duminică, 28 februarie 2021

Întoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor) – Pregătirea pentru Postul Paştilor

Exilul babilonian - Wikipedia 

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.

Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. 

O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropiem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după o altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică astfel încât ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, înstrăinarea de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.

Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile, sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate, viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice.  Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi „greşelile” personale, ci şi prin păcatul păcatelor, îndepărtarea dragostei mele de Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

Biserica este însă aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, spune Condacul acestei zile, întru răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi.

Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; …mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând în lacrimi: primeşte-mă ca unul din slujitorii Tăi.

O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia de Dumnici, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

 La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucurie mele.

Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea lui de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou; ca unul ce nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut de nimic din această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului.

 

luni, 22 februarie 2021

SMERENIA - Eul nostru fără ochi şi urechi


Să încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann.


Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei, la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştelui gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii duhovniceşti. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a t
transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”.

Smerenia (Duminica Vameşului şi a fariseului)
Dacă există o calitate morală desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Smerenia – fie individuală sau comună, etnică sau naţională – este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat. Chiar şi bisericile noastre, nu sunt ele pline de personaje cu acelaşi spirit ca al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice faptă bună, tot ceea ce facem pentru Biserică sau pentru aproapele să fie cunoscut, lăudat, să fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia? Răspunsul la această întrebare pare a fi unul paradoxal pentru că îşi are rădăcinile într-o afirmaţie aparent neobişnuită: Dumnezeu Însuşi este smerit! Totuşi, pentru acela care-L cercetează pe Dumnezeu şi-l contemplă în Creaţia Sa şi în lucrările Sale de mântuire, este evident că smerenia este, într-adevăr, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea acelei slave care, aşa cum cântâm în timpul Sfintei Liturghii, umple cerul şi pământul.

În mentalitatea noastră omenească, avem tendinţa de a opune „slava” şi „smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi, ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină, sau ar trebui să ne determine, să ne simţim smeriţi. Este aproape imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că tot ceea ce este cu adevărat perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit; datorită perfecţiunii sale nu necesită în niciun fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”.
Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi. Oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Cum poate deveni cineva smerit? Simplu: copiindu-l pe Hristos, smerenia divină întrupată, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o dată pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă. Astăzi, a spus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, Fiul Omului se prea slăveşte şi Dumnezeu se preaslăveşte în El. Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima. În cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El. Hristos a venit pentru a ne arăta că putem să câştigăm mântuirea şi cum putem să o facem ca oameni. De aceea el a venit şi a trăit ca om. Pentru a ne arăta că orice om se poate mântui. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, dar cu fariseul religia însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire de sine fariseică.

Pericopa evanghelică din această duminică ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, care consideră că se supune tuturor cerinţelor religioase. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei pe care o reduce astfel la detalii exterioare şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dă la templu. Însă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu.

Perioada de post începe, astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţa, mai presus de orice, este o întoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrărilor divine. Ea este deci înrădăcinată în smerenie şi smerenia – dumnezeiasca şi minunata smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei. Să fugim de … vorba cea înaltă a fariseului, spune Condacul acestei zile şi să învăţăm mulţimea graiurilor celor smerite ale vameşului … Suntem la uşile pocăinţei şi la cel mai solemn moment al privegherii de Duminică: după ce Învierea şi arătarea lui Hristos au fost vestite – Învierea lui Hristos văzând … – cântă pentru prima dată troparele ce ne vor însoţi în întregul Post:

Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale.
În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire mi-am cheltuit toată viaţa mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăţia.
La mulţimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta.
Va urma.

luni, 15 februarie 2021

Sportul a murit! De ce? Circul mutat pe online. Sub-omul. Reala apocalipsă.

 

Dacă vrem să înţelegem încotro vor să mâne elitele slujitoare ale mafiei globaliste populaţia Terrei, nu avem decât să înţelegem ce se întâmplă într-un areal special al existenţei noastre - sportul. 

Sportul a avut până cum un an două funcţii importante: de construire şi de întreţinere a fizicului uman - sportul de şcoală, de amatori şi de mase (care la noi au sucombat după 1990) - şi cel de spectacol - sportul de performanţă/profesionist, sau, putem spune, sportul circ (în sensul antic, menit să decompenseze tensiunea populară). Din ambele se hrănea o a treia: sportul sursă de bani atât pt sportivi cât, mai ales pentru "investitorii" din sportul circ, bani albi şi mulţi bani negri.  Ca să nu mai vorbim de uriaşa industrie a pariurilor care însoţea sportul.

Mult timp un răsfăţat al lumii, odată cu pandemia, sportul, în ambele variante, a dispărut practic din lume şi nu se întrevede posibilitatea revenirii lui. De exemplu, Olimpiada de vară din Japonia a fost amânată din 2020 în 2021 şi acum este prinsă în dilema: fără spectatori sau anulată. Imaginaţi-vă olimpiade şi campionate mondiale sau continentale fără spectatori. Şi cu nişte omuleţi cu măşti pe feţe care cad răpuşi de lipsa oxigenului. 

A face sport la şcoală, sau pe terenurile dedicate, cu masca pe faţă e similar cu a ucide în masă respectivii copii/sportivi. Oricum asta nu se întâmplă decât foarte rar. 

A desfăşura competiţii fără spectatori, în sălile, uneori, imense, odată fremătânde, azi moarte, este  echivalent cu a omorî sportul ca spectacol; vă va spune-o orice sportiv implicat în sporturi desfăşurate în spaţii închise sau/şi deschise cu spectatori. 

Mai mult. Dispariţia sportului şcolar, reducerea până la oprire a activităţii cluburilor pentru copii şi adolescenţi, dispariţia magiei participării pe viu la o competiţie, sau chiar şi a urmăririi pe dispozitive electronice a unui meci completată cu zgomotul de fond al tribunelor, vor duce la o scădere dramatică a bazei de selecţie pentru sportivii de performanţă. 

Şi, iarăşi, de la capăt; tot mai puţine competiţii şi numai online, tot mai puţin interes, tot mai puţini spectatori, tot mai puţini sportivi.... 

Practicarea unui sport la şcoală sau în condiţiile de amatorism nu e un cadou al autorităţilor de niciunde făcut populaţiei; ea este un drept important al omului pentru a se dezvolta sănătos şi armonios şi pentru a-şi menţine starea de sănătate. Este în acelaşi timp un element de liant între oameni, de punere în comunitate, de creare de solidarităţi, de sporire a voinţei, a auto-exigenţei, de întărire psihologică şi multe altele - iată, vam dat deja o mulţime de motive pentru ca monarhia mafiotă absolutistă mondială să elimine sportul din viaţa noastră. 

Aşa că, minunatele noastre democraţii, folosind motivul, iraţional, al plandemoniei, au şters fără nicio tresărire toate cele pe care sportul le implica pentru omenire. 

De ce?   

Pentru că grija faţă de om nu a fost niciodată reală, ci doar simulată, într-o înscenare uriaşă în care, prin simularea acesteia, prin asigurarea confortului, unei vieţi îmbelşugate în felurite chipuri, omul trebuia luat cu zăhărelul, scos din vechile coordonate existenţiale, legate de Dumnezeu, de trecut, de înţelepciune, şi dus într-un soi de "no man's land", într-o accepţiune mai extinsă decât cea războinică, de spaţiu care nu mai este al omenilor, un spaţiu neuman, demonic, în care să fie lăsat fără rădăcini, fără alte reazeme, elemente de siguranţă decât cele ale relaţiei cu stăpânirea; supunere, dependenţă totală, existenţa fără valoare, fără sens, oricând curmată dacă interesele stăpânilor o cer. 

Oamenii, prea mulţi oricum, nu mai trebuie să fie sănătoşi, să înveţe să lupte, să-şi antreneze voinţa. Ei trebuie să fie legume dependente de picătura oficială şi folosite conform reţetelor oficiale. 

În plus, dacă vorbim de sportul de performanţă, de cel profesionist, nu mai e nevoie de spectacol, de circ; astăzi circul s-a mutat pe online şi este cu mult mai eficient în dominarea supuşilor decât cel din spaţiile fizice dedicate; circul online distruge fibra omenescului, creează dependenţe absolute, creează sub-omul, o specie nouă inferioară chiar şi speciilor de animale (care chiar şi în captivitate îşi mai păstrează instinctul de conservare, anulat în cazul sub-oamenilor). În acest circ suntem spectatori şi gladiatori în acelaşi timp, trăind paroxistic propria distrugere şi moarte. 

Ca să înţelegeţi mai bine miza super-mega- experimentului la care suntem supuşi, gândiţi-vă că, aşa cum se întâmplă şi în economia mondială acum, pentru a fi pus în aplicare se renunţă la câştiguri cu până la 12 zerouri, ce se obţineau din competiţiile sportului profesionist şi, mai ales, în industria gri-neagră a pariurilor. 

Şi, prinşi în această reală apocalipsă (poate chiar singura, cea din urmă, adevărata apocalipsă) a omenirii, noi ce facem? Ne deşteptăm, ne scuturăm din vrăji, ne reamintim ce înseamnă omul, cine la făcut, care e semnificaţia şi valoarea lui mai mare decât a întregului Univers, ieşim din capcana izolării egoiste în care am fost atraşi în ultimele sute de ani, refacem punţile dintre noi, ne adunăm, ne organizăm, ne apărăm cu inteligenţă şi îndârjire, contra-atacăm, alegem ca mai bine să murim luptând pentru a apăra condiţia umană (nu doar libertatea, ci tot ansamblul), decât a accepta golirea fiinţei umane de unicul lucru care contează: substanţa ei dumnezeiască?

Nu. Noi le dăm tot concursul!
 


joi, 11 februarie 2021

Războiul Şoşoacă-AUR, un conflict asimetric, net favorabil senatoarei. Aurul prăjit!


Prăjirea aurului se referă la aşa-numita speculaţie în aur, adică la a face o predicţie a tendinţei preţului aurului, şi a cumpăra sau vinde aur pe această bază pentru a câştiga diferenţa de preţ atunci când preţul aurului creşte sau scade în etapa următoare. 
 
Textul care urmează nu este pro sau contra AUR, ci o analiză şi o prognoză a şanselor sale de a rezista în tumultul vieţii politice.
  •  
Plecarea din AUR a Dianei Şoşoacă, este un cutremur care, pentru un partid nou înfiinţat, eterogen, de-abia intrat în parlament poate fi o lovitură fatală din care să nu-şi mai revină; un război care să se transforme într-un măcel.
Nu e nimic mai pernicios pentru un partid de-abia coagulat decât un scandal cu epurări-plecări, acuze, poale în cap. bani neclari. Un astfel de scandal e deteriorant chiar şi pentru un partid vechi, numai că într-un astfel de caz, există structuri solide, figuri recunoscute cu ancorare în electorat, legături în toate mediile etc.
Situaţia AURului este una specială nu numai prin acest record de scandal timpuriu al unui partid de-abia intrat în parlament, ci prin raportul dintre el şi eliminata vedetă incontestabilă, Diana Şoşoacă. (Cu ceva timp în urmă am vrut să lansez în spaţiul reţelar întrebarea: Ce credeţi: Şoşoacă va prelua partidul sau va fi eliminată? Nu am pus-o pentru a nu fi acuzat de lovitură sub centură în trupul fraged al noului partid. Şi nu spun că lupta pentru putere e cauza rupturii - nu am vorbit cu nimeni din interior - ci doar că ruptura îmi apărea ca iminentă.)
Raportul de forţe Şoşoacă- AUR este unul net defavorabil partidului. Vedeta, prin agitaţia permanentă şi atacurile verbale publice la adresa autorităţilor, cu cuvinte simple, cu mesaje clare, pe înţelesul şi placul nemulţumiţilor de tot felul - de la măşti, 5G şi vaccinare, la justiţie şi guvernare - a reuşit să atragă un număr important de susţinători. Chiar de fani. Şoşoacă este admirată, susţinută, adulată, urmată. Puterea ei mediatică este în acest moment foarte mare, probabil cea mai polarizatoare din spaţiul politic românesc. De aici încolo nu are - cel puţin pentru o perioadă de timp, cât nu se plictisesc spectatorii şi fanii - decât a continua să facă acelaşi lucru. Mai ales că acum a scăpat de o mare grijă: singură, fără partid (să fim serioşi, Neamul Românesc nu există, e o caricatură), nu trebuie să şi ducă la îndeplinire promisiuni, proiecte etc. 
Şoşoacă poate acum zburda pe toată scena, cu un AUR înghesuit într-un colţ, gata să fie aruncat în culise. (Totuşi, la un moment dat Şoşoacă va trebui să ofere spectatorilor o schimbare care să ţină trează atenţia şi aderenţa acestora.)
De cealaltă parte, AUR-ul este acum ca un balon care şi-a pierdut lestul şi e gata să-l ducă vântul în nori, unde să se spargă, căci stă prost la capitolul personaje carismatice. Simion cunoscut de mai mulţi ani (dar totuşi într-o zonă restrânsă până anul trecut), este în acelaşi timp un personaj fără carismă, cu o exprimare bolovănoasă şi încurcată, fără pueterea de a capacita emoţiile oamenilor. Iar fără emoţie, fără sentimente, nu sunt nici fani, nici mare susţinere. În rest, la vedere, adică la "centru" figuri, dincolo de bagajul intelectual al unora, total neconcludente politic, necarismatice, cu discurs plictisitor lipsit de vibraţie şi capacitate emoţională, personaje de seminar, simpozion, cenaclu, cu prezenţe de profesoraşi de ştiinţe politice.
Nu există în AUR nimeni de calibru lui Şoşoacă, care să-i facă faţă şi să ţină electoratul în trena partidului, şi nici întreg partidul, pus în taler, nu o echilibrează pe senatoare, din moment ce mulţi dintre susţinătorii de până mai ieri ai Aurului sunt gata să-l dea, cu acuze grave, pentru aceasta.
În duelul verbal dintre Şoşoacă şi AUR, cel din urmă e învins de pe acum. Din câte am văzut, majoritatea susţinătorilor auriferi erau şi mari admiratori ai Şoşoacăi, ceea va reprezenta un dezastru de proporţii, pe care primele sondaje care vor urma ni-l vor revela în procente de, probabil sub 5-6 %. Şi e doar începutul.
În paralel cu disputa politică, au apărut şi, ca întotdeauna, acuzaţiile de mânării financiare. Din nou, chiar şi numai scandal public, adică fără anchete, oricât vor încerca auriferii să contreze aceste acuzaţii, şi chiar având dreptate, lovitura a nimerit în plin, puţini fiind cei care se îndoiesc de adevărul acestor acuzaţii.
Dar mai important decât toate, de ieri s-a declanşat un război asimetric în care, "terorista" Şoşoacă (văzută de public ca un simbol al luptei de eiberare) va ataca cu rachete în foc susţinut armata regulată auriferă. Care sunt şansele AURului în faţa acesteia? În acest moment, pe datele pe care le am, aproape nule.
Din afară, fără a avea şi grija, după cum am mai spus, a obţinerii unor rezultate în lupta politică - aşa cum se aşteaptă de la AUR - Şoşoacă va putea lovi ieftin şi garantat în partidul cu o structură, ca a oricărui partid, greoaie, în plus eterogenă, mai mult o strânsură de persoane cu idei, opinii, opţiuni şi obiective, după cum se vede deja, adesea, divergente.
Cei din AUR vor fi sub presiune, vor trebui să arate că sunt ceea ce au afirmat în campanie; dar, dacă ar fi să ne aducem aminte doar de promisiunea declanşării procedurii de suspendare a lui Iohannis, promisiuni cam uitate în dulceaţa titlurilor, procedurilor, cabinetelor, maşinilor şi fotoliilor parlamentare. Şi nu vor reuşi să fie nici atât de pe fază, nici atât de prezenţi pe diversele subiecte fierbinţi pentru mulţime, nici atât de incisivi ca zburdalnica şi libera la gură Şoşoacă. Adică vor pierde, vor pierde constant, dramatic. Pentru că, în timp ce Şoşoacă îşi poate alimenta cariera numai cu vorbe, un partid, mai ales unul antisistem are nevoie şi de fapte. ori faptele sunt mult mai greu de pus în lucrare şi cer întotdeauna timp.
Este de aşteptat ca rana operaţiei de retezare a "organului bolnav" Şoşoacă să nu se închidă; să fie urmată de alte plecări, de alte epurări, să se transforme într-o hemoragie, panica va creşte, rupturile vor apărea şi la nivelul echipei de conducere, acum, aparent, solidă şi solidară. 
Nu trebuie exclusă, pentru cazul că AUR este totuşi constituit în nucleul său pe intenţii cinstite, pe patriotism şi credinţă, şi posibilitatea ca acest război să fie benefic pentru partid: să accelereze decantarea soluţiei tulburi de acum, să preseze partidul înspre curăţare şi o activitate naţională reală, concretă, cu rezultate palpabile, care să-l propulseze mai sus în opţiunea publică şi să-i sporească puterea şi importanţa pe piaţa politică. 
Vom avea deci nu peste mult timp un AUR prăjit cu preţul scăzut sau crescut.
Evident, prognozele de mai sus nu au luat în calcul cât de reală şi de profundă este presupusa legătura dintre AUR şi servicii şi deci nici eventualele acţiuni ale acestora în direcţionarea viitoarelor evenimente şi în atenuarea daunelor.
În ceea ce o priveşte pe Şoşoacă, pe scurt, nu cred că viitorul ei poate fi în Neamul Românesc, partid privit cu neîncredere de majoritatea susţinătorilor ei din cauza unui capital uman contestabil. Schimbarea de care vorbeam va fi probabil, dacă sistemul nu îi pune piedică între timp, în structurarea unei noi oferte politice în jurul actualei senatoare. Dar aici încep alte discuţii, pe care le vom duce altădată.

