marți, 28 ianuarie 2014

Reforma educaţiei: prima rundă



Ministrului nu-i plăcuse şcoala şi nu-i plăcuseră, cum e şi normal, nici profesorii care în loc să-l înveţe să facă bani şi să fie cel mai tare, încercau să-i bage în cap toate tâmpeniile. Noroc cu taică-său că fusese „barosan”: colonel de securitate, în ultimii ani, care coinciseseră cu anii de liceu şi cu cei de facultate, pe funcţie de general, apoi chiar general. Iar mama ministrului fusese şef de birou personal la Consiliul Popular (primăria comunistă) apoi director în aparatul Consiliului de Miniştri. Familie pricopsită, cu resurse, prea multe chiar pentru acea perioadă, în care nu-ţi puteai construi câte vile voiau „muşchii tăi” şi cum voiau ei, nu puteai avea cele mai scumpe maşini, nu puteai călători oricând şi oriunde şi, în general, nu puteai cheltui oricât.
Începând din copilărie, se învârtise prin cercurile selecte ale fostei nomenclaturi comuniste– regăsite astăzi în mai formule VIP mult mai largi şi mai diverse – ale copiilor de activişti, de securişti, de miliţieni, de foşti miniştri comunişti, de foşti directori generali, toţi oameni cu poziţie şi bani, adică cu putere.
Acum era avut, plin de sine, impetuos, ocupat şi deci mereu grăbit, important. Maşinile elegante îl purtau împachetat în costume de mii de euro, cu cămăşi şi cravate de sute de euro şi pantofi din aceeaşi categorie. Ceasul de la mâna lui, unul dintre cele câteva zeci, bătea suta de mii. Era ras, cremat, pieptănat, parfumat, periat de altă sută. Mustaţa îi era tunsă fir cu fir. Schimba amantele la trei luni, promovând de fiecare dată o altă tânără a cărei vârstă incertă putea fi optsprezece sau doar patrusprezece. Nimeni nu-l întreba.
Avea banii în petrol, sare, electricitate, bănci, clădiri, metalurgie. Era o poveste de succes, prezenţă constantă în topul averilor în primele zece locuri, un model, un motiv de admiraţie, o prezenţă de temut.
- Ce avem astăzi? – îşi întrebă el şeful de cabinet, care îl aştepta în holul vilei, în picioare, îndoit din mijloc, strângând la piept geanta ministerială .
- Şedinţă de colegiu director la minister, întâlnire cu ambasadorul Braziliei, întâlnire cu delegaţia din Polonia, deschiderea târgului internaţional de inventică, dejunul cu primul ministru, negocierile cu profesorii, prezentarea de lenjerie intimă a casei Clovis – îi răspunsese acesta precis ştiind că  ministrul nu agrea vorbăria fără rost a unui subaltern.
- Profesorii!! – repetă demnitarul savurând cu toată fiinţa sa cuvântul magic în timp ce chipul i se lumina de o bucurie interioară explozivă – Bunii şi drepţii şi culţii şi înţelepţii noştri profesori. Ce plăcere!!....Vine şi primu’?
- Desigur. Tot guvernul, plus invitaţii speciali.
- Păi atunci ce mai aşteptăm, la treabă! Şi fără să-şi mai aştepte omul, ministrul educaţiei se lansă în jos pe treptele care duceau la maşină pentru a-şi începe ziua de muncă.

  •  
Deşi lipsită de hârtiile şi dosarele care îl plictiseau şi oboseau îngrozitor, ziua trecuse totuşi greu, marcată de aşteptarea momentului aplicării noii strategii de negociere. Era o noutate naţională, parte a noi strategii de comunicare cu sindicatele stabilită într-o şedinţă secretă de guvern, în urmă cu numai o săptămână. Iar profesorii erau cei mai nimeriţi pentru testarea ei.
La patru fără un sfert părăsise biroul urmat de şeful de cabinet. Hummerul era tras la scară cu cheile în contact şi şoferul alături, asemeni tuturor celorlalţi şoferi, ai tuturor celorlalţi miniştri ale căror maşini erau parcate cu spatele către scările clădirii guvernlui. În câteva minute, toţi participanţii la această primă rundă de negocieri strângeau cu nerăbdare volanul maşinilor, pregătiţi să pornească spre întălnirea cu profesorii.
Porni motorul, aprinse toate farurile din faţă şi demară în urma primului ministru. De pe peronul clădirii, şoferii înţepeniţi în poziţie de drepţi, ca nişte manechine în costume negre, priveau cu încredere viitorul. În acelaşi timp, în întregul oraş, elevii deschideau larg uşile şcolilor lăsând să iasă în stradă mulţimea cenuşie a profesorilor.
Primul punct în negocieri îl marcă agitatul de la agricultură, care reuşise să lipească de un stâlp creierul impertinent, muzical şi visător al unui profesor de matematică. 

