vineri, 9 decembrie 2011

Magia Crăciunului (!?)

"Descoperă magia Crăciunului cu (de exemplu - nota mea) Ferrero Rocher!"
Aşa e. Nu nicio greşeală, nicio blasfemie. 
Crăciunul lor comercial este Magie , rezultat al magiei, ispită, vrajă, pierdere, materie care se strică, gol şi secetă dincolo de ecrane, de luminile colorate ale nopţilor, de foamea fără fund a poftelor.
Cu totul altceva decât:
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.
De care nici nu(-şi) mai amintesc.
Dar oare noi cât ne mai amintim?

miercuri, 7 decembrie 2011

Petre Țuțea la Clubul Țăranului

Marţi, 13 Decembrie a.c., ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român, Şoseaua Kisellef nr. 3), Asociaţia ROST vă invită la o dezbatere pe marginea personalităţii şi a gîndirii lui Petre Ţuţea, la 20 de ani de la mutarea sa la cele veşnice. Despre Ţuţea vor vorbi cîţiva dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, d-nii Demostene Andronescu (poet, publicist şi fost deţinut politic), Dan Ciachir (scriitor), Ion Papuc (scriitor) şi Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic). Moderatori vor fi d-nii Răzvan Codrescu şi Paul Ghiţiu.
În cadrul aceleeaşi întîlniri vor fi prezentate numărul 104 – 105 al revistei ROST şi cea mai recentă carte a d-lui Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor (Ed. Christiana, Bucureşti, 2011), astăzi ieşită de sub tipar.
Intrarea este liberă.

luni, 21 noiembrie 2011

GEOPOLITICA ŞI MIRAJUL ÎNFLĂCĂRAT - Coaliţia orientală XIV

Cu trupurile plecate în faţa Sfintei Legi, neamurile răsăritene parcurg istoria supuse şi ascultătoare, nefiind atrase de spiritul aventurii. Atât arabii cât şi ortodocşii ating cu fruntea pământul pe care au călcat odinioară profeţii lor. Acest pământ primeşte daruri înmiresmate. Parfumul Orientului e un fel de “văl al Mayei”, un gingaş acoperământ prin care se străvede textul înţelepciunii. Fără îndoială, mireasma Răsăritului este semnul unei taine care este ţinută de veacuri între hotarele acestei lumi precum un “cifru”. Aflăm din documente un lucru deosebit de interesant şi anume faptul că islamicii nu aveau voie să exporte exemplare din Coran şi nici balsamurile, tot aşa cum legile Bizanţului interziceau exportul de ulei aromat. Există deci în Orient o legătură ascunsă între Sfintele Cărţi şi taina parfumului. Să nu uităm că numele Sfintei Fecioare Maria (în ebraică “Miriam”) înseamnă “cea bine mirositoare”. De asemenea, trupul lui Hristos, înainte de a fi pus în mormânt, a fost uns cu smirnă şi aloe. Mireasma are funcţie soteriologică, ea metamorfozează sufletul fiindcă, se spune în Scriptură, Iisus l-a convertit pe Zaheu vameşul în Ierihon (“oraşul parfumurilor”). Aceeaşi tradiţie o întâlnim şi în civilizaţia mahomedană. Iată ce spune un mistic arab: Duhul meu s-a împreunat cu Spiritul Divin, precum moscul cu ambra. În Islam, la fel ca în Ortodoxie, există un cult pentru ritualul respiraţiei, la arabi eterul e “substanţă dumnezeiască”, de aici şi practicile asemănătoare cu isihasmul răsăritean.
Viaţa orientală e un nesfârşit ceremonial pe care trebuie să-l “citim” cu atenţie pentru a-i înţelege sensurile. Să privim, de exemplu, scena fermecătoare din “O mie şi una de nopţi” care descrie ritualul împodobirii prea frumoasei Zeim al-Mawasif: Însoţitoarele ei i-au dat, după baie, toate îngrijirile trebuincioase unei găteli fără pereche. I-au parfumat umerii, după aceea au îmbrăcat-o cu o rochie ţesută cu fir de aur curat şi i-au potrivit pe cap o cunună de argint ce spijinea o diademă bogată cu mărgăritare, care avea la spate un nod cu capetele împodobite cu câte un rubin mare – cât oul de porumbel. În cele din urmă, i-au împletit părul frumos şi negru înmiresmat cu mosc şi ambră, în douăzeci şi cinci de cosiţe care-atârnau până la călcâie” (A 656-a noapte). Această ceremonie savantă a gătelii e un ritual executat după canoane bine stabilite. Existau, de altfel, în Orient, numeroase cărţi cu învăţături asupra artei de a trăi. De la prepararea mâncărilor (pe baza combinării misterioase a unor mirodenii) până la împletirea savantă a părului, totul se desfăşura conform unor legi scrise ale tradiţiei. Hazardul nu-şi avea locul nici în măruntele acte cotidiene. Viaţa bazată pe învăţături definea atât Bizanţul cât şi Islamul ale căror civilizaţii “scripturale” respectau canoanele moştenite din vechime. Din acest motiv, între neamurile lui Iisus şi ale lui Mahomed, s-a înfiripat de veacuri o simpatie; dar trebuie subliniat că a fost o simpatie “clandestină”, ascunsă de priviri, deoarece o religie, cum este cea mahomedană, în care Profetul însuşi şi ginerele său Ali avuseseră, pe lângă soţiile lor legitime, nenumărate concubine, nu putea fi tolerată nicidecum, de morala creştină cu care se învecina geografic. Şi totuşi, în mod paradoxal am putea zice, între arabi şi ortodocşi a existat, cum spune Louis Massignon, o atracţie reciprocă, un soi de “miraj înflăcărat”. Colaborarea subterană dintre cruce şi semilună e una din temele palpitante ale trecutului dar şi un subiect de meditaţie pentru viitor. Să mai amintim aici faptul că în sânul Islamului s-a manifestat – precum afirmă Frihjof Schuon – o misterioasă atracţie către revelaţia creştină a lui Iisus şi asta în special în climatul persan şi turc. Axa Ierusalim-Mecca, pe care am încercat s-o divulg bazându-mă uneori pe propria intuiţie, ascunde o perspectivă geopolitică plină de surprize care poate da peste cap previziunile de până acum.    Va urma.

Alexandru HORIA

vineri, 11 noiembrie 2011

Russel Kirk: IMAGINAŢIA MORALĂ (III)

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,
cu atât mai subtil este predicatorul.
Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză,
este de obicei  metoda campionului literar al normelor.


Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand[1], mai cu seamă  despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor.


Merită remarcat faptul că cel mai influent poet al vremurilor noastre, Eliot, s-a străduit să redea poeziei, teatrului şi criticii moderne funcţiile sale normative tradiţionale. În acest demers, el s-a văzut pe sine ca pe un moştenitor al lui Virgiliu și al lui Dante. Poetul nu trebuie să-şi impună ego-ul său asupra publicului ; misiunea poetului este, mai curând, aceea de a transcede personalul şi particularul. După cum Eliot scria în « Tradiţia şi talentul individual », primul eseu găsit în Selected Essays, 1917 – 1932 (1932) : 

Poetul nu este în niciun fel remarcabil sau interesant în emoţiile sale personale, emoţii provocate de evenimente speciale din viaţa sa. Emoţiile sale particulare pot să fie simple, sau brute, sau plate. Emoţia din poezia sa va fi un lucru foarte complex, dar nu cu complexitatea emoţiilor oamenilor care au în viaţă emoţii foarte complexe sau neobişnuite. De fapt, una dintre erorile excentricităţii în poezie este căutarea exprimării de noi emoţii umane, şi în această căutare pentru noutate în locul greşit este descoperită perversiunea. Treaba poetului nu este aceea de a găsi noi emoţii, ci aceea de a le folosi pe cele obişnuite şi, prin prelucrarea lor în poezie, de a exprima sentimente care nu se regăsesc de loc în emoţiile curente.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari,
cercetează inima omenească
pentru a găsi în ea legile existenţei morale,
cele care îl deosebesc pe om de animal.


Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari, cercetează inima omenească pentru a găsi în ea legile existenţei morale, cele care îl deosebesc pe om de animal. Sau cel puţin aşa era până aproape de sfârşitul secolului al optsprezecelea. Între timp, egoismul unei şcoli a Romanticilor a ascuns scopurile esențiale ale literaturii umane. Și mulţi dintre Realişti au scris  despre om ca și cum ar fi numai o brută – sau, în cel mai bun caz, abrutizat de către instituţii. (Astfel a apărut definiţia lui Ambrose Bierce[2] din The Devil’s Dictionary (1906) : « Realism, subst. O precisă reprezentare a naturii umane, după cum este aceasta văzută de broaşte ţestoase.”) În vremurile noastre, şi mai ales în America, am asistat la creşterea popularităţii unei şcoli de scriitori mai nihilişti decât au fost vreodată nihiliştii ruşi : literatura de dezgust şi de denunţare, descrisă suficient de clar în Man in Modern Fiction[3] (1958) a lui Edmund Fuller. Pentru membrii acestei şcoli, scriitorul nu este nici apărător nici tălmăcitor al standardelor, dat fiind faptul că nu există valori care să fie apărate sau explicate ; un scriitor pur şi simplu înregistrează, neobservat, dezgustul său faţă de omenire şi de sine. (Ceea ce înseamnă o lume foarte îndepărtată de cea a lui Swift – care, în ciuda aversiunii sale faţă de cele mai multe dintre fiinţele umane, le detesta numai pentru că ele erau departe de ceea ce se presupunea că trebuia să fie.)

Cu toate acestea, numele autorilor noştri nihilişti din secolul al douăzecilea bănuiesc că vor fi uitate în mai puţin de o generaţie, în timp ce vor rezista operele câtorva scriitori ai vremurilor noastre, al căror recurs este la lucrurile de durată, şi deci la posteritate. Mă gândesc, de exemplu la romanul lui Gironella The Cypresses Believe in God[4] (1951). Blândul novice care aranjează părul şi spală trupurile celor mai săraci dintre săracii vechiului Gerona, chiar dacă moare sub gloanţele comuniştilor, va trăi pentru mult timp în regatul literaturii; în timp ce sărăcăcios deghizatele personalităţi ale autorilor noştri nihilişti, care se fudulesc dezgustător ca personaje în best-seller-uri, vor dispărea în momentul în care imaginaţia publicului va vira către noi senzaţii. Pentru că aşa cum conştiinciozitatea normativă suflă viaţă în suflet şi în ordinea socială, tot aşa înţelegerea normativă dă unui autor faima de durată.

Crimele şi păcatele sunt, pentru aceşti tineri romancieri, doar nenoroc;
dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor.


Malcom Cowley[5], care scria cu câţiva ani în urmă în Horizon despre recenta recoltă de romancieri debutanţi, a observat că mai mulţi scritori cu care el a discutat nu auziseră aproape de loc despre Cele şapte virtuţi cardinale sau despre cele Şapte păcate de moarte. Crimele şi păcatele sunt numai lipsă de noroc pentru aceşti tineri romancieri; dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor. Pentru această generaţie de scriitori în ridicare, lumea pare fără scop, iar acţiunile umane fără sens. Ei nu caută să exprime nimic altceva decât un ego rătăcitor. (În The House of Intellect[6] (1959) Jaques Barzun are de spus câteva chestii foarte perspicace despre nejustificata mândrie a şirului de scriitori plini de aspiraţii ai deceniului). Iar dl. Cowley sugerează că aceşti tineri bărbaţi şi aceste tinere femei, care nu au fost introduşi în copilărie şi tinereţe în nicio altă normă în afara vagii atitudini precum că fiecare este îndreptăţit să facă ce-i place, atât timp cât nu aduce prejudicii altuia, sunt lipsiţi de disciplină spirituală şi intelectuală, fără o dorinţă reală de ceva. 

Acest tip de scriitor fără ţel şi nefericit este produsul unui timp în care funcţia normativă a literaturii a fost masiv neglijată. Necunoscând-şi propria misiune, un astfel de scriitor are tendinţa de a crede despre ocupaţia sa că este o simplă abilitate, eventual lucrativă, care uneori satisface bunul simţ, dar care nu este dedicată niciunei finalităţi. Chiar şi scrisul “proletar” al anilor douăzeci şi treizeci recunoştea un anume scop; dar acela a murit de deziluzie şi de inaniţie. Dacă scriitorii sunt într-un asemenea hal, ca o consecinţă a climatului « permisiv » de opinie care a predominat, ce se poate spune despre cititorii lor ? Comparativ, mi se pare că puţini cititori de carte din zilele noastre caută o cunoaştere normativă. Ei caută distracţia, uneori a unui personaj grosolan prin substituire, sau sunt pe urmele unei vagi « cunoaşteri » a afacerilor curente şi a curentelor intelectuale, potrivită pentru conversaţiile de la cocktail-uri.

Traducere şi note – Paul GHIŢIU


[1] John Phillips Marquand (1893 – 1960) – Scriitor american cunoscut iniţial pentru povestirile de spionaj Mr Moto, apoi pentru romanele satirice. A câştigat un premiu Pulitzer în 1938 pentru romanul The Late George Apley.
[2] Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scritor şi satiric american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary – Dicţionarul diavolului. Dispare fără urmă, după o scrisoare pe care o trimite unui bun prieten, Partigton Blanche pe 26 decembrie 1913, din Chihuahua (Mexic) şi în care îi spune acestuia: "In ceea ce ma privește, plec de aici mâine pentru o destinație necunoscută".
[3] Omul în ficţiunea modernă. Edmund Fuller (1915 – 2001) romancier, istoric şi critic literar.
[4] Chiparoşii cred în Dumnezeu – primă parte a unei trilogii din care mai fac parte Un milion de morţi şi Pace după război aparţinând scriitorului catolic catalan José María Gironella Pous (1917 – 2003).
[5] Malcolm Cowley (1898 – 1989) – romancier, poet, critic literar, jurnalist.
[6] Casa intelectului. Jacques Barzun (1907 - ) – american de origine franceză, istoric al ideilor şi culturii, filosof al educaţiei.

duminică, 6 noiembrie 2011

Înţelegerea morţii

      Pericopa acestei duminici ne aminteşte, ca şi cea de duminica trecută, de un moment, pentru cei mai mulţi, teribil al vieţii noastre: moartea. Teribil pentru că, văzută ca punct al dispariţiei definitive, moartea face viaţa lipsită de sens pentru aceia care îşi înţeleg existenţa aceasta ca unică realitate.

      Nu există om care să nu creadă în ceva, oricât ar nega el aceasta, căci şi acela care zice că nu crede în ceva, crede în nimic. În ultimile secole, dar mai ales în secolul care tocmai a trecut, lumea creştină s-a întors în mare parte către idolatrie: oamenii au început să creadă în maşini, în ştiinţă, în evoluţionismul ateu, în preţul de cost, în productivitate, în automobil, în televizor, în computer, în familia homosexuală, în vrăjitorie, în extratereştri, în fotbal, în vedete, în trupul uman, în raţiunea umană, în asigurări, în diavol.

      A crede în ceva înseamnă a aşeza acel ceva în centrul de referinţă pentru gândurile şi faptele tale, a-l face sfânt pentru tine, adică a-l face definitoriu pentru existenţa ta. Evident, oamenii cred astăzi cel mai mult în ban. Şi evident, în spatele acestuia, ca şi în spatele tuturor acestor credinţe, stă diavolul care încearcă să ne rupă de Dumnezeu.

      Indiferent însă de credinţa lor, toţi oamenii mor şi atunci nici banii, nici maşinile, nici trupurile sau raţiunea nu le mai sunt de folos. Zeul lor moare odată cu ei. Iar cei care argumentează contrariul, să-şi imagineze o lume din care au dispărut toţi oamenii.

      Rămâne tot Dumnezeu. Şi tot ceea ce el a făcut pentru noi (ce sens ar avea Universul fără oameni), iar în faţa morţii, ca şi în faţa altor momente teribile ale existenţei noastre, ne amintim de El, ne întoarcem la El.

      Pregătirea pentru moarte începe cu înţelegerea şi acceptarea faptului că ea nu este altceva decât o poartă prin care au trecut toţi cei care au murit şi că faţă de aceştia avem foarte mari datorii. Cea mai mare datorie o avem faţă de strămoşii noştri prin care a ajuns până la noi dreapta credinţă. Ne-au făcut prin aceasta un aşa de mare bine, încât trebuie să ne rugăm permanent pentru mântuirea lor, căci, ca nişte oameni, vor fi avut şi ei păcate. Prin străduinţa lor de a păstra ortodoxia, adesea cu mari jertfe, noi suntem ortodocşi, ceea ce este un mare dar.

      Trebuie să ne rugăm şi pentru toate rudele după duh şi după trup, pentru binefăcători, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi cei adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii. Dincolo de moarte nu-şi mai pot ajuta cu rugăciunea lor, nu se mai pot adresa nouă. Deşi viu, în iad sufletul îşi trăieşte “moartea duhovnicească”, fiind cu totul inactiv. Numai Hristos ajuns cu sufletul în iad a fost viu, activ şi aici, propovăduind Evanghelia şi scoţându-i de acolo pe cei drepţi, căci El nu a cunoscut moartea duhovnicească cu sufletul, ci doar moartea biologică cu trupul.

       Toţi cei morţi au plecat de aici cu o povară de păcate nepocăite, pentru care nu mai pot face pocăinţă acolo. Dragostea ne îndeamnă să ne temem ca nu cumva pentru păcatele lor să fi ajuns în iad şi să ne îngrijim pentru starea lor, dacă am putea, ca şi cum ar fi a noastră. Dragostea păstrează comuniunea cu ei şi acest lucru este foarte plăcut Domnului. Dacă arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră pentru ei, arătăm că au lăsat în urma lor dragoste în sufletele noastre, iar Dumnezeu, Care nu poate fi mai puţin iubitor decât oamenii, le va arăta şi El dragostea Sa.

       Aprinzând o lumânare pentru ei, arătăm că am vrea să fie în lumina lui Dumnezeu şi Dumnezeu le va da lumină. Pomenile nu se fac pentru a le trimite în ceruri, ci pentru ca să arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră hrănită de dragostea pe care ei ne-au arătat-o în viaţa pământească şi astfel să-i arătăm vrednici de dragostea Lui şi pentru a face ca şi alţi oameni, care primesc milostenia de mâncare, haine sau altceva, spunând “Bogdaproste”, să se roage astfel lui Dumnezeu pentru sufletul celui pentru care se face milostenia.

       Cum nu ştim care din morţii noştri au fost mântuiţi sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie şi la parastase cu dezelgări. Iar pe cele ale lumii acesteia să nu uităm a le trata cu importanţa pe care ne-o arată această perspectivă a vieţii de după moarte.

LIANTUL ASCUNS (Coaliţia orientală XIII)

         Pe de altă parte, trebuie spus că natura sofianică a orientalilor e incompatibilă cu ideologiile, cu modelele abstracte. În timp ce lumea apusului evoluează ideologic, Răsăritul înaintează în istorie sapienţial. Orientul nu naşte idei ci soluţii. Aici trebuie să lămurim un aspect care ţine de vocaţia răsăriteană preponderent “autofagă” (termenul e sugerat de poetul Ion Barbu). Această “autofagie” orientală dezvăluie un mod de viaţă diferit de cel apusean. Orientul este “autarhic”, el nu caută în afară răspunsuri la întrebări pentru care îşi conţine răspunsurile în propria istorie milenară; de obicei fiinţele tinere, în special copiii, pun mereu întrebări, sunt avide de informaţie. Bătrânii au ajuns la înţelepciunea răspunsurilor, a soluţiilor. Această autarhie orientală a făcut ca în lumea creştinismului răsăritean să existe biserici autocefale; prin aceasta eclesiologia ortodoxă se delimitează de centralismul catolic. Autocefalia nu e nicidecum o trăsătură negativă, cum spun unii teologi occidentali, ci, din contră, e un semn de înţelepciune. Bisericile răsăritene trăiesc prin “autoalimentaţie” harică. În general, Orientul se hrăneşte din propriile sale revelaţii cuprinse în Cărţile Sfinte, el urmează neabătut firul tradiţiei, respectând cu fidelitate cuvântul sacru. Am vorbit despre asta pe larg într-unul din capitolele anterioare. Pentru popoarele islamice şi ortodoxe, istorie este “grapheim” de aceea ele parcurg Legea scrisă cu supunere (mahomedanii) şi ascultare (creştinii). Acest lucru a născut în Orient, aşa cum spuneam, morala “trupurilor aplecate”, adică o psihologie colectivă care diferă de elanul faustic apusean. Iată un motiv de veşnică neînţelegere între neamurile răsăritene şi cele occidentale. Colectivismul islamic, la fel ca sobornicitatea ortodoxă, nu aderă la principiul individualismului de factură protestantă.
         Un alt lucru care trebuie subliniat este cel referitor la tradiţia culturală. Cultura Răsăritului este a Cărţii Sfinte, în timp ce Apusul generează biblioteci, sau, cu alte cuvinte, cursuri alternative. Cartea Sfântă înseamnă o singură cale” revelată de Dumnezeu, în schimb biblioteca înseamnă o infinitate de drumuri, o infinitate de opinii şi adevăruri relative. Orientul nu înaintează prin hazard, ci prin necesitate. Iisus a scris pe nisip o frază pe care a şters-o vântul. De două mii de ani, Orientul creştin încearcă să identifice această propoziţie tainică, să reconstituie literele dispărute în nisip, pentru a întregi textul Evangheliei. Această obsesie a literalităţii dumnezeieşti, pe care am amintit-o într-un capitol precedent, constituie liantul ascuns dintre ortodocşi şi arabi, două lumi care se hrănesc autarhic din cuvântul sfânt. Departe de a fi “livreşti”, precum neamurile bibliofile occidentale, popoarele răsăritului se închină la Carte în forma ei revelată, textele Bibliei şi ale Coranului alcătuiesc împreună, cum spune misticul musulman Ibn Arabi, un colier al înţelepciunii” orientale. Spiritul “iluminist” de formulă enciclopedică nu e preţuit în lumea Răsăritului fiindcă nu exprimă “sophia” tradiţională. Tensiunea dintre Orient şi Occident este cauzată de războiul nevăzut dintre mesajul Cărţii Sfinte şi informaţiile aleatorii ale bibliotecii, dintre principiul drumului sacru şi perspectiva diversă a cunoaşterii moderne. Aceeaşi tensiune e valabilă şi în domeniul politicii. Orientul e, prin natura lui, teocratic, în timp ce Occidentul e bazat pe democraţie.     Va urma.
Alexandru HORIA

duminică, 30 octombrie 2011

FENOMENOLOGIA DESFĂTĂRII ORIENTALE (Coaliţia orientală XII)

În capitolele precedente am încercat să demonstrez că diferenţele dintre Răsăritul creştin şi cel islamic au ca revers afinităţi nebănuite. Tradiţionalul conflict dintre cele două civilizaţii ascunde de fapt o ereditate comună, de tip oriental, care va transforma vechea duşmănie într-o alianţă istorică bazată pe asemănări structurale. Mai tânără cu şase secole decât creştinismul, religia mahomedană e influenţată de mesajul neotestamentar, chiar dacă această influenţă e trecută cel mai adesea sub tăcere. Dar, dincolo de filiaţia profetică, trebuie văzut, aşa cum spuneam, liantul sofianic prin care se înrudesc neamurile răsăritene, acel stil de viaţă oriental care pentru mulţi pare de neînţeles.
O omilie atribuită Sf. Ioan Gură de Aur, citită în fiecare an în timpul utreniei de Paşti, redă plinătatea eshatologică la care năzuieşte creştinătatea răsăriteană, firea “gurmandă” a ortodoxului care sărbătoreşte “ziua a opta” cu masa plină de bucate. Iată un fragment din această omilie: “De este cineva bun şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat (…) Masa e plină, ospătaţi-vă toţi! Viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând! Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi să luaţi bogăţia bunătăţii!” E de observat cât de mult seamănă acest ospăţ sacru cu festinurile arabilor din veacul lui Harun al-Raşid, chiar dacă motivele desfătării culinare erau diametral opuse. Islamicii trăiau epicureic fericirea clipei dată de Allah, precum zice Coranul: “Mâncaţi şi beţi până-n zori de zi”, în timp ce creştinii se ospătau pentru “timpul ce va să vină”. Oricum, putem spune că ospăţul, în lumea orientală, este un modus vivendi, ritualul mesei îmbelşugate conţine bucuria sărbătorescului. Viaţa petrecută în sărbători nu are inflexiuni tragice şi de aceea Orientul e imun la tragism. Chiar şi crucea, simbol al pătimirii şi suferinţei, este la ortodocşi preschimbată în sărbătoare prin razele de lumină care izbucnesc din centrul ei vestind Învierea. Creştinii răsăriteni trăiesc sub semnul ospăţului pascal, ei nu sunt apăsaţi de fatalitatea morţii, precum catolicii. Mentalitatea ortodoxă e străbătută de fascinaţia luminii izbăvitoare, a praznicului eshatologic. La rândul lor, islamicii se înfruntă savant din plăcerile vieţii, cu aceeaşi intensitate cu care creştinii răsăriteni se înfruptă din hrana parusiacă. Descoperim aici o “fenomenologie a desfătării” tipică civilizaţiilor orientale. Chiar Sfânta Scriptură vorbeşte despre înţelepciunea divină pe care “Domnul (a avut-o) în stăpânire la începutul căilor lui, înainte de lucrările lui cele mai de demult” (Pild 8, 22) care era “alături de el veselindu(se) în fiecare zi şi desfătându(se) fără încetare în faţa lui (Pild 8, 30; cf. Cărţilor înţelepciunii lui Solomon şi ale înţelepciunii lui Iisus). Să adăugăm aici şi cuvintele Sf. Ioan Carpatiul care spune; “Desfătare mi-a făcut mie Dumnezeu” (Filocalia IV). Iată deci că arta desfătării purcede de la harul înţelepciunii, de la natura sofianică ce stă la baza spiritului răsăritean. Fără îndoială, vom spune, lumea Orientului are vocaţia fericirii, o fericire al cărei registru se întinde de la hedonismul aristocrat al lui Omar Khayam, la contemplaţia mistică a Sf. Isaac Sirul. Nu întâmplător, Ortodoxia are cultul lui Iisus “aducător de lumină” iar nu a “celor cinci răni” de pe trupul Mântuitorului (vernerate de tradiţia catolică). Creştinismul răsăritean se fundamentează pe “Fericirile” care duc spre împărăţia cerească şi asta ne poate releva acel “eudemonism” oriental, vizibil şi la popoarele islamice a căror morală e inspirată de “grădina plăcerilor” descrisă în Coran. Spiritul Răsăritului nu are tragismul misticii apusene care a născut viziuni tenebroase, coşmăreşti precum în pictura religioasă a lui Grunewald, apăsată de un dolorism insuportabil.Va urma.
Alexandru HORIA

miercuri, 26 octombrie 2011

John Steinbeck despre bănci (şi esenţa capitalismului), pe la 1939 (FRUCTELE MÂNIEI)

"Dar... vezi, o bancă ori o companie nu poate lucra aşa, fiindcă monştrii aceştia nu respiră aer şi nu se hrănesc cu carne. Respiră profituri şi se hrănesc cu dobânzile aduse de bani. Dacă nu obţin profituri şi dobânzi se înăbuşe, aşa cum se înăbuşe oamenii când nu au aer şi mor când nu au hrană….

-  Ne pare foarte rău. Nu noi suntem de vină. Monstrul. Banca nu-i ca omul.
-   Da, dar banca tot din oameni e alcătuită.
-  Ei, nu! Te înşeli, în privinţa asta te înşeli grozav. Banca e altceva decât oamenii. Se întâmplă uneori ca toţi oamenii care lucrează într-o bancă să urască ce face banca şi totuşi să facă lucrul acela. Banca e mai mult decât oamenii, ascultă ce-ţi spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o dar nu pot s-o stăpânească.

Monstrul nu este om, dar îi poate pune pe oameni să facă aşa cum vrea el."

duminică, 23 octombrie 2011

Oameni şi demoni

 
Demonii există şi se manifestă printre noi, uneori clar, alteori disimulat. Cele mai clare cazuri sunt cele ale sataniştilor care au înlocuit închinarea la Dumnezeu cu cea către diavol, în numele căruia se dedau la acte anormale, supunându-şi voinţa acestuia. Mai subtile, ereziile din toate vremurile au încercat acelaşi lucru: să uzurpe locul Dumnezeului cel adevărat propunând o falsă imagine a Lui sau aducându-I o falsă închinare. De cele mai multe ori cei înşelaţi sau posedaţi nu îşi dau  seama de situaţia în care se află dar, prin mila Domnului, prin ispite şi dureri pe care le suferă cât sunt depărtaţi de El, pot fi ajutaţi să-L regăsească  şi să-I ceară vindecarea.
Alte cazuri de posesiune iau, ca manifestare exterioară, aspectul unei boli de nervi, al epilepsiei sau al personalităţii multiple, fără a putea fi, totuşi, diagnosticate clinic riguros ca atare. Şi ca dovadă că au fost false boli, sunt vindecate prin eliberarea de sub stăpânirea demonică, în chip minunat, în mânăstiri, prin mila lui Dumnezeu revărsată în Taina Sf. Maslu şi în alte sfinte slujbe.
Dar mai există o formă comună de stăpânire demonică, ce afectează, în diferite măsuri, majoritatea oamenilor care nu se recunosc în cele de mai sus: patimile grele. Printre acestea necredinţa, uciderea, ura, beţia, fermecătoria şi desfrânarea au ajuns atât de împământenite în unele variante ale lor, încât aproape nici nu mai sunt considerate ceva rău. Credinţa falsă, redusă la un set de superstiţii, atât de răspândită azi, este de fapt o formă de necredinţă, iar încurajarea avorturilor reprezintă punctul de plecare al celui mai mare genocid din istoria umanităţii, mai crud decât orice altă variantă de ucidere cunoscută prin aceea că victimele sunt lipsite de posibilitatea de apărare şi că motivaţia nu este la nivelul vreunui ideal naţional sau spiritual. Şi apoi mai sunt teroriştii, războaiele, şi toate celelalte de care jurnalele de ştiri sunt pline zilnic: răfuieli, accidente produse de beţivi sau teribilişti plini de sine şi prostituţie de toate felurile.
Deşi pentru unii lucrurile nu par a avea o conotaţie diabolică, fermecătoria şi practicile magice, în mod special cele care îşi fac reclamă prin paginile de mică publicitate ale ziarelor, sunt o formă de colaborare cu demonii. Oricâte cruci şi-ar face sau agăţa pe pereţi  vrăjitoarele şi ghicitoarele, apartenenţa lor este clară câtă vreme „nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeru şi lui mamona”. Iar cei ce slujesc lui Dumnezeu ascultă cuvântul Lui şi se feresc de asemenea lucruri care sunt urâciune înaintea Lui atât de mult încât „partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători  şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi pucioasă”.
Patimile robesc pe cel în care s-au cuibărit, făcându-l slugă prin pierderea stăpânirii de sine şi, mai grav, îl fac să idolatrizeze obiectul patimii sale, nemailăsând loc pentru închinarea adusă adevăratului Dumnezeu.
În lumea aceasta în care stăpânirea demonică se întinde ca o molimă, singura soluţie de scăpare este rugăciunea continuă către Dumnezeu, Cel Care poate scoate pe demoni şi le poate porunci „să meargă în adânc”. Iar cei pe care Domnul i-a miluit şi i-a scăpat din aşa cumplită robie, cu recunoştinţă să-I mulţumească şi să urmeze sfatul pe care Hristos l-a dat demonizatului din ţinutul gherghesenilor: „întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”, pentru ca şi alţii să se folosească.

(Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

Coaliția orientală (XI) - Închinarea magilor

Puterea farmecelor orientale este hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei. El are complexul “fata morgana” caracteristic zonelor de deşert mistuite de căldura halucinantă a soarelui. Alexandru Macedonski redă în faimosul său poem “Noapte de decembrie” mirajul acestui peisaj în care cetatea Mecca “rămâne nălucă în zarea pustiei” plutind parcă în irealitate. E simptomatic faptul că una din cele mai obsesive imagini din basmele arabe este “covorul zburător”. Această levitaţie este proiecţia unui vis iluzoriu, ea are o frumuseţe onirică, fascinantă. Covorul zburător din basmele islamice e un laitmotiv magic prin care mahomedanismul îşi dezvăluie firea ocultă. Cu totul altul e sensul “mersului pe ape” al lui Hristos: e o levitaţie născută din lucrarea Duhului Sfânt. “Mersul pe ape” nu e nicidecum un scenariu oniric, halucinant, din contră, e cât se poate de realist. Este manifestarea în real a harului dumnezeiesc, o hierofanie văzută aievea de apostoli a căror minte teafără nu era câtuşi de puţin atinsă de delir. Levitaţia Mântuitorului e harismatică în timp ce “covoarele zburătoare” din povestirile arabe sunt înşelări ale ochiului precum iluziile provocate de halucinogene sau de stări de insolaţie.
Între magia Islamului şi minunile Ortodoxiei este o diferenţă profundă. În primul caz, se instituie o realitate iluzorie, înşelătoare, în cel de-al doilea caz avem de-a face cu o realitate metanoizată prin har divin. Trebuie să discernem cu atenţie lucrarea duhului de cea a vrajei cu atât mai mult cu cât în Răsărit aceste două aspecte adesea se întrepătrund. Pericolul confuziei dintre ocultism şi religiozitate face ca învăţăturile ortodoxe să insiste asupra iniţierii în tainele războiului nevăzut”, un război mult mai subtil decât luptele Inchiziţiei cu ereziile. Ne putem întreba de ce în lumea ortodoxă nu au existat arderi pe rug şi decapitări precum în istoria catolicismului. Observăm că Orientul creştin nu şi-a pedepsit ereticii prin vărsare de sânge, adică prin măsuri punitive. Răul nu a fost aici contracarat prin luptă “la vedere”, ci printr-un soi de “dizolvare” tainică. Fenomenul seamănă cu fagocitoza, sau, altfel spus, duşmanul este anihilat prin “absorbţie”, răul este convertit printr-o forţă misterioasă. Aşa cum Duhul Sfânt l-a transformat pe vrăjitorul Ciprian din Cartagina într-un mărturisitor al lui Hristos preschimbând strălucirea magică a pietrelor preţioase din coroana sa într-o nouă strălucire aprinsă de harul iubirii dumnezeieşti. Această capacitate a spiritului ortodox de a metanoiza fiinţa, defineşte taina creştinismului oriental. Energiile iubirii convertesc puterea necurată a ocultismului. Conflagraţia subtilă din interiorul lumii răsăritene trebuie urmărită în ţesătura ei misterioasă ca să putem separa divinaţia de rugăciune, vraja “lămpii lui Aladin” de taina candelei sfinte – două realităţi care convieţuiesc sub cupola aurită a Orientului. Poate trebuie aici să amintim un episod al Scripturii spre a înţelege mai bine alianţa dintre natura divinatorie şi cea jertfelnică a Răsăritului. Evanghelia spune că trei magi au venit la Betleem să se închine pruncului Iisus. Deci, în momentul întrupării, magia s-a închinat în faţa minunii dumnezeieşti, recunoscându-i întâietatea. Acest episod biblic ascunde în el un tâlc pe care îl vom descifra cu altă ocazie. Trebuie amintit însă că există şi în lumea islamică o Maria Magdalena. Ea s-a numit Rabia – o sclavă eliberată de stăpânul ei şi care a introdus în doctrina sufistă sentimentul iubirii de Dumnezeu ceea ce a însemnat, tacit, o recunoaştere a moralei creştine.  Va urma.

Alexandru HORIA 
 

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Coaliţia orientală (X) - DUH ŞI MAGIE

Să ne întoarcem la tema “lămpii lui Aladin”. Povestea ne spune că tânărul a golit grabnic lampa de ulei pentru a face loc duhului misterios să pătrundă în ea. Gestul e în antinomie cu ritualul creştin al aprinderii candelei. Pentru creştini, candela e un obiect deţinător de puteri nevăzute. Dar ea nu este golită, ci, din contră, i se pune ulei sfânt pentru a întreţine flacăra duhului. Aşezată sub icoană, candela luminează neîncetat Chipul Mântuitorului. Untdelemnul îi dă viaţă, îi transmite harul dumnezeiesc. În schimb, duhul lui Aladin (denumit în arabă “efrit”, adică “harap negru”) este robul dorinţelor stăpânului său. Cu trăsături monstruoase şi chip întunecat, efritul semnifică duhul malefic; românul i-ar spune “necuratul”. El este întruparea magiei. Când vorbesc despre miracole şi taine, creştinii ocolesc cuvântul “magie” pentru că el exprimă puterea diavolului. Oare ce ar face un călugăr isihast în faţa lămpii lui Aladin? Bineînţeles că s-ar comporta ca mucenicul Haralambie: ar formula rugăminţi duhovniceşti, nu egoiste. şi, fără îndoială, lampa fermecată i-ar îndeplini numaidecât dorinţele smerite. Dar asta ar însemna o formă de magie albă, care tot necurată este. Fiindcă rugăciunea nu face casă bună cu vrăjitoria, morala lui Dumnezeu nu acceptă dictonul “scopul scuză mijloacele”. Și totuşi, din nebăgare de seamă, apar astfel de confuzii care duc la o religiozitate ocultă, amestecată cu superstiţiile de tot soiul. Orientul strecoară în viaţa creştină simţul superstiţiei, teama de semne, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt momelile subtile ale diavolului. Am putea spune că sufletul ortodox e mai încercat de ispite, de chemări viclene decât cel catolic, pentru că în Orient răul are forme magice, disimulate. Scriitorul E.M. Foster afirma că defectul fundamental al Orientului este bănuiala şi suspiciunea. După părerea mea, nu e vorba de un defect ci de un reflex normal de apărare fiindcă Răsăritul are o satanologie sofisticată care necesită un plus de prudenţă. Aici păcatul este înşelător, duhul rău are arta de a se insinua, de a pătrunde pe nesimţite în mintea şi inima omului, el este onctuos, mai degrabă farmecă decât agresează. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc cu insistenţă în textele filocalice despre “trezvia” sufletului, despre discernământul duhovnicesc, arta lăuntrică de a deosebi răul de bine căci demonii umblă împrejur şi întind picioarelor cursă împletită din funii de pofte viclene spune un călugăr bătrân ucenicului său. În lupta cu aceste păcate insidioase, e necesară “înţelepciunea şarpelui” pe care o recomandă Iisus apostolilor. Creştinismul oriental posedă refinamentul “trezviei”, el are o deosebită capacitate de a filtra duhurile, de a le sesiza nuanţele benefice şi malefice. Această virtute a nuanţării este specifică şi vocabularului filocalic plin de subtilităţi semantice.
Există în limbajul părinţilor pustiei o capacitate morfologică de a sensibiliza cuvintele, de a le face atente la lucrarea păcatului viclean. Această capacitate subtilă a deosebirii duhurilor este pneumatomorfă, ea ţine de logica sufletului, nu a raţiunii. Răul este perceput printr-un soi de “respiraţie” lăuntrică, nu prin analize etice. În Orient, duhurile sunt “prizate”, adulmecate cu fineţe, deoarece păcatul are aici forme oculte greu de perceput mental. De altfel, Coranul atrage atenţia că duhurile rele se strecoară în ceruri şi iscodesc planurile lui Allah. Putem afirma că răul oriental, adesea ceremonios, are puteri seducătoare, că el acţionează asupra fiinţei altfel decât satanismul catolic fiindcă posedă o anume vrajă, o anume frumuseţe. Războindu-se cu puterile vrăjitoreşti, Cartea Sfântă a Islamului condamnă magia: Ei ziseră: aceasta este fermecătură şi noi nu credem în aceasta (Coranul 43, 29). Puterea farmecelor orientale este însă hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei.     Va urma

