Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit, ca pe un fum, viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.
Aşa face. Ca un vrăjitor. Pentru că el este Marele Vrăjitor. Il capo di tutti...
Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt după care tare ne dăm învânt, magie.
Ce este vraja ?
Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este.
Vraja este amăgire, iluzie, minciună.
Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere, a nimicului.
Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa noastră (adică în timpul nostru) în locul realului, al adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic.
Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul vrăjitor a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante:
- a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnice şi
- l-a pus pe acesta să muncească cât mai mult pentru a le avea.
Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva - cu nimicuri, adică nimic - decât gândul la Dumnezeu, decât comuniunea cu Dumnezeu, decât viaţa în Dumnezeu. Şi astfel, atunci când ajungem la capăt, nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
Pentru aceasta Amăgitorul a aşezat peste lumea reală o lume virtuală (ca să nu ne sperie şi să nu-l descoperim, a mişcat imaginea de fum puţin câte puţin peste secole, până când a ajuns, ca stăzi cele două să nu mai aibă decât puţin lucruri comune) prin care ne plimbă ca printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă, ne suie pe acoperişul ei şi ne spune:
" Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu poţi fi stăpânul acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim acum la moarte."
Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
Timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie pe chat sau porno, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy", adică de "fiţe"; fie acolo de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, Înşelătorul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm.
E adevărat că mai avem o şansă: pentru că ce nu ştie întunericitul, singura lui nelinişte, este cât timp mai avem. Mai precis, ne-a terminat, sau putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim în chiar ultima clipă, atunci când se părea că soarta ne este pecetluită şi timpul expirat?
Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta: pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, nu putem amâna mereu ieşirea de sub vrajă şi revenirea în timp. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt, nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu