sâmbătă, 28 septembrie 2019

Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!



 Youssef Hindi
De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…
Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]
De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.
Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.
Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]
Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]
Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.
Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.
Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.
Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.
Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.
Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.
Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.
Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.
Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.






[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.
[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.
[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.
[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.
[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.

joi, 26 septembrie 2019

Viciile particulare aduc beneficii publice - ideea de bază a liberalismului. Norma lui: monstruosul!





După momentul unipolar, după incoerenţă; un studiu de colapsologie cognitivă


Lucien Cerise
Dragi prieteni,

Voi începe prin a descrie sistemul globalizat în ansamblul său înainte de a trece la nuanţele interioare. Lumea întreagă este lovită de o incorenţă generală şi crescândă. Este principalul efect al mondializării căreia nimeni nu-i scapă. Mondializarea este accelerarea comunicaţiilor şi reducerea distanţelor ca urmare a progresului tehnic. După definiţia carteziană, spaţiul este « partes extra partes », dar el devine acum « partes intra partes », părţile pătrund unele în interiorul celorlalte, ceea ce provoacă o mare confuzie la scara întregului glob. Toate distincţiile, toate frontierele, limitele, diferenţele şi identităţile sunt atacate, fiinţele şi culturile, înainte separate, sunt astăzi fuzionate, amestecate, metisate, transformate în noi forme hibride, compozite, complexe, ambivalente, ambigue, androgine, utopice. E posibil ca toate acestea să fie dorite şi să se urmărească accelerarea în continuare a acestei unificări mondiale incoerente : acesta este proiectul unipolar şi post-naţional, susţinut de lobiurile mondialiste de tot felul. Dar este posibil şi să rămânem neîncrezători şi vigilenţi faţă de pericolele acestei unificări mondiale incoerente şi să căutăm să o organizăm într-o modalitate multipolară şi coerentă, respectând un minim de distanţe între fiinţe şi identităţi, deci, de asemenea, respectând naţiunile ; este proiectul multipolar antiglobalist pe care vrem să-l apărăm la Chişinău.
Noua paradigmă geopolitică care se naşte este fondată pe un conflict între coerenţă şi incoerenţă care supradetermină tot restul. Atlantismul unipolar, care ajunge a asocia, după cum se vede în Ucraina, supremacismul alb cu sionismul, jihadismul şi LGBTismul, este o renunţare totală la coerenţă, o cultură a « nu contează ce », care caută să antreneze întreaga lume în delirul său prin violenţă oarbă. La polul opus, puterile euroasiatice (Rusia, China, Iran etc.) se caracterizează printr-un realism grijuliu în a păstra controlul asupra dezvoltării lor, de a gâtui efectele destructurante ale mondializării şi de a restabili un minim de coerenţă în această lume global incoerentă. Natura regimului politic este secundară. Dacă atlantismul câştigă, dacă incoerenţa câştigă, vom asista la extincţia oricărei forme de civilizaţie. Cum să reacţionăm în faţa acestei ameninţări ? Atacul este inutil, ajunge o bună apărare. Căci proiectul atlantist unipolar nu este viabil şi el se autodistruge prăbuşindu-se sub greutatea contradicţiilor sale. Aici, abordarea mea se apropie de colapsologie, studiul prăbuşirii civilizaţiilor. Dimitri Orlov distinge 5 stadii ale prăbuşirii : financiar, comercial, politic, social, cultural, la care putem adăuga prăbuşirea psihologică şi probuşirea cognitivă.
O prăbuşire psihologică în masă este vizibilă în occidentul capitalist începând din anii ’70, care s-a tradus printr-o veritabilă explozie a maladiilor mentale de tot soiul. Astăzi, s-a depăşit o nouă etapă, abolirea în gândirea obişnuită a diferenţei dintre normal şi patologic, şi, mai pe larg, între ceea ce este normal şi ceea ce nu este, într-un relativism general din care se naşte o nouă ierarhie în care anormalul este chiar afirmat ca superior normalului.