(Din ciclul "Povestiri despre sfârşitul lumii")

vineri, 24 ianuarie 2014

Sfârşitul lumii

          Sosise ziua alegerii genului. Ultimii oameni ai planetei erau adunaţi în ceea ce, cândva, fusese o piaţă, probabil, impresionantă, acum mărginită doar de clădiri goale sau ruinate. Sus, pe platoul din faţa intrării într-o clădire înaltă, păstrând încă urmele unei decoraţii exterioare multicolore, într-un jilţ din aur, o persoană în vârstă, nici bărbat, nici femeie, sau şi una şi alta, îşi ţinea capul cu creastă albă pe centru şi bucle albe pe laterale între cei doi şerpi din aur care încadrau tronul.
          Două trepte mai jos, cu spatele către el şi cu faţa către mulţime, doi copilaşi; ultimii doi copii ai planetei, căci producători nu mai erau, iar ştiinţa şi tehnica îşi atinseseră limitele în problema reproducerii artificiale repetate.
         - Ce vei fi? - îl întrebă, cu voce sîsîită şi tremurătoare, cel din jilţ, atingându-l cu vârful bastonului, pe cel care, în ciuda îmbrăcăminţii şi a tunsorii asemănătoare cu ale celuilalt, părea a fi un băieţel.
          - Fată!
          - Şi cum te vei numi?
          - Eva!
          - Iar tu? - îl întrebă vârful bastonului pe celălalt, băiat sau fată, mai greu de spus.
          - Băiat!
          - Şi cum te vei numi?
          - Adam!
          
         

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Ceauşescu reloaded, cu parizeru' n mână, călare pe-o mobră şi cu un "alendelon" alb în chip de hlamidă

          Comunismul  este în ofensivă la nivel mondial. Putin restrânge libertăţile şi-l proclamă pe Lenin sfânt, Ianukovici vrea să împiedice organizarea manifestaţiilor Opoziţiei, Bulgaria vrea un cod penal după modelul celui comunist, în America nu e bine să spui ceea ce gândeşti decât dacă spui ceea ce este în curentul zilei, Franţa suspendă dreptul la libertatea de conştiinţă şi lasă pe drumuri sau trimite în puşcărie oameni care nu sunt de acord cu politica guvernului socialist, "în Occidentul nostru super-civilizat, sub noi forme, mai subtile, libertatea de conştiinţă este din ce în ce mai greu de garantat şi tutelat" afirma cu ceva timp în urmă Giuseppe Dalla Torre. Şi, ca să nu iasă din acest sincronism comunist, iată că şi în ţărişoara noastră veselă, cei care ne conduc, încearcă din greu să ne păstreze pe val. E adevărat, nici populaţia nu se lasă, în mare parte, mai prejos.
          În sensul celor din urmă, aflăm dintr-un studiu sociologic că românii (din ţară, evident)  consideră, în proporţie de 45 %, că comunismul era un lucru bun şi, în proporţie de 47,5 %, că Ceauşescu a jucat un rol mai degrabă pozitiv în istoria României. Pentru a folosi acest flux de simpatie pentru comunism şi în acelaşi timp pentru a fi şi noi în rând cu lumea, oficialităţile noastre grijulii, responsabile şi competente s-au gândit să ne asigure mezeluri care să aibă calitatea şi gustul celor de dinainte de '89.
          Ce nu ni se spune este dacă este vorba de produse din anii 50, din anii 60, din anii 70, sau de la sfârşitul anilor 80 când dispăruseră aproape în totalitate pentru marele public, rămânând doar pentru "coneseurii" de la partid, securitate, poliţie, utc, pentru directori, gestionari şi rudele tuturor acestora.  Iar ceea ce "se mai băga" pentru prostime, adică pentru restul 90 şi ceva % din populaţie, şi putea fi cumpărat după aşteptări îndelungate şi lupte crâncene la coadă, era cam ca rumeguşul amestecat cu zeamă de şorici şi tocană de zgârciuri - asta pentru toate doamnele şi toţi domenii în vârstă care salivează după parizeru' de pe vremuri. Întreb de ani pentru că, dacă despre mezelurile cincizeciste nu am memorii, despre cele şaizeciste, şaptezeciste şi optzeciste (parcă am fi la un curs de istoria literaturii române referitor la generaţiile literare denumite chiar după deceniile respective) amintirile sunt extrem de diferite: ca gust, ca calitate, ca prezenţă sau lipsă din "galantare". Deci, s-ar putea ca ştirea respectivă să însemne şi că inspirata noastră conducere ne pregăteşte, de exemplu, mezeluri gustoase ca în anii 70, cu rafturile alimentarelor goale ca în anii 80. Că doar n-om fi noi atât de norocoşi (ceea ce în schimb le doresc celor 45 % şi celor 47,5 %, dacă tot au nostalgii ceauşiste) să fie şi la fel de proaste şi la fel de lipsă ca după '80 până în '89.
         Oricum ar fi, în faţa acestei subtile propagande comuniste a honoribilului nostru guvern socialist nu ar fi o mirare ca într-o zi, ca în filmele americane de 20 de bani, să aflăm că Ceauşescu n-a murit, că Voican şi ai lui l-au pus doar puţin la naftalină printr-un ţinut exotic şi să ne trezim că distinsul dictator descalecă în cetatea lui de scaun cu un parizer în mână, călare pe o mobră şi cu un alendelon alb pe spate. Iar după ce mătrăşeşte ce are de mătrăşit şi intră seara în intimitatea vilei sale să descoperim că-şi dă jos masca de Ceauşescu şi din spatele ei apare.... (Uite o temă pentru un nou sondaj!)
          Dar despre comunismul actual (Chiar aţi crezut în povestea cu capitalismul învingător?), de la noi şi din restul lumii, mai pe larg într-un  text viitor. Până atunci puteţi înlocui .... cu cine credeţi de cuviinţă, că a aranjat Scaraoţchi  să aveţi la dispoziţie cel puţin o legiune din  care să alegeţi.
         