 

 

luni, 8 februarie 2021

Familia, individualitatea, adevărurile eterne, naţiunea şi trecutul, duşmanii naturali ai comunismului. Cum dorea Marx să distrugă lumea veche.


Statuia lui Marx dezvelită de noii comisari conduşi de Juncker
Dacă "Manifestul comunist" al lui Marx este cunoscut în rezumat mai ales prin „abolirea proprietății private”, în detaliu el vorbeşte despre  cinci idei și instituții care trebuie eradicate. În acest sens, vă prezint în continuare câteva paragrafe elocvente din manifest.
 
1. Familia
Pe ce fundaţie se bazează se află actuala familie, familia burgheză? Pe capital, pe profitul privat. În forma sa complet dezvoltată, această familie nu există decât în interiorul burgheziei. 
Familia burgheză va dispărea, desigur, atunci când complementul ei va dispărea, și ambele vor dispărea odată cu dispariția capitalului.”
 
2. Individualitatea 
În societatea burgheză capitalul este independent și are individualitate, în timp ce persoana vie este dependentă și nu are individualitate.
Desființarea acestei stări de lucruri este denumită de burghezi, desfiinţarea individualității și a libertății! Și pe bună dreptate. Fără îndoială, se doreşte desfiinţarea individualității burgheze, a independenței burgheze și a libertății burgheze.
 
