar nu eroi care, preocupaţi să salveze lumea, se pierd pe ei în capcanele perfide şi ucigătoare de suflet ale răului. Cred că Dumnezeu aşteaptă, ne roagă, s-a jertfit pentru ca noi să fim eroii mântuirii noastre. 

Să ne întoarcem spre noi şi să punem în ordine toate acele detalii, aparent prea insignifiante, în realitate ca stropii de apă ai unui ocean, în care ne înecăm în timp ce înotăm nu spre un ţărm, ci spre un miraj. 

De lume se ocupă El, este în parohia Lui, în puterea Lui, şi, dacă va fi nevoie, şi, atunci când va fi nevoie, ne va pune şi în situaţia de a ne dovedi eroismul pe câmpul de luptă, pe stradă, în lagăre şi închisori, sau chiar acolo unde muncim. 

Să nu încercăm să-i luăm locul, să nu pretindem controlul a ceea ce nu putem controla; noi să fim eroii mânturii noastre în cel mai greu de dus război care ne stă înainte în această trecere prin materie şi toate celelalte se vor adăuga nouă. 

Să facem cele necesare pentru victoria finală în lupta cu eul nostru îmbătat de mândrie şi patimi. Şi aici intră, desigur, chiar pe linia întâi, ajutorul pentru aproapele nostru, aproapele concret, personalizat,  aproapele la măsura puterilor şi datoriei noastre; şi, mai dificil încă, iubirea duşmanului.

Redutele, tranşeele, palisadele, zidurile fortificate ale fiinţei noastre mândre şi pătimaşe sunt mult mai greu de cucerit şi de păstrat decât ar fi, la o adică, cele dinafară; măcar şi numai pentru că lumea exterioară este, de fapt, o proiecţie combinată, o rezultantă directă a ceea ce este în noi.

Dacă putem cuceri aceste linii duşmane, dacă putem înfige steagul lui Hristos pe culmea fiinţei noastre transformate, suntem cu siguranţă eroi. Cum ne cere Domnul şi prin Psalmul 14:

 

Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău?

Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa,

Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său.

Defăimat să fie înaintea Lui "el ce vicleneşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte; cel ce se jură aproapelui său şi nu se leapădă,

Argintul său nu l-a dat cu camătă şi daruri împotriva celor nevinovaţi n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.

Să încercăm să fim desăvârşiţi, să-i convingem şi pe alţii cu modelul nostru şi atunci ne vom salva pe noi, pe cei care ne urmează exemplul şi, împreună, ţara. 

Nu putem învinge în lume dacă nu învingem în noi; nu putem schimba lumea dacă nu ne schimbăm pe noi!

 

 

DIAVOLUL ÎN ISTORIE ŞI ÎN POLITICĂ. ADAM ŞI EVA, PALEO-COMUNIŞTI?

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse: văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau chiar într-o fiinţă omenească.

Comunismul, în formula terorism de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea, prin 1990, că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Cum a intrat diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie de natură demonică cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990, în principal în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, cei ce suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie, după îndelungata perioadă a păgânismului universal scur-circuitat timp de 2000 de ani de creştinism, de o asemenea complexitate, cu o religie (ideologia), cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte.

La Universitatea Templeton, în 1980, Alexander Soljeniţîn a spus că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”. Şi în cine altul nu mai poate intra nimic altceva decât ură împotriva lui Dumnezeu, şi creaţiei Lui, dacă nu în diavol?

Adam şi Eva, paleo-comunişti?

Dar are Leszek dreptate? Atunci a intrat diavolul în istorie? Sau de fapt comunismul este numai o nouă lucrare a diavolului, deci a intrat mai demult în istorie? Şi una şi alta.

Despre comunism, ca invenţie ideologică a ultimilor 300 de ani, s-a mai spus şi că ar fi un creştinism fără Dumnezeu. Dar unde am mai avut noi o lume fără Dumnezeu (acelaşi lucru cu ignorarea lui Dumnezeu)? În Rai, atunci când perechea strămoşilor noştri a acceptat ideea că ei ar putea fi la fel cu Dumnezeu, deci ar putea exista, s-ar putea descurca, chiar mai bine, căci nu ar mai fi niciun fel de oprelişti. Şi atunci, ca şi acum, după “revelaţia diavolească” a urmat trezirea într-o lume a păgânismului, a dictaturii acelor părţi ale sufletului şi trupului nostru care intră uşor şi mereu în rezonanţă cu diavolul: slăbiciunile, neputinţele, patimile noastre lumeşti. E, în acelaşi timp adevărat, că atunci eram, Adam şi Eva erau înainte de istorie, adică în veşnicie. Istoria a început odată cu acceptarea ispitei şi alungarea din Rai. Şi nu numai că atunci a intrat diavolul în istorie, ci el este, în proporţie de 50 %, autorul ei.  

Atenţie! Diavolul este real şi contează pe noi!

Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau, în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată, pe o parte de uneltele răului, de slugile sale, de mercenarii săi, adică, pentru perioada modernă şi contemporană de cei care au finanţat şi impus comunismul sub toate formele sale, de la Revoluţia Franceză până la neo-marxismul de astăzi, pentru a aduce pe lume supunerea  noua ordine mondială. Pe de altă parte de noi înşine, de pactizarea cu el, de agrearea lui, de încântarea şi grabnica cedare în faţa ispitelor lui.

Politica demonică nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plin cu slugile mafiei bancare globaliste este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute în societatea actuală sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamentul persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, poate (Dumnezeu ştie) ireversibile.

Să ne uităm în jurul nostru la transformările diabolice pe care le suferă omul/lumea. La ura generalizată, la refuzul raţiunii, la înrobirea în slujba instinctelor dezlănţuite, la ceaţa tot mai groasă a ignoranţei, la sinuciderea programată şi asistată a speciei umane prin holocaustul nenăscuţilor, prin războaie pustiitoare, prin revoluţii sexuale şi prin multe alte pulsiuni demonice cărora ne aliniem. Şi atunci, dacă partea răului din noi nu dispare, ci ea se amplifică, dacă morala, respectul, iubirea, bunăvoinţa, jertfirea, curajul, credinţa devin păsări tot rare, cum ar putea să dispară demonismul din politică şi din societate?