Alexandru HORIA

luni, 3 octombrie 2011

Opriţi! Porniţi! Roşia Montană - sau - Despre criza de încredere din societatea românească

Mă îndreptam astăzi către staţia de autobuze de pe  Dorobanţi, din faţa restaurantului Perla. Sesizez că am în faţă, pe trotuar, un cort, genul de strâns semnături pentru ceva. Ridic ochii aşteptând să citesc despre opoziţia la un proiect al, de exemplu, Elenei Udrea. Nu; era vorba despre: Opriţi proiectul Roşia Montană. Trec pe lângă el când o doamnă cu o listă mă întreabă:
-       Nu semnaţi pentru oprirea proiectului cu Roşia Montană.
Bună întrebare. Nu semnez? De ce aş semna? Dar de ce n-aş semna?
-       Nu m-am decis încă – îi răspund doamnei activiste.
-       Păi, hotărâţi-vă îmi cere ea, oarecum îndreptăţit imperativ.
Da, mă gândesc eu, poate că ar trebui să mă hotărăsc. Dar cum? Ce ştiu eu cu adevărat despre acest subiect? Nimic. Câteva personaje cu o relativă credibilitate mi-au spus –  au spus-o public, evident, nu neapărat personal - unele  că da, altele că ba. Alte personaje, cu o certă lipsă de credibilitate mi-au spus unele că da, altele că ba. Instituţii ale statului sau private, partide şi asociaţii, cu o neclară credibilitate sau cu o lipsă certă de credibilitate, au făcut acelaşi lucru. Aşa că eu pe cine să cred? Eu, cu cine să votez? Nu am timp să cercetez toate dilemele care îmi stau în faţă, în care ar trebui să mă implic şi să dau un răspuns. Şi, din păcate, nu are cine altcineva să-mi spună care este adevărul.
Este o temă perpetuă. Şi de fapt, nu numai a societăţii româneşti ci a lumii de azi. Pe cine să credem?

duminică, 2 octombrie 2011

Coaliția orientală (IX) - Vraja deşertului şi taina Iordanului

Atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu un “al treilea ochi”, adică percep energiile subtile care ne înconjoară sau ne constituie. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc. Lipsiţi de comunicarea cu transcendenţa, arabii şi-au dezvoltat măiestria practicilor oculte, ei scotocesc elementele naturii pentru a obţine forţe magice din plante, metale, pietre preţioase etc. Dimpotrivă, la ortodocşi, spiritul apofatic a înălţat sensibilitatea spre tainele împărăţiei divine, spre universul sideral în care locuiesc îngerii. Creştinii orientali văd în abis “lumea de dincolo”, arabii cercetează misterele “lumii de dincoace”. De altfel, există în tradiţia islamică o formă de ocultism numită “geomanţia” adică arta de a ghici în nisip. Această formă de divinaţie se explică poate prin destinul popoarelor arabe care au trăit timp de milenii în deşert. Să notăm că nisipul este pentru islamici o materie cu puteri sacre; mahomedanii se şterg cu nisip pe faţă în timpul rugăciunii. Ni se pare ciudată o astfel de ceremonie, la fel cum arabilor le poate părea ciudat obiceiul nostru de a scufunda în apă copilul la botez. În Orientul Apropiat, la care ne referim în studiul de faţă, coexistă două tradiţii: magia nisipului şi harisma apei, adică vraja deşertului şi taina Iordanului. Deşert înseamnă nisip şi piatră, un peisaj natural mineral, născător de halucinaţii. Nu întâmplător pietrele preţioase au la arabi semnificaţii oculte, vrăjitoreşti (se spune că Allah era stăpânul pietrei Ka’ba). Nestematele din părul Şeherazadei au o frumuseţe magică, ele farmecă privirea, fascinează ochiul. Dar să recunoaştem că nestematele abundă şi în ritualul ortodox; mitrele episcopilor sunt împodobite cu puzderii de pietre preţioase, au acea strălucire orientală de stil bizantin. Se naşte atunci întrebarea: este Bizanţul expresia unei seducţii oculte? Putem vorbi în ritualistica ortodoxă de reminsicenţe magice? Podoabele bizantine seamănă mult cu luxurianţa musulmană a califilor şi asta pentru că între creştinismul răsăritean şi tradiţia islamică există acea asemănare orientală bazată pe cultul frumuseţii “care-ţi fură privirea”. În Orient, frumosul este virtutea principală, e criteriul fundamental al vieţii, de aceea modelul răsăritean este “sublimul” nu “absolutul” spre care năzuieşte raţionalismul apusean. Tentaţia islamică a absolutului (bazată pe tradiţia gnozei) e covârşită de imaginea lumii ca frumuseţe divină. Frumuseţea de tip oriental e în relaţie cu arta ispitirii. De la mirodeniile culinare şi parfumurile rafinate, până la muzica persuasivă şi cultul pietrelor preţioase, Orientul ni se dezvăluie ca o mare paradigmă a Seducţiei. Harul ispitirii e comentat chiar şi în cartea sfântă a arabilor: O voi, cei ce credeţi că vin la voi femei credincioase, atunci ispitiţi-le… (Coranul 60, 6). E imposibil să desprindem tradiţia ortodoxă a ceremonialului religios de această paradigmă orientală dar totodată ar fi greşit să identificăm liturgicul cu “ispita”. Vom face aici o paranteză lămuritoare. Dezvoltat pe solul calofiliei răsăritene, creştinismul ortodox a asimilat la nivel expresiv, un anume ceremonial fastuos, o anume “punere în scenă”. Dar întregul arsenal al esteticii este deturnat în Ortodoxie spre credinţa în Dumnezeu, căpătând chipul rugăciunii. Această translaţie dinspre luxurianţa bogăţiei pământeşti spre nădejdea bogăţiei cereşti e un fel de “insurecţie” pe care a comis-o Evanghelia în Orient. Vom observa că muzica, arta ornamentaţiei, parfumurile şi nestematele Răsăritului au devenit în cultul ortodox ofrande sfinte. Tot ceea ce era ispită s-a convertit în doxologie, slavă a lumii “de dincolo”. Prin spiritualitatea creştină, ornamentele strălucitoare ale Răsăritului păgân s-au transformat în lauda Ierusalimului ceresc. Fastul din bisericile ortodoxe nu vorbeşte nicidecum despre opulenţa lumii de aici, el prefigurează parusia, timpul viitor, lumina de negrăit a Sfintei Treimi. “Cupolele bisericilor strălucesc de o lumină care nu e în această lume – spune Vladimir Lossky. Această bogăţie “virtuală”, alta decât bogăţia terestră a islamului, are la ortodocşi o frumuseţe parusiacă, sau, cu alte cuvinte, metafizică. E un fast “viitorologic” nu prezent, e imaginea anticipată a “timpului ce va să vină”. Frumuseţea sclipitoare a bisericilor ortodoxe, desprinsă de orice orgoliu terestru, îndeamnă spre cunoaşterea duhovnicească pe care Sfântul Isaac Sirul o defineşte drept simţul vieţii veşnice sau simţul realităţilor tainice. Faţă de fascinaţia magică a Islamului, Ortodoxia dezvăluie o fascinaţie apocatastazică. Dacă mahomedanii consumă epicureic frumuseţile vieţii de acum, îndemnaţi fiind de Coran să trăiască ritualic bucuria cărnii, mărturisitorii lui Iisus “pregustă” dulceaţa împărăţiei lui Dumnezeu din ziua “a opta”. Iată cele două forme ale seducţiei orientale, cele două imagini ale bogăţiei Răsăritului, ambele născute sub zodia Nestematelor.  Va urma

Alexandru Horia

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Russel Kirk: Imaginația morală (II)

Şi, pe măsură ce literatura se afundă în depravare,
tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele ei.