3. Adevărurile eterne
„Ideile conducătoare ale fiecărei epoci au fost întotdeauna ideile clasei conducătoare. 
Când lumea antică era în ultimele sale convulsii, religiile antice au fost învinse de creștinism. Când ideile creștine au cedat în secolul al XVIII-lea ideilor raționaliste, societatea feudală dus lupta finală cu burghezia revoluționară de atunci.
Fără îndoială”, se va spune, „ideile religioase, morale, filozofice și juridice au fost modificate în cursul dezvoltării istorice. Dar religia, moralitatea, filozofia, știința politică și legea au supraviețuit constant acestei schimbări.
Există, în afară de aceasta, adevăruri eterne, precum libertatea, justiția etc., care sunt comune tuturor stărilor societății. Dar comunismul abolește adevărurile eterne, desființează toată religia și toată moralitatea, în loc să le constituie pe o bază nouă; prin urmare, acționează în contradicție cu toată experiența istorică din trecut.
La ce se reduce aceasta acuzatie? Istoria întregii societăți trecute a constat în dezvoltarea antagonismelor de clasă, antagonisme care au luat forme diferite în diferite epoci.”
 
4. Națiunea
Oamenii muncii nu au nici o țară. Nu putem lua de la ei ceea ce nu au primit. Dat fiind faptul că proletariatul trebuie în primul rând să dobândească supremația politică, trebuie să se ridice ca clasă de frunte a națiunii, trebuie să constituie el însuși națiunea, este, până acum, ea însuși național, deși nu în sensul burghez al cuvântului.
„Diferențele naționale și antagonismul dintre popoare dispar zilnic din ce în ce mai mult, datorită dezvoltării burgheziei, a libertății comerțului, a pieței mondiale, a uniformității modului de producție și a condițiilor de viață corespunzătoare acesteia.”
 
5. Trecutul  
„În societatea burgheză”, scria el, „trecutul domină prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul”.

joi, 4 februarie 2021

Cum am aflat adevărul despre IPS Teodosie! (Ierarhi, dosare, servicii şi un adevăr) - Fii binecuvântată pandemie (2)


Cum am aflat adevărul despre IPS Teodosie? Simplu, Mi l-a adus pe tavă pandemonia (pandemonie = pandemie demonică). Mai precis restricţiile, în general, abuzive şi aberante ale autorităţilor.

Ce ştiam în urmă cu un an despre el? Că e un ierarh al Bisericii, că a fost episcop la Bucureşti, că e arhiepiscop la Constanţa, că e însoţit de tot felul de zvonuri cum că ia bani pentru favoruri, că are ceva probleme cu DNA-ul. Primele detalii neplăcute (dar nu surprinzătoare, ierarhii sunt, în final, şi ei oameni, după cum vom vedea în alte cazuri) le aflasem în urmă cu peste 25 de ani chiar de la cineva din Biserică, aflat într-un conflict cu el, apoi din presa "iubitoare de credinţă". Cele cu DNA-ul, normal, din presă. Receptarea acestora din urmă a fost diferită: în primele cazuri, încă poet naiv, crezând în puritatea şi corectitudinea dnaului, am zis că nu iese fum fără foc. Mai târziu, când activitatea infracţională de tipul poliţie politică/mafiotism a insituţiei devenise clară, nu le-am mai luat în seamă.

Eram deci la începutul anului 2020 pe o poziţie neutră faţă de ierarhul Teodosie. Apoi a venit pandemia, au venit restricţiile  şi am început să mă întâlnesc cu el tot mai des, pe aceleaşi poziţii, exprimând aceleaşi idei, susţinând aceeaşi cauză. Eu, într-un cor mai mare de opozanţi, el oarecum singular între ceilalţi ierarhi. Cel puţin la nivelul său. Celor aflate din presă şi de pe reţele li s-au adăugat o mulţime de informaţii la prima mână de la oameni care îl cunosc, care stau cu el la rugăciune, care îi văd viaţa aproape zilnic. Detalii daproape incredibile în 2021, despre un om de excepţie. Aşa am ajuns, acum, la începutul noului an, fără să-l întâlnesc direct, fără să schimb în vreun fel o vorbă cu el, să-i cunosc pe ÎnaltPreaSfinţitul şi pe omul Teodosie.

Pandemonia, developatorul care de un an ne arată cum suntem cu adevărat 

Am scris deja, la modul mai general, despre părţile bune ale pandemoniei ; căci există şi părţile bune, altfel Dumnezeu nu ar fi îngăduit-o. Găsiţi aici acest prim text.

Am fost forţaţi, şi continuăm să fim forţaţi, să facem alegeri, adesea dureroase, opţiuni pro sau contra ceva, sau cineva, să ne separăm de cei dragi, să ne separăm de lume, să ne revizuim valorile, credinţele, obiceiurile, aproape toată urzeala, care prin baterea existenţei zilnice devine ţesătura vieţii noastre. 

