vineri, 26 februarie 2010

Cu bocancii prin istorie


După ce înaintaşii lor au pus umărul la edificiul masonic, la Revoluţia Franceză, la revoluţiile de la 48, şi au implementat comunismul în Rusia şi apoi în jumătate de omenire (ocazie cu care au fost trimişi, în neantul în care în mod ştiinţific cred aranjorii noii lumi, zeci de milioane de oameni şi au fost mutilaţi fizic, psihic şi intelectual peste un miliard), domnii Florian şi Katz, încercând să se arate demni de această moştenire, atacă cu mânie totalitară noul duşman al umanităţii corect politice: un film.
„La cateva zile dupa premiera mondiala a lungmetrajului de fictiune al lui Constantin Popescu, “Portretul luptatorului la tinerete”, Institutul pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” si Asociatia pentru Studierea Istoriei Romilor au cerut nu doar directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, dar si membrilor juriului Competitiei Oficiale interzicerea filmului. Semnatarii, Marco Katz, Alexandru Florian...” (HotNews)
Este adevărat, nu orice film, ci unul despre cei ce s-au opus cu arma în mână, în munţi, peste zece ani (singurii din Europa de Est), comunismului adus în România de tancurile sovietice şi de înaintaşii domnilor Florian şi Katz.
Nu trecutul legionar al lui Ogoranu îi deranjează pe aceşti politruci-birocraţi (A-i reproşa luptătorului anticomunist scurtul său trecut legionar e la fel de absurd cu a-i reproşa lui Moise trecutul egiptean!), cât lupta acestuia, şi a celorlalţi eroi, împotriva holocaustului comunist. Adevărul adică, care, ne-o demonstrează de câteva sute de ani, este duşmanul lor de moarte.
Domnii Florian şi Katz cer, în anul 2010, în lumea pluralismului şi democraţiei, pur şi simplu interzicerea istoriei. Ceea ce ne arată încă odată cât de mult dau ei pe democraţie şi pe toată lista de drepturi şi libertăţi de care fac atâta caz.

POSTUL CEL MARE

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann.

Judecata ...

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, fără chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare” altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

...iubirii
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, al cărei obiect nu este persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor” în timp ce iubirea se manifestă acum. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de persoană, cât şi faţă de lume dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot fi duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii lumii” şi iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. Cei din a treia cate-gorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.” Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.
Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi.”
Întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut.


Crăpătura împărăţiei cereşti

Povestea cuprinsă în pericopa Duminicii Lăsatului sec de brânză ne vorbeşte despre profetul Iona, căruia Dumnezeu îi spune: Scoală şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa mea!. În loc să urmeze poruncii, Iona se urcă pe o corabie cu care să ajungă la Taris. De-abia pornită însă corabia că începe o furtună puternică care e gata să o sfărâme, iar tragerea la sorţi îl desemnează pe profet ca fiind cel vinovat de furia mării. Iona recunoaşte şi cere să fie aruncat în apă deşi corăbierii încearcă să ducă corabia la mal pentru a nu face pierdere de viaţă omenească. În mare, Iona este înghiţit, din porunca Domnului, de un peşte mare în interiorul căruia stă trei zile, timp în care se căieşte, iar Dumnezeu dă poruncă peştelui să-l lepede pe ţărm unde iarăşi primeşte cuvântul Lui de a se duce la Ninive pentru a vesti cetăţii că în patruzeci de zile va fi distrusă. Iona duce cuvântul Domnului, iar Ninivitenii îl cred. Se îmbracă în sac, cei mari şi cei mici şi ţin post cu toţii chiar şi cu animalele lor. Însuşi regele leapădă veşmântul cel scump, se acoperă cu sac şi se culcă în cenuşă, împreună cu toţi supuşii săi cere îndurarea lui Dumnezeu şi se întorc de pe calea cea rea. Iar Dumnezeu îi iartă.
Ninivitenii nu au stat pe gânduri, ei nu s-au îndoit de autenticitatea mesajului şi nici nu au pus în cumpănă viaţa cea rea pe care o mare parte o duceau, abandonând păcatul. Mai mult chiar, cei buni s-au căit, rugat şi au postit cot la cot cu cei răi. Şi chiar dacă nu toţi păcătoşii au făcut acestea, atunci le-au făcut totuşi suficient de mulţi pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu pentru toţi, căci Dumnezeu era hotărât să-i pedepsească dar era hotărât şi să-i ierte. De aceea – spune Sf. Ioan Gură de Aur – îi anunţă de nenorocirea care trebuia să se întâmple: ca să nu facă ceea ce poruncise să se vestească. “însă pentru ce hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare? Pentru ca tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa puţine zile s-au pocăit de aşa multe păcate şi le-au stârpit. Totodată trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea nu trebuie să cazi în deznădejduire, măcar de-ai fi săvârşit mii de păcate.” şi continuă Sf. Ioan Hrisostom în omilia la această duminică: “Aşadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viaţa cea desfătată, de lăcomie, de îmbuibare. Îndoparea şi îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei şi au adus-o aproape de pieire. Postul însă iarăşi a întărit cetatea.”
Condiţia libertăţii noastre adevărate şi a bucuriei necontenite este scăparea din robia păcatului iar povestea pericopei ne precizează – spune Schmemann – “condiţiile acestei eliberări. “Prima este postirea – refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre căzute ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. (…) Cea de a doua condiţie este iertarea – că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi vrăjmaşul meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea punctului mort în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este crăpătura împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută. În sâmbăta de dinaintea acestei duminici, Biserica pomeneşte pe toţi cei luminaţi prin postire, pe sfinţii care ne sunt modele în post şi pocăinţă, adică pe drumul eliberării noastre. În acest moment al Postului Mare se realizează “tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel…”
„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajama lui plângea tânguidu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit eu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară, ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.”