Până în secolul al 18-lea, norma socială, regula de urmat, era definită printr-un consens majoritar şi toată lumea trebuia să i se conformeze. Colectivul era mai important decât individul. De la Bernard Mandeville şi cartea sa « Faible des abeilles » (Fabulele albinelor) publicată în 1714, sub-titrată « Viciile particulare aduc beneficii publice », liberalismul răstoarnă acest echilibru al consensului majoritar – denunţat ca o opresiunea a individului şi minorităţilor – apoi inversează definiţia normei. Nu mai este regulă normativă impusă individului şi minorităţii, fiecare individ, fiecare minoritate are dreptul de a se emancipa şi de a-şi defini propria sa normă, şi toată lumea trebuie să accepte această nouă regulă a jocului, şi anume că fiecare poate urma propria regulă a jocului. După societatea lichidă, intrăm într-o societate în stare gazoasă în care toate normele comune sunt evaporate. Noua normă, este cea care se îndepărtează cel mai departe de consens : este excepţia, cazul unic, invalidul, transgresivul, monstruosul. Este evident că acest sistem centrifug şi entropic nu poate funcţiona, iar corectitudinea politică agravează şi mai mult situaţia. In numele egalităţii, al toleranţei şi al diversităţii, sunt duse politici publice şi particulare care valorizează şi avatajează sistematic  tot ceea ce este minoritar, ceea ce include de asemenea handicapul mental : autismul, trisomia, bulimia şi diversele adicţii, transexualismul şi problemele de identitate de tot soiul, redenumite « identităţi fluide », etc. Tulburările mentale devin astfel alegeri de viaţă pe care trebuie să învăţăm să le respectăm şi care au devenit chiar modele prin discriminarea pozitivă. In Occident, antipsihiatria, acest curent filosofic anti-freudian, care refuză să distingă între sănătate mentală şi maladie mentală, a câştigat.
În Franţa, consecinţele aceste inversiuni de valori sunt dramatice. Tot mai mulţi oameni au intervenţii incoerente, tot mai mulţi oameni nu se mai comportă normal, ceea ce dă impresia că sunt tot mai mulţi nebuni. Evident, nu toată lumea devine nebună în sens clinic, dar capacitatea de a face un raţionament logic pe baza faptelor este în curs de dispariţie. Răbdarea şi capacitatea de a păstra concentrarea pe termen lung sunt în regres. Tulburările de atenţie şi de hiperactivitate se împrăştie în întreaga societate. Din acest modiv vă vorbesc de prăbuşire cognitivă, dincolo de cea psihologică. Gândirea raţională este copleşită de principiul plăcerii, fuga toxicomană după senzaţii tari, impulsivitatea, hiper-sensibilitatea, hiper-narcisismul, imaturitatea emoţională şi fuga în virtualul mediatic, realitatea post-factuală şi lumea post-adevăr. Stăpânirea limbii, scrise şi orale, se pierde şi se tinde spre un abandon progresiv al limbajului uman şi al gândirii articulate. Capacităţile intelectuale ale populaţiei sunt în cădere liberă, inclusiv în cele mai înalte sfere ezoterice ale puterii, care nu este o oligarhie ci o idiocraţie, compusă din cretini incapabili de a înţelege că guvernarea lor prin haos (Ordo Ab Chao) este de asemenea dăunătoare şi pentru ei. Puterea îşi trece timpul fragmentând societatea, dar ea însăşi pierde unitatea sa şi se descompune. Toate etajele piramidei sociale fără excepţie se scufundă încet în anarhie şi dezordine. Insecuritatea este în creştere constantă şi loveşte tot mai mult cartierele burgheze. Imigraţia are partea sa de responsabilitate în această prăbuşire civilizaţională, dar francezii locali, încă majoritari demografic, l-au ajutat pe Macron să câştige în 2017 şi vor reîncepe în 2022. Dereglajul complet al creierului francez dereglează de asemenea instinctul de conservare şi conduce la alegeri politice contra naturii şi sinucigaşe.
Occidentul liberal şi proiectul său unipolar sunt pe cale de a se scufunda în iraţional. Ce să faci în faţa unui astfel de sistem bolnav şi mândru de a fi aşa ? În Franţa, oamenii încă lucizi cheamă alte ţări în ajutor, în special grupul Visegrad şi Rusia. Protejată de liberalism până în anii 1990, Rusia a dezvoltat o viziune politică şi geopolitică fondată pe realpolitik. In faţa atlantismului, Kremlinul aplică o strategie defensivă, constând din a « gestiona bolnavul ». fără atacuri frontale, căci opoziţia declarată întăreşte instabilitatea sistemului şi incoerenţa sa. Fără a fi alimentat delirul. Mondialismul este un trol : « Nu alimenta trolul ! »