Din acest motiv, ne-am descoperit, şi i-am descoperit pe alţii, mult diferiţi de cei care credeam că suntem, sau sunt. Umbrele au cam dispărut, machiajele s-au topit, cu toţii ne prezentăm azi surprinzătoarea nuditate interioară. Şi surprizele sunt deopotrivă plăcute şi neplăcute. Din păcate, mai ales neplăcute şi în raport cu noi şi cu ceilalţi.

Dosare, dosare, dosare 

O temă importantă menţinută cu rea-ştiinţă în atenţia publică, este cea a dosarelor: la început doar a celor de la securitate, apoi şi a celor de la DNA, o instituţie care a reluat, la pachet cu SRI-ul, obiceiurile celei vechi, doar că în blană democratică.

În ceea ce priveşte dosarele de la securitate, ne-am cam lămurit între timp: distrugerea lor nu a fost decât o altă minciună. Şi e şi normal, căci ce gaşcă de complotişti ai unei lovituri de stat, şi apoi deţinători ai puterii, ar fi distrus nişte unelte atât de infecţioase, dar şi atât de esenţiale pentru a avea sub control vaste întinderi ale societăţii româneşti. Printre aceste dosare, zis distruse, conform unui proces verbal din 23 decembrie 1989, confirmat într-un raport al SRI din 9 iunie 1991 şi dosare ale unor clerici ortodocşi şi catolici. Multe alte dosare s-au "pierdut" prin unităţile secu din toată ţara. Unele, despre care s-a spus că au fost distruse, au apărut ulterior la CNSAS. Deci, e clar!

La fel ne-am lămurit şi cu dosarele de la DNA, instrumente, în cele mai multe cazuri, de deformare, şi nu de reformare, a societăţii şi statului. Chiar şi atunci când personajele incriminate era clar că au bube mari pe conştiinţă, dosarele au fost forţate prin măsluire, apoi ţinute la sertar, scoase doar atunci când cel vizat încălca codul ascultării sau/şi al tăcerii, ori folosite pentru a-i determina pe cei vizaţi să facă anumite lucruri: cum ar fi să denunţe mincinos pe alţii. Exact cum făceau miliţia şi mai ales securitatea.

Ierarhi, dosare, servicii şi vaccinarea

Pandemonia, firesc, s-a remarcat şi ca un atac asupra Bisericii, credinţei, direct a lui Dumnezeu. Deciziile de inspiraţie demonică, cum au fost cele de interzicere a împărtăşaniei, închiderea bisericilor, interdicţia totală a slujbei cu credincioşi (adică şi în exterior) şi dezbateri vizând linguriţa de împărtăşanie, împărtăşania însăşi, măştile, sau vaccinarea, au provocat o separare a apelor, o sedimentare pe segmente diferite a ierarhilor, preoţilor şi călugărilor după poziţionarea lor publică faţă de aceste provocări. Lucru bun în sine, căci aflăm cu cine avem de-a face, pe cine avem în trupul al cărui cap e Hristos; dar şi cu mare tulburare în creştini, fie ei laici, sau clerici. 

 În ceea ce priveşte ultima ispită-dezbatere din lungul şir al ultimului an, campania de întrecere socialistă pentru vaccinare,  poziţia Patriarhiei a fost că:  "salută vestea bună a apariției vaccinului”, nu se va pronunţa asupra vaccinului, aceasta fiind exclusiv sarcina specialiştilor şi cere ca autorităților să respecte ”principiile de natură etică: consimţământul informat al persoanei, descrierea clară a beneficiilor şi a riscurilor, asumarea responsabilității concrete în cazul în care vaccinarea produce efecte adverse asupra sănătății persoanei vaccinate”. (E adevărat, ulterior, derapaje pro-vacciniste, incriminatoare faţă de sceptici, s-au făcut remarcate tocmai la purtătorul de cuvânt al Patriarhiei în emisiunile cu invitaţi de la Trinitas TV şi nu numai.)

Din partea clerului am avut două tipuri de reacţie: unii ierarhi şi preoţi au depăşit cu nonşalanţă limitele stabilite de Patriarhie, sărind direct cu arme şi bagaje în barca autorităţilor şi susţinând fără rezerve (dar şi fără argumente) vaccinarea, în timp ce alţii, printre care şi IPS Teodosie, au anunţat, atunci când au fost întrebaţi şi nu din proprie iniţiativă, ca majoritatea celorlalţi, că vaccinarea nu e treaba Bisericii, ci a specialiştilor.