PS (1) - "alendelon" = cojoc cu blana pe dinăuntru produs la Orăştie şi denumit astfel  pentru că îl purta Alain Delon în filmele epocii. Cine nu avea un alendelon era un nimeni şi , ca şi mezelurile bune din anii 80, se bucurau de el tovarăşii de la partid, secu, miliţie, utc, directorii, gestionarii şi rudele lor.
PS(2) Nu vă încurcaţi în cacofonii; nu le ocolesc pentru că nu vreau să stâlcesc limba din cauza unei preţiozităţi tâmpite.

joi, 16 ianuarie 2014

Chiloţii, antemergătorii subchiloţilor

După ce au rezolvat toate problemele planetei, ale ţării şi ale localităţii în care trăiesc, ale activităţii pe care o desfăşoară, ale familiei din care fac parte, ale persoanei proprii, adică după ce au rezolvat problema datoriilor suverane, deficitul de democraţie, îngrădirea libertăţilor fundamentale, sărăcia, mizeria, analfabetismul, execuţiile în masă şi genocidul practicat pe scară largă în diverse zone ale lumii, problema drogurilor, a violenţei casnice, a desfrâului onorabil şi eliberator şi a prostituţiei ca formă de sclavagism contemporan, sclavagismul contemporan în general, pedofilia ca viitor de aur al copiilor,  controlul statului de către mafie, spălarea  creierelor la nivel planetar, bolile, incultura conducătorilor ca model pentru bravul popor condus, imoralitatea conducătorilor, ca model pentru bravul popor condus, ticăloşia conducătorilor pentru bravul popor condus, terorismul de stat, armele de distrugere în masă, comunismul şi neocomunismul, rasismul, xenofobia cu pedigree şi sânge albastru, încălzirea globală, poluarea, dispariţia accelerată a unor animale şi plante,  o nouă glaciaţiune, asteroizii şi cometele care ameninţă Pământul, tuberculoza, sida, hepatitele epidemice, moralitatea infantilă, lipsa locuinţelor, lipsa hranei pentru cei din lumea treia, epuizarea resurselor şi alte multe sute şi mii de probleme ale lumii contemporane, lipsiţi de griji, prea-plini de fericirea adevăratei libertăţi a exibării publice, ultima frontieră înaintea deplinei şi iluministei fericiri, o nouă treaptă pe scara desăvârşirii creierelor curate, nişte locuitori ai acestei planete şi-au dus chiloţii la metrou, înfioraţi de momentul, care ca mâine va veni, în care îşi vor da chiloţii jos la metrou şi oriunde vor dori muşchii capului lor.

miercuri, 15 ianuarie 2014

DESTINE PE DRUMUL CRUCII

Dragii noştri, 

vă invităm la un eveniment special dedicat foştilor deţinuţi politic, Destine pe drumul crucii, care va avea loc joi, 16 ianuarie 2014, de la ora 18.00, la Teatrul de pe Lipscani (Sala Rapsodia, str. Lipscani 53).