Această “imaginaţie diabolică” domină astăzi cea mai mare parte a ficţiunii populare ; şi, de asemenea, şi la televiziune şi în teatre, imaginaţia diabolică păşeşte şi pozează ţanţoşă. Noaptea trecută am petrecut-o într-un nou hotel la modă; camera mea single a costat circa 80 de dolari. Pentru cinci dolari în plus îţi puteai seta televizorul din cameră pentru anumite filme. După ora zece, toate filmele oferite erau dezgustător pornografice. Dar chiar şi filmele de mai devreme, cele dinainte de ora zece, fără excepţie, erau produse ale imaginaţiei diabolice, încurajau pofta pentru violenţă, distrugere, cruzime şi dezordine senzaţională. Se părea că nu li s-a întîmplat niciodată managerilor acestui la modă hotel ca vreunul dintre clienţii lui bogaţi, de orice vârstă şi de orice sex, să-şi dorească filme decente. De când Eliot a vorbit la Universitatea din Virginia în 1933, noi am parcurs o bună bucată din drumul spre Avernus[i]. Si pe măsură ce literatura se afundă în depravare, tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele sale : “Valul întunecat al sângelui este eliberat şi peste tot / Serbarea inocenţei este acoperită”.
Astfel, după ce v-am atras atenţia asupra existenţei imaginaţiei morale, imaginaţiei idilice şi imaginaţiei diabolice, mă încumet să vă reamintesc şi adevăratul scop al literaturii omeneşti. După cum arată C.E.M. Joad[ii] în cartea sa  Decadence: A Philosofical Inquiry[iii] (1948), ceea ce noi numim “decadenţă” echivalează cu pierderea unui scop, a unui obiectiv. Când literatura a pierdut din vedere obiectivul sau scopul său real, atunci literatura este decadentă.

Scopul marilor cărţi este unul etic –
acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.

Care este deci ţinţa, obiectivul sau scopul literaturii omeneşti? Temeiul, expresia imaginaţiei morale; sau, pentru a pune acest adevăr într-o frază mai familiară, scopul marilor cărţi este etic – acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.
Fiecare formă majoră de artă literară şi-a însuşit pentru temele sale cele mai de adâncime normele naturii umane. Ceea ce Elliot numeşte « lucrurile permanente » - normele, standardele – au fost preocuparea poetului încă de pe vremea lui Iov, sau chiar de când Homer : "orbul care vede", cânta despre războaiele zeilor cu oamenii. Până foarte de curând, pentru oameni era de la sine înţeles faptul că literatura există pentru a forma conştiinţa normativă – adică, pentru a învăţa fiinţele omeneşti despre adevărata lor natură, despre demnitatea lor şi despre locul lor în mijlocul lucrurilor. De felul acesta au fost străduinţele lui Sofocle şi Aristofan, ale lui Tucidide şi Tacitus, ale lui Platon şi Cicero, ale lui Hesiod şi ale lui Virgiliu, ale lui Dante şi ale lui Shakespeare, ale lui Dryden[iv] şi Pope[v]
Însăşi expresia “literatură umană” implică faptul că marea literatură este destinată să ne înveţe cum să fim în întregime umani, după cum observă Irving Babbit în cartea sa Literature and the American College[vi] (1908), umanismul (derivat de la latinescul humanitas) este o disciplină etică, care este destinată dezvoltării unei persoane în întregime umane, calităţilor de bărbăţie, prin intermediul studiului marilor cărţi. Literatura nihilismului, pornografiei şi a senzaţionalismului, după cum sugerează Albert Salomon  în The Tyranny of Progress[vii] (1955), este o dezvoltare recentă, care îşi are începuturile în secolul al optsprezecelea – şi îşi atinge culmile în vremurile noastre – odată cu decăderea perspectivei religioase asupra vieţii şi odată cu declinul a ceea ce a fost numit  « Marea tradiţie » în filosofie.

Scriitorul se află sub o obligaţie morală pentru normalitate –
adică, explicit sau implicit, sub anume standarde solide
şi vechi de conduită privată şi publică.

Acest scop normativ al literaturii este cu deosebire puternic în literatura engleză, care niciodată nu a sucombat în egoismul ce a ajuns să domine literatura franceză la sfârşitul secolului al optsprezecelea. Numele lui Milton, Bunyan[viii] şi Johnson – sau în America ale lui Emerson, Hawthorne şi Melville – pot să fie suficiente ilustrări ale acestei situaţii. Marii şi popularii romancieri ai secolului al nouăsprezecelea – Scott, Dickens, Thackery, Trollope – şi-au asumat cu toţii faptul că scriitorul se găseşte sub o obligaţie morală către normalitate – adică, explicit sau implicit – sub anume standarde solide şi vechi de conduită privată şi publică.
Acum, nu vreau să înţeleg însă prin aceasta ca marele scriitor să pună fără încetare în circulaţie omilii. În cazul lui Ben Johnson, se poate ca el să “biciuiască nebuniile nude ale timpului” dar tot el murmură “Fi bună, dulce fecioară, şi îngăduie celui care va fi isteţ.” Nu, mai curând omul literelor ne învaţă normele existenţei noastre prin alegorie, analogie şi ţinându-ne în faţă oglinda naturii. Scriitorul poate, ca şi William Faulkner, să scrie mult mai mult despre ceea ce este rău decât despre ceea ce este bun ; şi totuşi, înfăţişând coruptibilitatea înnăscută a naturii umane, el stabileşte în mintea cititorului conştiinţa faptului că există standarde solide de la care noi ne-am depărtat; şi că natura umană căzută este o privelişte respingătoare.

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,
cu atât mai subtil este predicatorul.
Convingerea prin imaginaţie,
nu predica obtuză, este de obicei
metoda unui campion literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand, mai cu seamă  despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor.  (Va urma)

Traducere : Paul Ghiţiu


[i] Lumea Infernului în mitologia latină.
[ii] C. E. M. Joad (1891 – 1953) – filozof englez şi personalitate a radioului.
[iii] Decadenţa: O investigaţie filosofică.
[iv] John Dryden (1631 – 1700) – poet, dramaturg, critic literar.
[v] Alexander Pope (1688 – 1744) – unul dintre cei mai mari poeţi englezi ai secolului al 18-lea.
[vi] Literatura şi colegiul american.
[vii] Tirania progresului
[viii] John Bunyan (1628 – 1688) – scriitor şi predicator baptist reformat englez.

duminică, 14 august 2011

Coaliţia orientală (VIII) - Al treilea ochi


          Orientul percepe textul nevăzut, energiile invizibile, de aici simţul premoniţiei la popoarele răsăritene, capacitatea profeţiei. Dar această capacitate miraculoasă apare sub două aspecte diferite: misticismul şi magia. Creştinii sunt mistici în timp ce Islamul are o spiritualitate mai degrabă magică, aflată, am spune noi, sub zodia “lămpii lui Aladin”. Faimosul personaj din poveştile arabe este stăpânul unei lămpi fermecate care îi poate îndeplini toate dorinţele. Duhul aflat în lampă iese ori de câte ori Aladin îl cheamă, spunându-i acestuia formula de supunere şi recunoaştere: Eu sunt al tău slujitor, fie că străbat văzduhurile în zbor, fie că sunt jos pe pământ! Descoperim în această poveste arabă simbolistica magiei, elementele care definesc trăsătura ocultă a lumii islamice, aflată din acest punct de vedere în antinomie cu creştinismul, dat fiindcă învăţătura lui Dumnezeu se bazează pe energia iubirii, nu pe vrăjitorie. E interesantă opinia unui exeget al religiei musulmane care afirmă că revelaţiile lui Mahomed au avut loc noaptea când spiritul este aplecat spre fantastic.

          Se spune că una din minunile pe care le-a înfăptuit Mahomed a fost aceea că a frânt în două luna de pe cer printr-o forţă miraculoasă (aşa se explică de ce mahomedanii au ca simbol semiluna). Această legendă sacră a influenţat morala popoarelor arabe, exemplul profetului a rămas emblematic. În schimb, modelul creştin e fundamentat pe jertfă şi iubire; Iisus nu a coborât în lume pentru a arăta oamenilor puterea lui supremă, el nu are o prezenţă “cratofanică”. Minunile săvârşite de el sunt milostive, el a înmulţit pîinile şi peştii şi a prefăcut apa în vin dăruindu-le oamenilor. Mântuitorul nu a rupt luna de pe bolta cerească, ci l-a înviat pe Lazăr din morţi, biruind El însuşi iadul în noaptea pascală cu moartea pre moarte călcând. E limpede că suntem în faţa a două mentalităţi antinomice: pe de-o parte învăţătura creştină a iubirii, pe de altă parte spiritul ocult al Islamului, ambele însă de factură orientală manifestate prin energii hierofanice. Dacă puterea Islamului înseamnă religie şi magie, creştinismul răsăritean e întemeiat pe lucrarea Sfântului Duh sau, cu alte cuvinte, este de natură pneumatică. O caracteristică a trăitorilor în duh este că ei nu caută semnul “norocului”.