Să fie oare doar o diavolească coincidenţă că ierarhi, despre care au fost expuse public dovezi despre colaborarea intensă cu securitatea şi de alte excese ale cărnii, (şi care nu au recunoscut colaborarea, căci dosarele lor "s-au distrus" sau "s-au pierdut" şi, deocamdată, probele sunt numai din alte dosare) au ieşit public cu poziţii de susţinere nelimitată a vaccinării? Ca şi cum cineva a păsat butoanele necesare? Şi că alţii, fără bube cunoscute au tăcut? Sau că IPS Teodosie cu dosar la securitate, pe care l-a recunoscut, dar în care nu sunt dovezi de informator, a susţinut neutralitatea Bisericii într-o controversă mai mult politică decât ştiinţifică?

 IPS Teodosie? Simplu, un soldat al lui HRISTOS!

Mărind însă aria de analiză în cazul lui constatăm că pe întreaga perioadă a pandemoniei înaltul ierarh a avut o atitudine constantă de apărare a Bisericii, adică a credincioşilor, a dogmelor şi tainelor. Nu voi relua aici lucruri deja cunoscute privind împărtăşirea, refuzul de a închide bisericile pentru credincioşi, condamnarea publică a restricţiilor pelerinajelor la sărbătorile Sfintei Parascheva şi Sfântului Dimitrie, organizarea, în ciuda ameninţărilor de tot soiul, a pelerinajului  Sfântului Apostol Andrei şi altele.

Dar voi constata un lucru: el a împlinit în toată perioada agenda Bisericii, nu a pademioţilor: Chiar şi atunci când Biserica a avut ezitări, clătinări sau chiar cedări, ca în cazul împărtăşaniei. Putea să facă acest lucru dacă ar fi fost vulnerabil, dacă cei care au pus o presiune imensă pe Biserică, pentru a susţine campania lor politică, ar fi avut o pârghie de presiune asupra lui? Probabil că nu. 

Sau, dacă ar fi avut o/nişte vulnerabilităţi, nu ar fi fost deja pedepsit public pentru această constantă denunţare a şi opoziţie faţă de imixtiunea inaceptabilă a statului în treburile Bisericii?

Ori poate că se are în vedere pedepsirea lui pentru abaterile de la normele stării de urgenţă şi de alertă, pentru care are câteva plângeri/dosare penale în construcţie. Şi tocmai aceste noi dosare arată un lucru normal (că aşa ar trebui să fie la toţi) şi extraordinar (pentru că e atât de rar) în acelaşi timp: credinţa adâncă a omului Teodosie în Dumnezeu, credinţă care l-a  facut să nu se teamă de altceva decât de pierderea lui de Dumnezeu, să nu se sperie de posibilele viitoare pedepse ale lumii acesteia şi să "recidiveze" întru apărarea şi susţinerea Bisericii, adică a credinţei noastre. Căci fără credincioşi şi fără împlinirea tainelor, aşa cum au fost ele dăruite nouă de Sfânta Treime, ce ar mai rămâne din Biserică? 

Pentru lămuriri privind presiunile asupra şi încercările de eliminare din Biserică a ierarhului, câteva date despre dosarele DNA şi dosarul de la securitate

 IPS Teodosie a fost acuzat penal, începând din 2009, anul declanşării în România a acţiunilor de poliţie politică masivă,  de:

-  falsificarea examenului de admitere la facultatea de teologie (2009), dosar clasat din lipsă de probe,

- de obţinerea ilegală de fonduri europene (2017), achitat, respins apelul ca nefondat, şi 

- de mărturie mincinoasă (2018), dosarul retrimis la parchet din cauza neregularităţii rechizitoriului. 

În ceea ce priveşte acuzaţia de colaborare cu securitatea, dosarul ierarhului de la CNSAS, care conţine doar 5 file, şi nu include nicio notă informativă despre cineva, IPS Teodosie a arătat:

 "Referitor la colaborarea cu Securitatea cred că este mai mult vorba de a face senzație sau de a acuza un ierarh al Bisericii, cel puțin în cazul meu. Presa s-a grăbit să arunce titluri și nume de cod, dar nu a mai avut răbdarea să citească cele două adeverințe eliberate legal de CNSAS, în care se scrie negru pe alb că nu am colaborat cu Securitatea. Mulți au răstălmăcit ceea ce se vede în declarația pe care o am în așa-zisul dosar de Securitate. Acolo nu am făcut decât să declar ceea ce legea prevede și la acest moment: să colaborez în problemele de interes major ale Statului, adică să informez organele abilitate dacă aflu de amenințări la adresa securității naționale. Este prevedere legală existentă și astăzi în legea Securității Naționale a României, care se aplică oricărui cetățean.

 În tot răul și un bine! - zice românul.

Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu e fără ca Domnul să ştie, să permită şi să ne fie de folos pentru lucrarea cea mare: îndumnezeirea noastră, căci ura, răutatea și lucrarea diavolului şi ingratitudinea şi uitarea noastră nu pot covârşi dragostea, bunătatea şi lucrarea lui Dumnezeu.

miercuri, 3 februarie 2021

Ce putem face pentru a ne schimba în bine ţara. Ne cere Dumnezeu să fim eroi?