Un eveniment care face parte din campania Asociaţiei ROST, desfăşurată în ultimii 11 ani, pentru recuperarea adevăratei istorii româneşti de sub comunism, recunoaşterea jertfelor celor din rezistenţa anticomunistă, canonizarea sfinţilor din închisori şi pentru repunerea în circuitul public a unor valori naţionale autentice, care prea multă vreme s-au aflat sub obroc din motive politice.
Un eveniment închinat unor simboluri ale demnităţii româneşti şi prilejuit de lansarea primei cărţi a Editurii ROST: Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri, de Aurel State.
Un eveniment prezentat de maestrul Dan Puric şi la care vor lua cuvîntul dna Anca Crivăţ, îngrijitoarea şi prefaţatoarea cărţii, dl Marcel Petrişor- scriitor, fost deţinut politic, prieten al autorului, ca şi al prinţului gruzin Ciabua Amiredjibi, despre care vom difuza un film documentar -, dl Lucian D. Popescu, jurist şi teolog, care de asemenea i-a cunoscut pe Aurel State şi Ciabua Amiredjibi şi care subtitrat în româneşte documentarul artistic Evadat din Gulag, şi subsemnatul, în calitate de editor.
Avînd în vedere programul bogat al manifestării, vă rugăm să fiţi prezenţi din timp pentru a vă ocupa locurile, aşa încît evenimentul să înceapă exact la ora fixată. Intrarea este liberă. Vă aşteptăm cu drag.
Program
PROIECŢIE DE FILM
Kutsna Amiredjibi:
Evadat din Gulag - documentar artistic subtitrat în româneşte de Lucian D. Popescu
(Un prinţ şi mare scriitor gruzin – Ciabua Amiredjibi: 1921-2013, tatăl cineastului – a evadat de 5 ori din lagărele ruseşti, unde l-a cunoscut pe eroul român Aurel State, “cavalerul fără pată şi fără reproş”, de care l-a legat o lungă şi nobilă prietenie, pecetluită sub semnul Crucii lui Hristos)
INTERMEZZO AUDIO:
Constantin Iulian:
Înregistrare inedită cu Aurel State, pe patul de spital, cu puţin înaintea morţii
LANSARE DE CARTE:
Aurel State
Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri - ediţie îngrijită de Anca Crivăţ
(Un ofiţer român – Aurel State: 1921-1983 – a săvîrşit minuni de vitejie în cruciada antibolşevică, iar în lagărele ruseşti l-a cunoscut pe prinţul gruzin Ciabua Amiredjibi, căruia mai tîrziu, după eliberarea din temniţele comuniste, i-a tradus în româneşte celebrul roman Data Tutashia)

Organizatori:
EDITURA ROST
FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR
COMPANIA DAN PURIC
FUNDAŢIA AIUD 

marți, 14 ianuarie 2014

Un om avea un dinte

     Un om avea un dinte.
     Veţi zice: Ei şi ce? Cei mai mulţi oameni dinţi. Doar unii dintre bătrâni nu mai au.
     E adevărat oamenii au dinţi. Faptul că un om avea un dinte nu e nimic extraordinar, nu e o excepţie. Dar nu asta ne interesează, cum nu ne interesează nici măcar cum ajunsese aşa. Deci, de la început:
     Un om, care nu era bătrân, avea un singur dinte, căruia îi dăruia tot timpul său liber. Îşi scotea cu grijă proteza, care acoperea restul maxilarului, apoi îşi privea îndelung dintele în oglindă ca să descopere vreun posibil pericol. Urma perierea blândă,  grijulie, îndelungată, a dintelui cu mai multe feluri de pastă de dinţi: contra cariilor, contra sângerării, cotra tartrului, contra paradontozei. De acelaşi tratament se bucura, ulterior, şi gingia din jurul dintelui. Şi acest ritual se repeta nu numai dimineaţa şi seara, ci de fiecare dată după ce omul mânca ceva. Ceea ce, în final, ajungea să însemne cam tot timpul său liber.
     Dar, într-o zi, nu contează de ce, nu contează cum, nu are importanţă unde, parcă pentru a-şi bate joc de dedicaţia exclusivă a omului pentru a-l îngriji, dintele totuşi a căzut. Şub şocul dispariţiei iubitului său dinte, coloana existenţei sale, unicul destinatar al gândurilor, grijilor şi viselor sale, omul a rămas pironit în faţa oglinzii, care îi arăta acum doar (ceea ce i se părea a fi) hăul întunecat al gurii sale. Au trecut ore? Zile?  Nu ştim. Ceea ce ştim e că atunci când l-au găsit era atât de înţepenit încât iniţial au crezut că este un exponat de la muzeul statuilor din ceară.
     La început a crezut că va muri, apoi a vrut să se omoare, apoi şi-a spus că nu va mai ieşi niciodată din casă. Şi a stat aşa, suspendat între vis şi realitate, între amintirea luminoasă şi prezentul tragic, pe valurile sălbatice ale disperării, până când vântul, sau propria voinţă, l-a dus într-un golf liniştit. În tăcerea şi întunericul recluziunii sale voluntare, a început să vadă  lumina, să simtă vibraţia aerului,  să asculte ceasul celulelor, să cuprindă în palme muzica atomilor. A ieşit din casă. Şi-a reluat lucrul. A început să vadă oamenii, cerul, lumea, animalele, plantele. S-a minunat. S-a îndrăgostit. S-a căsătorit. Au făcut copii, şi-au luat o casă la ţară şi s-au mutat undeva în mijlocul naturii. La bătrâneţe, îşi amuza nepoţii şi strănepoţii cu detaliile incredibile ale poveştii omului care avea doar un dinte, detalii pe care noi, nefiind de faţă, nu avem cum să vi le povestim şi dumneavoastră. 
Odată un om a rămas fără niciun dinte. Ei şi ce?