Pentru a înţelege geopolitica rusă – şi, de asemenea, pe cea chineză – trebuie să abandonăm această deviere cognitivă liberală care se numeşte individualism, a cărei versiune filosofică este esenţialismul, şi care conduce la a vedea lucrurile în termeni de opoziţie între esenţele individuale, monade substanţiale. Or, sistemul este mai important decât individul. Trebuie deci să se adopte o abordare sistemică, sau cibernetică, care conduce la a vedea lucrurile în termeni de interdependenţă între părţile sistemului, până la şi inclusiv în conflict. Rusia are o mare şcoală de cibernetică încă din epoca sovietică, care lucrează pe modelarea şi previzibilitatea fenomenelor sociale, mai ales prin această disciplină derivată din teorie jocurilor şi care se numeşte « control reflexiv » (Рефлексивное управление).
Această abordare deschide spre o viziune sistemică a conflictului : pentru a neutraliza duşmanul, nu te mai situezi în opoziţie frontală, ci în integrare şi crearea de interdependenţă între el şi mine, multiplicând buclele de reacţie inversă (feedback) astfel încât el să se lovească şi pe sine atunci când mă loveşte pe mine, ceea ce în cibernetică se numeşte întoarcerea şocului (blow-back), dar, se asemenea, el îşi face bine atunci când îmi face bine, principiu al « cercului virtuos ». Un specialist în războiul hibrid, Andrew Korybko, subliniază în articolele sale că Rusia caută să se poziţioneze ca un factor de echilibru general între toate părţile, deci un soi de actor imparţial pe poziţia arbitrului şi ocupând astfel centrul eşichierului politic. Korybko ia ca exemplu relaţiile diplomatice dintre Rusia, Israel şi Iran, şi mai ales procesul de integrare eurasiatică în care Moscova vrea să aducă Israeul, dar şi Iranul. Strategia rusă constă în acest caz de a face să intre Israelul şi Iranul într-un sistem de interdependenţă care îi va obliga în mod mecanic să-şi pacifice relaţiile dintre ei. Se discută cu toată lumea, se rămâne în contact cu toată lumea, inclusiv cu Netanyahu, mai alespentru că Netanyahu nu vrea ! Această producţie intenţionată de interdependenţă între toţi actorii geopolitici este cheia înţelegerii marii strategii ruse, care trebuie să devină marea strategie eurasiatică, de la Lisabona la Vladivostok, sub numele de lumea multipolară.
Pentru a împiedica războiul, trebuie să împiedici crearea de tabere duşmane bine demarcate. Petru aceasta, trebuie creat un maxim de interdependenţă între taberele adverse pentru ca ele să fie mai cât mai puţin distincte şi separate posibil. De milenii, strategii chinezi vorbesc despre a câştiga războiul fără a lupta. Asta nu înseamnă a nu face nimic, ci este vorba de o inacţiune activă care acţionează înaintea unui conflict declarat pentru ca acesta să nu se declare. A câştiga războiul fără a te bate însemană a împiedica naşterea taberelor clare care să se înfrunte direct, deci de a rămâne în contact cu toată lumea, de a păstra o interdependenţă a tuturor actorilor pentru ca înfrunarea să nu aibă loc, sau ca ea să nu poată să fie directă, sau să aibă consecinţe asupra tuturor, inclusiv asupra agresorului, dacă în final, cu toate acestea, ea are loc.
În felul acesta putem câştiga războiul împotriva atlantismului şi globalismului unipolar. Trebuie să ne protejăm împotriva diavolului, dar nu trebuie să-l lovim. Lovirea diavulului îi face acestuia bine şi îl întăreşte. Lovirea diavolului creşte nivelul de violenţă generală, creşte deci instabilitatea şi incoerenţa generală, adică tocmai ceea ce urmăreşte diavolul. Pentru a-i face cu adevărat rău diavolului, trebuie să-l iertăm că este ceea ce este şi să-l integrăm într-un sistem mai vast. Unii vor zice că această abordare rece strategică seamănă pe plan structural cu generozitatea creştină, mai ales în interpretarea pe care i-a dat-o Rene Girard. Este exact ceea ce gândesc. Voi concluziona astfel cu un appel la bunăvoinţă înainte de a deschide un nou capitol de studii eurasiatice care va trata această convergenţă între înţelepciunea creştină, înţelepciunile asiatice şi cibernetica socială în ceea ce ar putea fi denumită o artă marţială geopolitică.  

Acest text a fost prezentat în cadrul FORUMULUI CHIŞINĂU 2019 de către 

Lucien Cerise, cercetător în ştiinţe umaniste şi sociale, Franţa


Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...