 


 "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă"

(Cele de mai jos nu exclud participarea noastră activă, mai ales dincolo de cuvinte, la apărarea fiinţei neamului şi a ţării, ci, dimpotrivă, încearcă doar o reaşezare a ei, şi sunt destinate acelora dintre noi care ne epuizăm în dueluri şi condamnări verbale, riscând boala sufletească cât şi pe cea trupească, şi uitând a face binele concret. La fel, nu exclud acţiunea, lupta, jertfa pentru ceilalţi.)

Aflăm în fiecare zi, aproape, numai veşti rele; ne consumăm, ne mâniem, judecăm, vorbim fără de măsură, ne lăsăm cuprinşi de răul, căruia încercăm să ne împotrivim, şi rezultatul este că îi facem jocul.  

Am vrea să ne salvăm ţara, chiar lumea şi constatăm că suntem neputincioşi. Visăm să fim eroi şi rămânem anonimi. Şi asta ne înfurie, ne macină, devine obsesie, devenim agresivi, impulsivi, neliniştiţi, dezamăgiţi, deznădăjduiţi. Suntem plini de intenţii bune şi totuşi pierdem zi de zi, în timp ce duşmanul transformă lumea după voia lui într-un iad. 

Când vedem ce ticăloșii, ce monstruozități se petrec în jurul nostru, chiar dacă nu vrem, chiar dacă propovăduim inversul, fără ca să ne dăm seama, creşte în noi URA; uneori declarată, de cele mai multe ori, mascată sub nobile porniri salvatoare, sau justificări raţionale. Şi dacă ajungem să-i urâm pe alţii, adică SĂ URÂM, duşmanul şi-a atins obiectivul. Şi în lume şi în noi. 

Am vrea să fim eroi, să nu ne rezumăm la a da în vileag şi a muştrului aprig duşmanul, ci şi la a lua parte la înfrîngerea lui; şi, totuşi, mulţi dintre noi rămânem la faza otrăvirii încete şi sigure cu veninul demonic ce dizolvă lumea, riscând să pierdem singurul lucru care contează: mântuirea noastră. 

Şi, poate, ar trebui să ne oprim şi să ne întrebăm ce ne cere Dumnezeu?  Aşteaptă El, oare, de la noi să fim eroi?  

Da, cred că Dumnezeu ne cere să fim eroi, dar nu eroi care, preocupaţi să salveze lumea, se pierd pe ei în capcanele perfide şi ucigătoare de suflet ale răului. Cred că Dumnezeu aşteaptă, ne roagă, s-a jertfit pentru ca noi să fim eroii mântuirii noastre. 

Să ne întoarcem spre noi şi să punem în ordine toate acele detalii, aparent prea insignifiante, în realitate ca stropii de apă ai unui ocean, în care ne înecăm în timp ce înotăm nu spre un ţărm, ci spre un miraj. 

De lume se ocupă El, este în parohia Lui, în puterea Lui, şi, dacă va fi nevoie, şi, atunci când va fi nevoie, ne va pune şi în situaţia de a ne dovedi eroismul pe câmpul de luptă, pe stradă, în lagăre şi închisori, sau chiar acolo unde muncim. 

Să nu încercăm să-i luăm locul, să nu pretindem controlul a ceea ce nu putem controla; noi să fim eroii mânturii noastre în cel mai greu de dus război care ne stă înainte în această trecere prin materie şi toate celelalte se vor adăuga nouă. 

Să facem cele necesare pentru victoria finală în lupta cu eul nostru îmbătat de mândrie şi patimi. Şi aici intră, desigur, chiar pe linia întâi, ajutorul pentru aproapele nostru, aproapele concret, personalizat,  aproapele la măsura puterilor şi datoriei noastre; şi, mai dificil încă, iubirea duşmanului.

Redutele, tranşeele, palisadele, zidurile fortificate ale fiinţei noastre mândre şi pătimaşe sunt mult mai greu de cucerit şi de păstrat decât ar fi, la o adică, cele dinafară; măcar şi numai pentru că lumea exterioară este, de fapt, o proiecţie combinată, o rezultantă directă a ceea ce este în noi.
Dacă putem cuceri aceste linii duşmane, dacă putem înfige steagul lui Hristos pe culmea fiinţei noastre transformate, suntem cu siguranţă eroi. Cum ne cere Domnul şi prin Psalmul 14:
 
Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău?
Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa,
Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său.
Defăimat să fie înaintea Lui "el ce vicleneşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte; cel ce se jură aproapelui său şi nu se leapădă,
Argintul său nu l-a dat cu camătă şi daruri împotriva celor nevinovaţi n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.

Să încercăm să fim desăvârşiţi, să-i convingem şi pe alţii cu modelul nostru şi atunci ne vom salva pe noi, pe cei care ne urmează exemplul şi, împreună, ţara. 
Nu putem învinge în lume dacă nu învingem în noi; nu putem schimba lumea dacă nu ne schimbăm pe noi!
 
 

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...