Deci: “Vremea postului să o începem luminat, supunân-du-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţîm trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne de bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne.”

Duhurile Sfântului Efrem Sirul

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din Postul Mare, de luni până vineri şi nu întâmplător: ea ne aminteşte tot ceea ce trebuie să câştigăm şi să lepădăm pe drumul pocăinţei, fiindu-ne îndrumar pentru transformarea noastră din timpul Postului.
Duhul trândăviei este refuzul lui Dumnezeu, abandonarea în voia poftelor, risipirea, dezintegrarea noastră în cele exterioare, alungarea sufletului şi refuzul schimbării interioare. Din cauza trândăviei omul ajunge în grija de multe, în care în loc să se ridice se risipeşte şi mai mult pentru a-şi acoperi deznădejdea care îi opreşte lumina. Trândăvia şi deznădejdea aduc iubirea de stăpânire, un soi de dragoste pervertită: dacă omul nu aspiră către Dumnezeu şi nu vede în el centrul, îşi va fi sieşi centru absolut, viaţa îi va deveni egoistă şi egocentrică, iar lumea va deveni obiect al nevoilor, dorinţelor, ideilor şi judecăţilor lui, deci subordonată acestora. Grăirea în deşert se manifestă prin devalorizarea şi încărcarea negativă a cuvântului care, în loc să construiască, să spună adevărul, să inspire şi să mântuiască, ajunge să dărâme, să mintă, să otrăvească sau să ucidă, devenind astfel deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad – spune Schmemann. Cele patru se înlănţuie astfel într-un cerc de două ori vicios.
Rugăciunea ne dă însă şi antidotul, reţeta salvatoare care cuprinde: curăţia, adică plinătatea, inversul trândăviei, obţinută prin întoarcerea către Dumnezeu şi refacerea adevăratei scări de valori; smerenia, adică aşezarea în această scară de valori; răbdarea, cunoaşterea nu prin sine, ci prin lumea ce ne înconjoară şi care este nesfârşită; şi în urmă, dar cea mai de preţ, dragostea pentru persoana de lângă noi, acum, aici, cu tot ceea ce ne stă în putinţă, cea care şterge păcatele, sparge canoanele, desfide limitele şi-l ridică pe om. Rugăciunea se încheie cu un ultim avertisment care ne dezvăluie cauza tuturor bolilor – mândria – şi cu modul de utilizare a reţetei: curăţia, smerenia, răbdarea şi chiar dragostea trebuie luate fără mândrie, adică fără intenţia de a deveni mai buni decât ceilalţi, ci mai buni pentru ceilalţi: …dăruieşte-mi ca să văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu este îndemnul de a nu transforma iubirea mântuitoare de aproapele în iubirea lumească pierzătoare de sine.


Întoarcerea la viaţă

Ghidul cel mai nimerit – arată Schmemann – pentru o “adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale” este Triodul, o carte liturgică ce cuprinde cântări şi pericope biblice (parabole, povestiri pilduitoare) pentru fiecare zi a unei perioade care începe cu două săptămâni înaintea lăsatului sec de carne şi se termină în Sâmbăta Mare. Permanent, cântările sale ne avertizează asupra postirii formale, făţarnice: Cei ce săvârşesc faptele bune în taină aşteptând răsplătirile duhovniceşti, nu le vestesc în mijlocul uliţelor, ci mai vârtos le poartă poartă înăuntrul lor. Şi Cel ce vede toate câte se fac în taină ne dă plata înfrânării. Să săvârşim dară postul, nemâhnindu-ne la feţe, ci, în cămările sufletelor noastre rugându-ne, neîncetat să strigăm: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, nu ne duce pe noi în ispită, rugămu-ne, ci ne izbăveşte de cel rău. Sau: …de bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea (…) răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă.
Punând în opoziţie de-a lungul întregului Post smerenia vameşului cu trufia fariseului, Triodul ne arată că adevăratul Post este cel al unei “curăţii interioare”, este “o întoarcere la iubire, o luptă împotriva vieţii distruse, împotriva urii, nedreptăţii, invidiei”: Postindu-ne, fraţilor, trupeşte să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii fără case să-i aducem în casele noastre… toată scrisoarea nedreaptă a celui de aproape să o lepădăm de la noi, nepuindu-i împiedicare spre sminteală. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului, şi să dăm celor lipsiţi pâine, şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă strigând: Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!
Împotriva concepţiei actuale că Postul este un chin sau un sacrificiu fără alt sens decât, poate, sănătatea, “o perioadă când ceva ce pare a fi bun este interzis, ca şi cum Binelui i-ar face plăcere să ne tortureze” – zice Schmemann – Triodul ne prezintă Postul ca pe o “întoarcere la viaţa normală, la acea postire pe care Adam şi Eva au întrerupt-o, introducând în lume suferinţa şi moartea”. Mai mult chiar, Postul este văzut ca “o primăvară duhovnicească, ca o perioadă a bucuriei şi luminii”: Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei… /Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul Adam n-am fi suferit căderea cea din Eden…
Bucuria şi lumina sunt mereu cu cei care, oricât de îngustă şi dificilă este calea, ştiu că ea duce la “masa lui Hristos”, iar nevoinţele Postului la minunea mântuitoare a Învierii Domnului.

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...