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Ponta chiuleşte! Ooo!

          Victor Ponta ne-a mai dezvăluit zilele acestea o dimensiune a personalităţii sale complexe: nu numai că ştie să copieze, ştie şi să chiulească. Iată că iedul  "neînţărcat" al Bunicuţei  a crescut, s-a emancipat şi s-a descoperit orgolios, drept care a chiulit de la ora cu dna profesoară Nuland. Bravo lui şi sictirului pe care l-a arătat pentru doamna cu pricina, doamnă care nici măcar nu şi-a dat titularizarea în sistemul de învăţământ politic românesc cu dom' profesor Hrebenciuc, dom' profesor Frunda sau măcar dom' profesor Dragnea, ca să nu cităm decât câteva dintre miile de nume de cadre foarte bine pregătite ale sistemului păstorit de domnul rector Iliescu.
          Dincolo de caraghioslâcul fără margini al acestei situaţii, în care un prim ministru dispare câteva zile fără ca nimeni să ştie unde se află (Şi dacă dă Băsescu o lovitură de guvern în timpul acesta? La asta nu s-a gândit badgea Victor, amicu lu' badgea Ghiţă!) povestea cu pricina, încă în desfăşurare şi posibil pregătind şi alte surprize, ne-a furnizat deja două certitudini:

          - Victor Ponta e un laş. Da, un laş mare, mare de tot şi cam "păstârnac" (nu vreau să reiau termenul folosit de Iliescu pentru Geoană, ca să nu zică că l-am plagiat şi nici nu se cade ca în texte publice să folosim cuvinte nerespectuoase). Păstârnac pentru că, fiind un om mare - adică lung şi deja prim-ministru -, şi deci foarte vizibil, seamănă în aceste zile cu  struţul care îşi ascunde capul în nisip cu speranţa că s-a făcut nevăzut.

          - Primul ministru Ponta a fost  îndelung şi îndelat tras de urechi în ultimii doi ani, muştruluit, pus să scrie de 1000 de ori ba una ba alta, şi arătat cu degetul "Aşa NU!", şi nu lăudat, pupat, mângâiat, încurajat, aşa cum ne spunea cu zâmbetul lui lărgit între cele două urechi, la finalul întrevederilor. De aici reiese o a treia, care, vor spune unii, nu este chiar o noutate:

          - Ca şi bunicul său politic natural, Lenin, şi ca toată stânga, de la cea mascată sub rafinareţuri academice, literare şi filosofice, la cea terorisr-revoluţionară, Victor Ponta crede că :  
Adevărul este o prejudecată burgheză meschină!


în măsura în care nu este minciuna impusă drept adevăr, cu bâta sau prin spălarea creierului, de către comunişti revoluţionari de şcoală veche sau de către neocomuniştii corect politici de şcoală nouă.
            Şi o concluzie a acestor certitudini: Ponta şi ai lui (marea majoritate a politicienilor de astăzi) cred despre noi fie că suntem ca ei, ceea ce, din păcate, este valabil pentru mult prea mulţi, dar este doar parţial adevărat, fie că suntem proşti, ceea ce este iarăşi, dar din fericire, doar parţial adevărat.
 

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...