          Citim în “Vieţile Sfinţilor” o întâmplare a Sfântului Mucenic Haralambie. Acesta s-a aflat, la un moment dat, ca şi legendarul Aladin, într-o situaţie deosebit de “norocoasă”. Într-una din zile cerurile s-au deschis şi s-a auzit un glas dumnezeiesc spunând: Vino, Haralambie la Mine. Cere-mi ce voieşti şi-ţi voi da. Răspunsul sfântului mucenic a fost următorul: De este, Doamne, cu plăcere Ţie, rogu-mă ca oriunde se vor pune moaştele mele să nu fie niciodată foamete şi nici duh stricăcios care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuinţă pentru nevoile oamenilor. Răspunsul lui Haralambie, spre deosebire de pretenţiile lui Aladin, dezvăluie smerenia omului jerfitor, care renunţă la toate bunurile lumeşti dăruindu-şi fiinţa celorlalţi. Această atitudine nu e caracteristică lumii islamice unde sărăcia e blamată fiindcă învăţătura lui Allah îi dispreţuieşte pe cei fără avere. Sărăcia e aproape ca apostazia ar fi spus Mahomed; pe de altă parte Coranul critică indiferenţa celor bogaţi faţă de cei nevoiaşi. În timp ce morala creştină îndeamnă spre asceză, legea mahomedană cultivă bogăţia dar atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu “al treilea ochi” cum se spune, adică percep energiile subtile. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece, aşa cum afirmam mai devreme, Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc.     (Va urma)

Alexandru Horia

ÎNDRĂZNEALA CELUI CE CREDE - Duminica a 9-a după Rusalii

     „Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea” spune în Apocalipsă CEL CE ESTE îngerului bisericii din Laodiceea, condamnând pe cei ce îl scot pe Dumnezeu din viaţa lor din ignoranţă sau indiferenţă.
      Indiferenţa ucide. O atitudine fierbinte sau rece faţă de El înseamnă de fapt a-I recunoaşte prezenţa şi a te raporta cumva faţă de ea, pe când a fi căldicel înseamnă a-L ignora.
     Suficienţa materialistă este ucigătoare, „fiindcă tu zici: sunt bogat şi de nimic nu am nevoie!”, nici chiar de Dumnezeu. „şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”
     Cea mai mare bogăţie, pe care nimic nu o poate distruge, nici chiar moartea, este comuniunea cu Dumnezeu. De aceea câtă vreme omul nu îşi orientează viaţa spre El este orb şi gol şi rătăcit pe cale. În schimb, când cu credinţă îşi îndreaptă toate aspiraţiile spre El, poate trece orice obstacole. Vedem aceasta foarte clar şi din episodul potolirii furtunii pe mare. Ucenicii, care L-au văzut pe Hristos venind pe mare către corabia lor, s-au înspăimântat, dar Iisus le-a dat curaj şi încredere: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”
    
      Petru, pentru porunca pe care a cerut-o de la Domnul, a mers către El pe apă susţinut de puterea credinţei, iar când această putere a scăzut din pricina împrejurărilor exterioare, teama şi îndoiala l-au făcut să înceapă să se scufunde. Aşa se întâmplă şi cu noi când puterea credinţei ne este probată prin încercări pe care viaţa ni le pune în faţă. Dar dacă în aceste împrejurări grave, de orice natură ar fi ele, cerem de la Dumnezeu să ne poruncească ce cale să urmăm către El, o vom găsi. Va trebui să mergem pe ea cu îndrăzneala dată de credinţa că aşa vrea Dumnezeu şi să nu ne temem. Iar dacă temându-ne simţim că ne scufundăm să nu pregetăm a striga „Doamne scapă-mă” cu credinţă fierbinte şi mâna Domnului ne va ridica deasupra abisului, ca şi pe Petru.

      De aceea acum, în aceste vremuri de încercări de toate felurile, de greutăţi şi de ispite, de căderi şi de ridicări, să nu ne întristăm căci „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.” Să acceptăm cu încredere dojana pedagogică a lui Dumnezeu ca pe un medicament miraculos, care ne va vindeca de toate neputinţele noastre, să ne socotim a fi fericiţi pentru că ne găsim în iubirea Sa şi mai vârtos să credem în El. Să-i deschidem larg uşa sufletului, după cuvântul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Vom lua astfel parte la ospăţul bucuriei, al Raiului, ne vom hrăni cu toate bunătăţile Domnului.
      Să nu lucrăm cu jumătăţi de măsură ci, totul, prin credinţă tare, să punem la picioarele Domnului. Să îndrăznim cu credinţă şi vom birui tot întunericul şi toate greutăţile, mai întâi în noi înşine şi apoi în afară, ca adevăraţi ucenici ai Săi, după cum ne-a îndemnat: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Acestei biruinţe vom deveni părtaşi prin îndrăzneala ce vine din credinţa dreaptă şi nestrămutată în El. Iar roadele acestei victorii sunt de o valoare inestimabilă, sunt, de fapt lucrul pentru care ni s-a dat această viaţă: să ajungem la comuniunea de iubire cu Sfânta Treime.
     Mai mare împlinire şi mărire decât aceasta nu există : „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui”.


Mihaela Ghiţiu

sâmbătă, 6 august 2011

PÂINEA ŞI NĂDEJDEA (Duminica a 8-a după Rusalii)

          Toată lumea se zbate pentru o bucată de pâine, pentru că, oricum am încerca să o uităm, fără ea nu putem să trăim. Trupul îşi cere drepturile deşi mulţi oameni necăjiţi sunt nevoiţi să-i spună: mai aşteaptă. De aceea, în această perioadă dinaintea unui an electoral, mulţi încearcă să afle care ar fi calea către „o pâine mai bună” înţelegând prin pâine toate mijloacele materiale care le-ar putea face întreţinerea familiei mai uşoară şi, de ce nu, mai plăcută.

          Calea aceasta este însă dependentă de votul nostru interior mult mai mult decât de cel exterior. Mai mult încă: cel exterior fără de cel interior va fi greşit. O viaţă mai bună nu se poate construi decât pe temelia binelui, atât al nostru cât şi al altora, iar pacea între aceste forme de bine nu poate fi găsită decât în Binele Absolut, nu poate fi găsită decât în Dumnezeu. Dacă îi dăm Lui votul nostru interior, găsim calea: este cea mai simplă şi cea mai îngustă în acelaşi timp. Mântuitorul a arătat jugul şi crucea care, pentru cei ce o găsesc, este uşoară şi blândă. Crucea şi jugul Domnului trebuie să le luăm întâi noi şi apoi să pretindem celor care ne conduc să le ia şi ei. Aşa vom şti ce să alegem.


          Să ne aducem aminte de crucea pe care o făceau bunicile noastre asupra pâinii când o tăiau pentru masă, de faptul că pâinea pe care o căutăm nu este numai materială ci şi spirituală. Pe măsură ce unora le merge ceva mai bine, îşi permit să înlocuiască pâinea aceasta de zi cu zi cu cozonac, crezând că astfel îşi vor astâmpăra foamea şi dorinţa care îi mistuie. Degeaba. Ceva tot le lipseşte. Fără pâine tot nu se poate trăi, căci pâinea transformată în Sf. Trup al Domnului este hrana pentru viaţa cea adevărată, nepieritoare, veşnică, pe care astfel o gustăm încă de aici. Altfel, murim, flămânzind după Dumnezeu. Dar găsind pe Dumnezeu vom avea de toate. De aceea pentru toţi cei care caută belşugul acum, aici, spunem să aibă nădejde că există şi îl vor găsi; dar ce vor face cu el dacă mai întâi nu îl vor găsi şi urma pe Hristos, căci belşugul acesta este alcătuit numai din lucruri perisabile?

           Aşa cum vedem în episodul înmulţirii pâinilor în pustie, o mare mulţime de oameni au urmat pe Hristos nădăjduind fiecare câte ceva: fie o vindecare, fie hrană pentru suflet şi, săturându-şi sufletul uitaseră de trup. Dar pentru dăruirea lor însuşi Hristos s-a îngrijit de trupurile lor, după cum a spus: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Celor care au căutat cuvintele împărăţiei le-a dat şi mângâiere sufletească şi vindecare şi hrană trupească, înmulţind pâinile şi peştii în mâinile apostolilor Săi până când tot poporul s-a săturat şi, ca să înţelegem ce belşug a fost acolo, ni se arată că s-au strâns douăsprezece coşuri cu frimituri şi rămăşiţe.

          Acelaşi belşug se poate revărsa şi acum, azi, asupra noastră. Şi azi Hristos spune ucenicilor Săi, aflaţi în fruntea Bisericii, să ne hrănească şi aceştia o şi fac, prin Sfânta împărtăşanie care este cea mai mare binecuvântare a Domnului către noi. Şi dacă toţi, dar chiar toţi, mai ales cei care sunt în fruntea poporului noastru, ar fi şi ei adevăraţi ucenici ai Domnului, cu siguranţă că multe binecuvântări s-ar revărsa asupra noastră şi pentru trup, căci cei bogaţi ar împărţi cu noi ceea ce au, precum copilul pâinea şi peştii, înmulţind astfel iubirea. Pentru multa lor iubire Domnul şi-ar întoarce desigur faţa către noi toţi.


           Aşa că, iată, speranţele noastre pot fi împlinite. Să începem schimbarea în noi. Să ne punem nădejdea tare în Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor şi, dacă vom urma poruncile sale lumea va fi cu totul altfel, iar pâinea va fi dulce pentru toţi, căci fiecare va iubi pe aproapele ca pe sine însuşi.

Mihaela Ghiţiu

duminică, 31 iulie 2011

ŞTIINTA şi ştiinţele (Duminicile de după Rusalii)

       Cel mai îmbucurător lucru pentru om este să ştie că n-a trăit degeaba, că a lăsat ceva în urmă, pentru generaţiile ce vin. Şi, evident, cele ce se văd sunt cele mai elocvente realizări ale sale. Roadele ştiinţelor, care se dezvoltă tot mai mult, se văd la tot pasul şi suntem recunoscători celor care, prin munca lor, au adus un cât de mic aport la ceea ce numim civilizaţia materială. Este lăudabil faptul că ne putem folosi de mijloace tehnice atât de performante pentru a ne uşura viaţa şi comunicarea. Dar folosirea acestor instrumente trebuie să aibe un scop bun din punct de vedere moral, ca nu cumva să se transforme din obiecte utile în arme distrugătoare.        Şi aceasta deoarece, cum bine ştie toată lumea, omul a rămas la fel, cu aceleaşi probleme spirituale (sau chiar mai grave decât în trecut) deşi sunt prezentate într-un mod mai elevat. Suntem mult mai cultivaţi, nu-i aşa? Trăim într-o epocă în care slava deşartă rezultată din închinarea în faţa puterii creatoarea a intelectului uman a atins cote alarmante. întreb: suntem, deci, mai cultivaţi? Nu, nu suntem. Cultura care ne lipseşte este cultura duhului despre care atât de profund şi de frumos a vorbit şi scris, printre alţii, ierom. Rafail Noica. Aceasta este ştiinţa care ne lipseşte, ştiinţa care ne înţelepţeşte şi ne pune în legătură cu Dumnezeu, izvor al oricărei ştiinţe.
      Există o minunată Rugăciune la revărsatul zorilor a arhim. Sofronie, ucenic al Sf. Cuv. Siluan Atonitul, (în volumul Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice) în care se spune: Tu Doamne, căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie, cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu…..nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea e încă oarbă.”
      Este rugăciunea, plină de smerenie, a celui care ştie că există o altfel de ştiinţă pe care, dacă sufletul nu o are, este orb. Tot aşa, cei doi orbi care, venind la Mântuitorul i-au spus „miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”, arătau prin aceasta că ştiau că este Domnul, dar nu îl vedeau. Şi spun că aveau o ştiinţă bună, deşi nu deplină, despre Domnul, spre deosebire de farisei care îl vedeau pe Hristos cu ochii trupeşti şi degeaba. Pentru că, după vindecarea celor doi orbi şi a mutului îndrăcit, fariseii au îndrăznit să spună că Hristos scoate demonii cu domnul demonilor, dovedindu-se orbi sufleteşte.
      Toţi suntem orbi până la un anumit moment al existenţei noastre când Domnul ne deschide ochii, dacă, asemenea celor doi nevăzători vindecaţi, credem că El poate face aceasta. Atunci când vom crede cu adevărat că poate, ne va fi nouă după credinţa noastră, aşa cum şi acelora le-a fost.
      De aceea să avem nădejde că viaţa ne poate fi inundată de lumina adevăratei ştiinţe, să cerem stăruitor Domnului să nu ne ia cât timp mintea ne este încă oarbă, ci să ne vindece, pentru ca fiecare dintre noi să-şi găsească şi să-şi împlinească menirea.
      Lumina aceasta aduce cu sine smerenie şi căinţă, dorinţa nestăvilită de a îndrepta toate strâmbătăţile făcute din neştiinţă, din orbire, (până mai deunăzi parând mari realizări). Lumina aduce cu sine dorinţa de a împărtăşi şi altora ceea ce ne-a făcut nouă Domnul, aşa cum şi cei doi orbi au făcut, deşi Hristos, în smerenia sa desăvârşită, le poruncise să nu spună nimănui nimic.
      De aceea să cerem să ne dea Domnul mai întâi adevărata Ştiinţă şi apoi pe toate celelalte.

Mihaela Ghiţiu

Coaliţia orientală (VII) - Civilizaţia liniei (III)

          Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.

          Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche).

          Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

Civilizaţia liniei (3)
           Să ne întoarcem la textul Sfintei Scripturi pentru a observa principiul “liniei” în structura acestei cărţi revelate care defineşte spiritul Orientului creştin. Biblia este o povestire a vieţii Mântuitorului. Dacă vom urmări firul epic al Evangheliei vom observa “arabescurile” acestei naraţiuni, adică împletirea evenimentelor pământeşti cu litera sacră (tot aşa cum figurativul islamic înseamnă împletirea vieţii cu litera Coranului). Sfânta Scriptură are aspectul de “grammata” fiindcă episoadele ei reflectă în plan tainic Legea, precum icoana Mântuitorului conţine în substrat textul divin. Faptele petrecute în Biblie se desfăşoară meandric dar în cursivitatea lor sinuoasă urmează neabătut calea Eshatonului. Pentru a înţelege această cale nu putem frunzări Biblia citind-o dezordonat, ci trebuie să urmărim cu atenţie firul evenimentelor, adică să parcurgem odată cu Iisus traseul iniţiatic de la Alfa la Omega (Tot o “citire” este şi privirea icoanelor de pe iconostas. E o lectură în imagini a cărţii Sfinte, o naraţiune vizuală a Scripturii de la un cap la altul). Întâmplările prin care trece Fiul lui Dumnezeu sunt, am putea spune, ca nişte “propoziţii” într-o demonstraţie sacră, ele sunt literele Legii transfigurate în real. De aceea, faptele din viaţa Mântuitorului, chiar şi cele mai puţin relevante, au importanţă canonică, la fel ca liniile trase pe Chipul lui Iisus în icoană. Din acest punct de vedere, Ortodoxia înseamnă “orto-grafie”. Abaterea de la “linie”, de la regulă, înseamnă rătăcire, erezie. Linia, în Orient, are rol călăuzitor; de aceea Coranul spune: ţineţi tare de frânghia lui Dumnezeu şi nu vă împrăştiaţi. în limbaj patristic “linia” ar însemna traseul soteriologic; Sfinţii Părinţi vorbesc despre drumul mântuirii subţire ca firul.
          Rezumând, vom afirma că Orientul ortodox şi islamic are o viaţă spirituală întrepătrunsă cu Textul Sfânt şi este eminamente fundamentalist deoarece nu se abate de la canoanele tradiţiei, ale drumului anunţat profetic. La polul opus, Occidentul se dezvoltă pe baze liberale şi democratice (adică pe libertatea alegerii căilor). Dacă în Orient principiul “liniei” este ideologia unui singur drum prescris în litera Sfântului Pergament (transmis iniţiatic de la generaţie la generaţie), democraţia Occidentului înseamnă o anulare a acestui statut ezoteric al istoriei. Cu alte cuvinte, pentru occidentali, istoria se face “din mers” după principiul “încercare şi eroare”. Liberalismul îl vedem şi în imaginea democratică” a lui Iisus pictat în tablourile religioase după fantezia personală a fiecărui artist. Ignorând “orto-graphia” Chipului Sfânt, pictorii apuseni l-au zugrăvit pe Hristos fără conturul Literei ascunse în forme, rezultând astfel un tablou “analfabet” desprins de încărcătura tainei mistice, de gramatica ezoterică a Figurii dumnezeieşti. Catolicismul îşi trădează astfel indiferenţa faţă de Carte. De altfel, aşa cum afirmă Serghei Bulgakov, Evul Mediu catolic neglija citirea Bibliei neavând încredere în această citire. Protestantismul a încercat o revenire la litera Scripturii dar a fost o revenire golită de taina “graphein”-ului sau, cu alte cuvinte, străină de harul Sfântului Pergament. Protestantismul e o religie a “tiparului modern”, afirma Mircea Eliade, e un efect al revoluţiei Gutenberg, fiind paradoxal, cea mai brutală desprindere de Scriptură, de caligrafia ei iniţiatică.
          Încăpăţânarea milenară a creştinismului ortodox de a “caligrafia” Chipul lui Dumnezeu dezvăluie firea scripturală a Orientului unde icoana înseamnă “Grammata”, adică “imagine-text”. Figurativul se supune unui alfabet ascuns, icoana este o “pictură scrisă”, ea presupune o rafinată cultură sapienţială, pe care civilizaţia tiparului a distrus-o. Este priceperea de a “citi” formele, de a recunoaşte linia dumnezeiască din adâncul făpturii.
          Aceeaşi mentalitate “scripturală” am demonstrat că există şi în spiritul islamic. Tradiţia mahomedană însă punând accentul pe “scrisul pictat” este preponderent calofilă. Litera Coranului devine obiect de cult, ea e venerată şi invocată obsesiv în realitatea curentă. Dar totul este încărcat de estetism, de măiestrie ornamentală. Scrisul transformat în calofilie are şi rol de seducţie, de ispitire, acest lucru a contaminat şi stilul verbal, fraza arabă este plină de înflorituri. în Islam, vorba frumoasă este dezmierdătoare, folosită pentru a cuceri inimile. Iată textul unei invitaţii la o petrecere organizată de un calif pe la mijlocul secolului IX: În afară de făptura ta, avem de toate spre desfătarea noastră. Ochii narciselor s-au deschis, obrajii violetelor s-au aprins. Cădelniţele portocalilor şi lămâilor răspândesc miresmele, graiul alăutelor e plin de voioşie, cupele îşi dăruiesc parfumul. Stelele voioşilor prieteni sunt sus pe cer, iar văzduhul chihlimbariu se revarsă asupra noastră. Pe viaţa mea, când vei sosi şi tu vom fi în paradis, iar tu vei fi cu adevărat giuvaierul acestui şirag de mărgăritare (fragmentul este preluat din lucrarea lui Andre Clot “Civilizaţia arabă în vremea celor O MIE SI UNA DE NOPŢI”). Observăm aspectul savant calofil al expresiei, acel scris-pictat al Orientului islamic. Literatura duhovnicească a creştinului răsăritean a preschimbat calofilia orientală în frumuseţe filocalică, într-un limbaj pătruns de taine şi elevaţie sufletească. Oricum, logodna dintre calofilie şi filocalie trădează conivenţa dintre cele două religii răsăritene, alcătuind împreună un stil, aşa numita formulă orientală a existenţei. În interiorul acestui stil trebuie să desluşim cultul Literei. Cea dintâi literă a creştinilor este Alfa, iar a arabilor este Alef-ul. Există o tainică îngemănare între caligrafiile celor două semne grafice. Ele simbolizează civilizaţia “liniei”, şcoala rafinată a privirii ca lectură în palimpsest. Nu întâmplător Orientul este, cum se spune, o lume a contemplării, deoarece te ajută să vezi în transparenţa realităţii Scrierea pe care ochiul grăbit nu o percepe. Legea lui Dumnezeu scrisă filigranat în lucrările care ne înconjoară, e percepută doar printr-o măiestrie a privirii, ea trădează o aristocraţie a simţurilor, capacitatea de a vedea lumea ca Text, fiindcă aşa cum spune Sfânta Carte a arabilor: Pe munte, pe pergamentul întins şi pe marea umflată pedeapsa Domnului este hotărâtă.       (va urma)

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...